Populaţii la Dunărea de Jos menţionate în izvoarele scrise
Emilia Corbu
Izvoarele bizantine din secolul al VI-lea până în prima jumătate a secolului al XIV-lea (când evenimentele de la cumpăna de milenii încă mai fac subiectul unor relatări) ne referim la cronici, documente de cancelarie, lucrări hagiografice, documente eclesiastice, documente cartografice, panegirice, epopei, menţionează pentru zona Dunării Inferioare, cu prilejul unor evenimente, pe vlahi, bulgari, unguri, slavi, pecenegi, ruşi, cumani, uzi şi …geţi.
Fenomenul migraţiei care a afectat regiunea, în două mari etape, secolele VI- VII respectiv secolele X-XI, a făcut ca majoritatea datelor furnizate să se refere la conflicte, războaie, întâmplări. Impactul pe care l-au avut aceste migraţii pentru evoluţia Imperiului Bizantin a fost hotărâtor, tocmai de aceea cronicarii, conştient sau nu, au rezervat un spaţiu amplu noilor veniţi.
Deşi fiecare operă bizantină are parfumul ei, în principiu toate se ocupă de aceleaşi probleme, aşa încât este posibilă o sistematizare a informaţiilor redate de acestea. Trecând peste chestiunile legate de stil, obiective şi structură, am găsit că datele istorice oferite de izvoarele bizantine se încadrează în următoarele categorii: războaie (R), alianţe (A), pace (P), răscoale (RO), ocupaţii( OC) şi obiceiuri (OB), creştinism (C) şi relaţii cu alte populaţii (RL) (Anexa 1).
In urma operaţiunii de sistematizare a datelor s-au conturat mai multe observaţii.
In primul rând am constatat că prima menţiune a unei populaţii se leagă întotdeauna de un moment conflictual, răscoală sau război. Că este aşa o dovedeşte cazul vlahilor, una dintre cele mai vechi populaţii din Balcani, a cărei origine Constantin Porfirogenetul o leagă de Roma şi Kekaumenos de dacii conduşi de Decebal şi răzleţiţi de cucerirea romană. Vlahii sunt menţionaţi târziu în cronici de-abia în secolul IX şi atunci datorită răscoalei vlahorinhinilor.
In timp ce scriitorii bizantini îi ignorau pe vlahii autohtoni şi bine cunoscuţi, dedicau pagini întregi bulgarilor noi veniţi şi intraţi în conflict cu bizantinii. Datorită conflictelor trenante bulgaro- bizantine, bulgarii sunt menţionaţi constant începând cu secolul al VI-lea şi nici una din faptele lor de glorie sau de ocară nu a scăpat vigilenţei istoricilor de curte.
Nu suntem adepţii statisticilor, dar o socoteală simplă, raportată la informaţiile oferite de izvoarele bizantine analizate, publicate până în prezent în colecţia de izvoare Fontes Historiae Daco – Romanae, arată că 50 % dintre acestea îi menţionează pe bulgari, în timp ce doar 45, 2 % vorbesc de vlahi.
Menţiunile cele mai puţine se referă la uzi, dată fiind apariţia lor episodică la graniţele Imperiului. Cauzele acestei situaţii, rezidă în însuşi deficienţele istoriografiei bizantine. Vremea de glorie a scrierilor antice în care evenimentul istoric era analizat în spirit raţional, aproape ştiinţific, trecuse. O umbră din spiritul istoriografiei antice mai răzbate în scrierile unor împăraţi filosofi, cum a fost Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959). Bizantinii scriu cronici, panegirice, istoria partizană a unor împăraţi. Pentru vremea lor aveau o anume importanţă, pentru vremea noastră au o valoarea ştiinţifică redusă. Bizantinii se reduc la întocmirea unor compilaţii, înregistrarea faptică a unor întâmplări, conflicte etc.
Istoriile bizantini
lor notează toate conflictele cu populaţiile care par să se scurgă spre un Imperiu condus de împăraţi viteji dar depăşiţi de evenimente. Acestea reflectă spiritul vremii. Se căuta o justificare pentru criza fără precedent în care se afla statul şi care e găsită în conflictele aproape interminabile cu populaţii războinice, trufaşe, barbare.
Totuşi lucrurile nu stăteau chiar aşa. Criza Imperiului se datora printre altele şi proastei administrări, crizei interne, lipsei de adaptare la situaţii noi sau pur şi simplu greşelilor unor împăraţi sau calităţii oamenilor de conducere. O dovedesc domniile glorioase şi echilibrate ale unor împăraţi cum au fost Ioan Tzimisches (969- 976) si Vasile al II-lea (976- 1025). Sunt şi cronicari care recunosc acest lucru, ca de pildă Kekaumenos, care consideră că pătrunderea pecenegilor s-a datorat nepriceperii trupelor de graniţă .
În perioada secolelor VIII-XI s-au consolidat relaţiile lumii medievale, o lume cu principii, state şi oameni noi. Intr-o monografie recentă care grupează studii asupra diferitele ipostaze ale omului medieval, observăm cât de puternic era procesul de feudalizare, în timp ce statul continua să controleze printr-o legislaţie riguroasă comerţul şi manufacturile . Era firesc ca acest stat reglat ca un ceasornic să fie afectat de migraţiile care creşteau nesiguranţa pe drumurile comerciale sau duceau la pierderea unor teritorii agricole, la scăderea numărului de contribuabili etc.
Revenind la analiza izvoarelor bizantine mai desprindem o observaţie de ordin general şi anume că, pe măsură ce o populaţie se integrează mai bine culturii bizantine, ştirile despre originea acesteia sunt mai puţine. Astfel, doar trei izvoare vorbesc despre originea vlahilor, Kekaumenos în secolul XI , Ioan Kynamos în secolul XII şi Georgios Pachimeres în prima jumătate a secolului XIV , în timp ce despre originea bulgarilor vorbesc şase izvoare, aproape toate contemporane cu evenimentele. Prin urmare bizantinii acordau importanţă şi originii unei populaţii. Uneori pe baza originii explicau anumite trăsături ale unei populaţii. Kekaumenos îi acuză pe vlahi că sunt necredincioşi împăratului şi drept argument aduce faptul că se trag din dacii conduşi de Decebal, un rege care s-a opus până la moarte Romei .
Dacă însă privim datele referitoare la creştinism, factorul cel mai puternic de integrare în lumea bizantină, cele mai multe izvoare îi amintesc pe vlahi:,,Ştiri referitoare la organizarea vlahilor balcanici” , ,,Vlahi la Atos” , ,,Typica” , Ioan Katrares .
Dacă vorbim însă de ocupaţii constatăm că tot vlahii sunt cei mai des pomeniţi ca având ocupaţii legate de păstorit, cultivarea pământului sau comerţ (vlahii chervanagii). Constantin Porfirogenetul şi Leon Diaconul îi arată pe pecenegi ca fiind crescători de vite mari, ocupaţii pe care le aveau şi ungurii în ţara lor de baştină.
Din perspectivă geopolitică izvoarele medievale au o carenţă evidentă, aceea a spaţiului. Ce însemna nordul Dunării Inferioare pentru Bizantini? Un teritoriu aflat dincolo de graniţă. Nu avem date concrete că ar fi fost vreodată inclus într-o formă sau alta în Imperiul Bizantin. O zonă din care, ca la orice graniţă, puteau pătrunde populaţii străine. Dar zona nu era atât de vulnerabilă ca frontierele din Asia. Pe deasupra era o regiune europeană, cu o istorie atinsă de Imperiul Roman, cu un climat temperat-continental propice comunităţilor sedentare şi deci paşnice. Prin urmare regiunea nu a intrat în atenţia autorilor bizantini. Cu excepţia împăratului Constantin Porfirogenetul care, pentru fiul său, descrie toate vecinătăţile imperiului, începând cu nordul, în sensul acelor de ceasornic, toţi ceilalţi sunt interesaţi doar de evenimente.
Situaţia de la nordul Dunării este menţionată doar în condiţiile în care de acolo venea un pericol, o populaţie cu care Imperiul intra în conflict. In asemenea situaţie suntem nevoiţi să selectăm doar acele izvoare care, prin amploarea documentaţiei, oferă o imagine de ansamblu asupra secolelor respective, oferindu-ne astfel date privind cadrul istoric în care au evoluat teritoriile analizate. Ne referim la lucrări complexe, cum ar fi operele lui Mauricius şi Constantin Porfirogenetul, Leon Diaconul, Attaliates. Izvoarelor bizantine li se adaugă însă o serie de documente occidentale, orientale şi nordice care conţin date relative şi la zona de la nordul Dunării, cum sunt Faptele ungurilor şi Cronica lui Nestor , cronica turcă Oguzname ,Geograful Anonim .
Impăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959) în lucrarea
,,De administrando Imperio” a întocmit o adevărată hartă etnografică a Europei Centrale şi Răsăritene , precum şi a acelor părţi din Europa Occidentală în care bizantinii aveau interese. Cartea poate fi privită şi ca un tratat de politică externă, în care sunt prezentate pe larg popoarele aflate în relaţii cu bizantinii. Impăratul nu defineşte etnia dar prin amănuntele pe care le redă înţelegem că procesul de etnogeneză al popoarelor actuale era încheiat. Criteriile privind originea comună, istoria, interesele comune erau utilizate în definirea comunităţilor etnice.
In privinţa teritoriului pe care acestea îl ocupau, lucrurile însă sunt mai complicate. Observăm o mare mobilitate, o dinamică specifică populaţiilor noi venite la hotarele sau în graniţele imperiului, o mişcare pornită cu secole în urmă, în străfundurile Asiei, cum spunea Nicolae Iorga, şi care îşi face simţită amploarea şi în secolele VIII-XI.
Această mobilitate care a afectat toată Europa centrală şi provinciile bizantine sud-dunărene, nu constituia pentru perioada aceea nici o surpriză. Insă, în acelaşi timp, remarcăm un teribil conservatorism. Popoarele ocupă teritorii delimitate de graniţe naturale. Amestecul anumitor comunităţi este consemnat şi transmis, ca de pildă cazul cavarilor care au legături de rudenie cu ungurii .
Se observă, în lucrarea mai sus pomenită, două categorii de popoare.
In prima categorie intră populaţiile cu o organizare tribală cum sunt ungurii şi pecenegii. A doua categorie de populaţii era organizată în obşti săteşti precursoare a structurilor social-politice, cnezate şi voievodate. De pildă, sârbii şi croaţii care trecuseră la sudul Dunării şi ocupaseră Dalmaţia locuită de o populaţie romanică şi în care se aflau multe cetăţi. Slavii erau organizaţi în comunităţi conduse de un jupan , în acelaşi timp păstrând şi denumirea pe care o parte din aceste populaţii o luaseră nu după origine, ci după regiunea în care locuiau, de pildă zahlumii, sau după o caracteristică a zonei, ţara canalilor pentru că foloseau carele pentru deplasare . Denumirea după repere geografice, consemnată de împărat, pare să fie un stadiu premergător formării cnezatelor şi voievodatelor care cuprindeau toate satele aflate la un moment dat pe un teritoriu delimitat de graniţe naturale.
Slavii din secolul VII, din opera lui Mauricius şi Theophanes Confesor aveau o organizare tribală dar şi formaţiuni prestatale care ocupau teritorii bine delimitate, aşa cum au fost cele conduse de Ardagast, Piragast şi Dauritas . Interesant este că împotriva agresiunii romane, aceştia nu colaborează între ei.
Slavii din opera lui Constantin Porfirogenetul au deja denumiri teritoriale şi etnice. Se numesc sârbi, croaţi dar şi zahlumi, pagani, canali, toţi organizaţi în obşti săteşti conduse de jupani . Deosebirea dintre slavii descrişi de Maurikios şi cei din timpul lui Constantin Porfirogenetul constă în modul lor de organizare influenţat de bizantini.
Populaţiile trăiau în enclave (bulgarii, sclavinii) menţionate încă din timpul lui Iustinian şi până târziu, localizate în teritorii separate fie de graniţe politico- administrative, fie de graniţe naturale. Fiecare populaţie ocupa o regiune pe care fie o moştenea din strămoşi (cum era cazul romanilor din Dalmaţia sau a celorlalţi vlahi din Balcani), fie o cuceriseră la un moment dat (cazul statului bulgar) sau o colonizaseră (ca de pildă paganii care colonizaseră ţara Arenta, în timpul împăratului Heraclius (610-641) şi a cărei populaţie romanică fusese robită de avari ). (Va urma)
