CE MAI CITIM? CE MAI GÂNDIM?

Sunt puţine profesiile care mai mult sau mai puţin, în funcţie de conjunctură, te fac să te gândeşti la moarte, mai precis spus să o studiezi. Arheologia este una dintre ele. Deşi gândul la moarte te înţelepţeşte după cum spunea Sf. Ioan Gură de Aur, totuşi arheologii nu au dovedit niciodată că ar fi mai înţelepţi decât alţii, ceea ce înseamnă că vorbele sfântului se aplică doar creştinilor. Şi de-ar sta cu moartea la masă, păgânii tot păgâni rămân.

Cert este că anul acesta va trebui să finalizez studiul cu privire la scheletul uman descoperit într-o groapă de bucate de la Vlădeni-Popina Blagodeasca. L-am numit Arcibald. Aştept rezultatele cercetărilor antropologice efectuate cu generozitate şi acribie de Gabriel Vasile de la MNIR. Sunt foarte importante. Aşa cum e, Arcibald este singurul ,,om,, care a mai rămas în aşezare. Şi singurul (dintre cele 1500 morminte de inhumaţie descoperite în sudul României) care a fost înmormântat într-o groapă de bucate. Şi tot singurul individ care a fost pus cu faţa în jos. Însă, s-a întâmplat să mai vadă o dată soarele, cum spun babele, şi asta într-un mod destul de interesant. Pentru că l-am descoperit la finalul campaniei din 2009, la pregătirea scheletului pentru antropologie rămăsesem singură. A venit să mă ajute colegul meu, Radu Coman.

Era o zi înnorată de octombrie şi ne temeam să nu înceapă ploaia mai ales că tot atunci trebuia să îl scoatem din groapă. Aşa că am început demontarea os cu os. Eu am început de la cap şi Radu de la picioare. Tot eu care eram aproape de scări scoteam pachetele sus. Şi pentru că eram singuri pe tot câmpul nu a mai avut cine să imortalizeze momentul. Pentru că spaţiul în care lucram era destul de strâmt i-am scos capul afară pentru a-l ambala ţinându-l cu faţa în sus. Şi atunci printr-un ochi de nor a apărut un soare puternic ca de vară, aproape orbitor. Şi aşa Arci al nostru a mai văzut odată soarele, minunându-mă şi eu de această întâmplare. După ce i-am ambalat capul soarele a intrat în nori şi nu a mai ieşit deloc toată ziua.

Până la sosirea rezultatelor mă documentez. În afară de bibliografia arheologică privitoare la cele 1500 de morminte de inhumaţie m-am gândit că ar fi bine să parcurg şi ceva bibliografie etnografică cu privire la ritualuri funerare. Aşa am descoperit cartea Adinei Rădulescu ,,Rituri de protecţie în obiceiurile funerare româneşti,, publicată în 2008 la Editura Saeculum, în colecţia Mithos.
In cazul concret studiat de mine mă ajută oarecum indirect prin aceea că ne oferă o imagine coerentă asupra unei categorii de ritualuri funerare, acelea de protecţie. Superstiţiile, leacurile băbeşti, tipicurile şi ,,canoanele,, care azi par de neînţeles şi sunt catalogate drept păgânisme se arată a fi în urma studiului de specialitate parte integrantă a unui sistem de gândire logic şi coerent în care moartea este doar o trecere de la o viaţă la alta.

Cartea se parcurge oarecum greu datorită limbajului elevat al autoarei, vocabularului de specialitate care constat că este foarte divers şi elaborat şi nu în ultimul rând subiectului cu totul inedit pentru cercetarea etnografică românească. Autoarea face întotdeauna distincţie între practicile şi riturile magice străvechi şi cele creştine cum ar fi de pildă practicile şi riturile de uşurare a morţii, parte a riturilor de protecţie prefunerară. Aceeaşi distincţie se observă, chiar dacă nu este explicită, şi în celelalte capitole care tratează riturile de protecţie funerară şi postfunerară.

Sinceră să fiu nu mă aşteptam ca acest subiect să fie atât de vast şi să aibă manifestări atât de diferite, multiple şi cu interpretări atât de profunde. O surpriză a fost deasemenea păstrarea şi practicarea multor rituri până în zilele noastre.
Deasemenea interesant este că pe lângă credinţele arhaice şi-au făcut loc şi credinţe mai noi, de 200-300 de ani, urmare a epidemiilor de ciumă care au marcat societatea medievală.

A fost o noutate pentru mine să aflu că tradiţia românească are o atitudine ambivalentă faţă de moarte. Adică pe de o parte se observă un cult al morţilor dus uneori până la sanctificare iar pe de altă parte morţii erau consideraţi impuri, asemenea şi casa în care se aflau şi persoanele care îi atingeau. Ideea este însă foarte străveche şi chiar dacă autoarea nu precizează şi nu face trimitere este similară cu necurăţia morţilor menţionată repetat în cărţile Vechiului Testament (Leviticul, Numerii). De aceea este posibil ca această atitudine să fi venit pe filieră creştină, credem noi, decât ca urmare a fricii de moarte cum consideră ea.

In fine, ar fi multe se spus, dar închei prin a saluta prezenţa acestui studiu ştiinţific amplu şi documentat în cercetarea etnografică românească.