DECADA ,,VALERIU GAFENCU,,


Pe 18 februarie se împlinesc 59 de ani de la plecarea lui Valeriu Gafencu în Împărăţia Cerurilor, acolo unde sălăşluiesc sfinţii.
Am văzut că anul trecut, Valeriu Gafencu şi Arsenie Boca au fost sărbătoriţi ca eroi, celebrându-se anii de la naştere. Nu se face aşa! Sfântului i se sărbătoreşte doar ziua de naştere în Împărăţia Cerurilor, adică trecerea sa la Domnul. Sărbătorirea pe motiv că Arsenie Boca ar fi împlinit 100 de ani dacă ar fi trăit nu e creştinească. In istorie şi în viaţă omului nu încape ,,dacă ar fi trăit,, sau ,,dacă s-ar fi întâmplat,,. In istorie ca şi în viaţa se iau lucrurile exact cum sunt în momentul x. Centenarul Arsenie Boca îşi avea rostul dacă părintele ar mai fi fost în viaţă şi ar fi împlinit 100 de ani.
Dumnezeu nu ne judeca la conditional optativ ci la prezent, nu dupa ,,ce-ar fi fost dacă ,, ci după ceea ce este.

Mi-am propus ca în aceste 10 zile să postez câte ceva despre Valeriu Gafencu.
Incep prin relatarea lui Ioan Ianolide despre ultimele clipe de viaţă ale lui Valeriu în închisoarea-penitenciar de la Târgu-Ocna şi plecare lui la Domnul.

„Să duceţi duhul mai departe!”

Era tot mai epuizat. Gâtul nu putea să mai susţină capul, deci 1-am sprijinit eu cu mâna. Am trăit atunci cu simţământul că se dezvăluie tainele creaţiei, că tălpile picioarelor aveau sub ele un fel de pânză care mă susţinea, iar sufletul a avut sentimentul plinătăţii. Am fost atât de fericit în orele acelea, încât niciodată nu o voi uita. Şi în veşnicie nu-mi doresc o stare mai înaltă decât aceea, căci atunci eram plin, deplin fericit. Cred că Hristos era prezent în Valeriu. Numai aşa îmi pot explica starea lui de har, cât şi uimirea mea şi a prietenilor care au participat la acel moment. Cu ultimele puteri, Valeriu mi-a spus:
– In primul rând gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-L slăviţi şi să-L slujiţi. Sunt fericit să mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea şi o misiune sfântă, în măsura în care mi se va îngădui de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi. Veţi avea multe necazuri. Fiţi tari în credinţă căci Hristos îi va birui pe toţi vrăjmaşii, îndrăzniţi şi rugati-vă! Păziţi neschimbat Adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată lucidă şi profund umană. Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci duşmani prădalnici caută să-i înşele. Ateismul va fi învins dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit!
Din când în când se oprea pentru a-şi reface puterile.
– Vă mulţumesc din suflet pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Rog să mă iertaţi… Să mă ierte orice om fată de care am greşit cu ceva… Gândesc cu multă dragoste la mama şi surioarele mele. Doresc să meargă pe calea Domnului. Vă rog să aveţi grijă de ele… Testamentul meu este cuvântul de azi. Creştinătatea trebuie să pună un început nou, mai curat, mai aproape de adevăr… Rog oamenii politici creştini să ia seama la Hristos şi să urmeze învăţăturii Sale. Ei sunt încărcaţi cu foarte mari răspunderi..
Trecuse de ora doisprezece. Afară ningea cu fulgi mari, catifelaţi, care se zbenguiau în văzduh. Bolnavii au servit masa, Valeriu via şi se stingea în acelaşi timp. Respira greu. Vorbea tot mai rar. Eu eram tot mai profund mişcat.
– Ioane, a zis el, să duceţi duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!
A urmat o pauză îndelungată. S-a congestionat puţin la faţă şi apoi a redevenit senin, frumos, fericit. A putut să mai rostească:
– S-a sfârşit!
A ridicat ochii albaştri spre cer şi am văzut cum se descopereau în ei minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumină nepământească, dar real, un fel de realitate desăvârşită, a cărei vedere te face fericit. Plângeam în hohote.
Şi-a dat sufletul către orele 13, în ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la schit au prins să vestească. Lacrimile mele au încetat.

Fără cruce, fără nume…

Valeriu era frumos, mai frumos ca oricând. Am stins lumânarea mică ce fusese aprinsă în ultimele lui minute de viată. (Am uitat să spun că în ziua aceea, pe la orele nouă, 1-a chemat pe preot şi s-a cuminecat strălucind de bucurie). L-am îmbrăcat, în gură i-am pus o cruce mică de argint, pe care reuşise să o salveze din toate percheziţiile.
– Să mi-o puneţi în gură, pentru a fi recunoscut! spusese el.
A sosit targa. Toţi deţinuţii se aflau în curte, în aşteptare. Când am trecut cu el către poartă, ne-am oprit, iar ei s-au descoperit şi s-au închinat. L-au luat în primire doi deţinuţi de drept comun, care aveau misiunea înmormântărilor.
Două zile a fost ţinut în curtea mare, sub zăpadă şi a fost îngropat noaptea. O parte din lucruşoarele lui le-a luat temnicerul, dar multe au fost păstrate de prieteni ca amintire.
La mormântul lui nu a fost pusă nici o cruce şi nici nu i s~a scris numele nicăieri.
El a rămas viu şi prezent între noi. Mulţi 1-au visat în zilele următoare. Vestea despre viaţa lui a străbătut toate temniţele şi mulţi îl pomenesc cu evlavie. Amin.

bibliografie, Ion Ianolide, Intoarcerea la Hristos, Christiana, 2006,188-191

3 thoughts on “DECADA ,,VALERIU GAFENCU,,

  1. Pingback: Sinaxar pe luna Februarie | Viata fantastica

Leave a Reply to http://mandriadeafiroman.blogspot.com/ Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *