CARACTERUL ETNO-CULTURAL AL POPULAŢIEI DE LA NORDUL DUNĂRII INFERIOARE DIN SECOLELE VIII-XI . A doua parte

Populaţii la Dunărea de Jos menţionate în izvoarele scrise

Emilia Corbu

Izvoarele bizantine din secolul al VI-lea până în prima jumătate a secolului al XIV-lea (când evenimentele de la cumpăna de milenii încă mai fac subiectul unor relatări) ne referim la cronici, documente de cancelarie, lucrări hagiografice, documente eclesiastice, documente cartografice, panegirice, epopei, menţionează pentru zona Dunării Inferioare, cu prilejul unor evenimente, pe vlahi, bulgari, unguri, slavi, pecenegi, ruşi, cumani, uzi şi …geţi.
Fenomenul migraţiei care a afectat regiunea, în două mari etape, secolele VI- VII respectiv secolele X-XI, a făcut ca majoritatea datelor furnizate să se refere la conflicte, războaie, întâmplări. Impactul pe care l-au avut aceste migraţii pentru evoluţia Imperiului Bizantin a fost hotărâtor, tocmai de aceea cronicarii, conştient sau nu, au rezervat un spaţiu amplu noilor veniţi.
Deşi fiecare operă bizantină are parfumul ei, în principiu toate se ocupă de aceleaşi probleme, aşa încât este posibilă o sistematizare a informaţiilor redate de acestea. Trecând peste chestiunile legate de stil, obiective şi structură, am găsit că datele istorice oferite de izvoarele bizantine se încadrează în următoarele categorii: războaie (R), alianţe (A), pace (P), răscoale (RO), ocupaţii( OC) şi obiceiuri (OB), creştinism (C) şi relaţii cu alte populaţii (RL) (Anexa 1).
In urma operaţiunii de sistematizare a datelor s-au conturat mai multe observaţii.

In primul rând am constatat că prima menţiune a unei populaţii se leagă întotdeauna de un moment conflictual, răscoală sau război. Că este aşa o dovedeşte cazul vlahilor, una dintre cele mai vechi populaţii din Balcani, a cărei origine Constantin Porfirogenetul o leagă de Roma şi Kekaumenos de dacii conduşi de Decebal şi răzleţiţi de cucerirea romană. Vlahii sunt menţionaţi târziu în cronici de-abia în secolul IX şi atunci datorită răscoalei vlahorinhinilor.

In timp ce scriitorii bizantini îi ignorau pe vlahii autohtoni şi bine cunoscuţi, dedicau pagini întregi bulgarilor noi veniţi şi intraţi în conflict cu bizantinii. Datorită conflictelor trenante bulgaro- bizantine, bulgarii sunt menţionaţi constant începând cu secolul al VI-lea şi nici una din faptele lor de glorie sau de ocară nu a scăpat vigilenţei istoricilor de curte.
Nu suntem adepţii statisticilor, dar o socoteală simplă, raportată la informaţiile oferite de izvoarele bizantine analizate, publicate până în prezent în colecţia de izvoare Fontes Historiae Daco – Romanae, arată că 50 % dintre acestea îi menţionează pe bulgari, în timp ce doar 45, 2 % vorbesc de vlahi.

Menţiunile cele mai puţine se referă la uzi, dată fiind apariţia lor episodică la graniţele Imperiului. Cauzele acestei situaţii, rezidă în însuşi deficienţele istoriografiei bizantine. Vremea de glorie a scrierilor antice în care evenimentul istoric era analizat în spirit raţional, aproape ştiinţific, trecuse. O umbră din spiritul istoriografiei antice mai răzbate în scrierile unor împăraţi filosofi, cum a fost Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959). Bizantinii scriu cronici, panegirice, istoria partizană a unor împăraţi. Pentru vremea lor aveau o anume importanţă, pentru vremea noastră au o valoarea ştiinţifică redusă. Bizantinii se reduc la întocmirea unor compilaţii, înregistrarea faptică a unor întâmplări, conflicte etc.
Istoriile bizantini
lor notează toate conflictele cu populaţiile care par să se scurgă spre un Imperiu condus de împăraţi viteji dar depăşiţi de evenimente. Acestea reflectă spiritul vremii. Se căuta o justificare pentru criza fără precedent în care se afla statul şi care e găsită în conflictele aproape interminabile cu populaţii războinice, trufaşe, barbare.

Totuşi lucrurile nu stăteau chiar aşa. Criza Imperiului se datora printre altele şi proastei administrări, crizei interne, lipsei de adaptare la situaţii noi sau pur şi simplu greşelilor unor împăraţi sau calităţii oamenilor de conducere. O dovedesc domniile glorioase şi echilibrate ale unor împăraţi cum au fost Ioan Tzimisches (969- 976) si Vasile al II-lea (976- 1025). Sunt şi cronicari care recunosc acest lucru, ca de pildă Kekaumenos, care consideră că pătrunderea pecenegilor s-a datorat nepriceperii trupelor de graniţă .

În perioada secolelor VIII-XI s-au consolidat relaţiile lumii medievale, o lume cu principii, state şi oameni noi. Intr-o monografie recentă care grupează studii asupra diferitele ipostaze ale omului medieval, observăm cât de puternic era procesul de feudalizare, în timp ce statul continua să controleze printr-o legislaţie riguroasă comerţul şi manufacturile . Era firesc ca acest stat reglat ca un ceasornic să fie afectat de migraţiile care creşteau nesiguranţa pe drumurile comerciale sau duceau la pierderea unor teritorii agricole, la scăderea numărului de contribuabili etc.

Revenind la analiza izvoarelor bizantine mai desprindem o observaţie de ordin general şi anume că, pe măsură ce o populaţie se integrează mai bine culturii bizantine, ştirile despre originea acesteia sunt mai puţine. Astfel, doar trei izvoare vorbesc despre originea vlahilor, Kekaumenos în secolul XI , Ioan Kynamos în secolul XII şi Georgios Pachimeres în prima jumătate a secolului XIV , în timp ce despre originea bulgarilor vorbesc şase izvoare, aproape toate contemporane cu evenimentele. Prin urmare bizantinii acordau importanţă şi originii unei populaţii. Uneori pe baza originii explicau anumite trăsături ale unei populaţii. Kekaumenos îi acuză pe vlahi că sunt necredincioşi împăratului şi drept argument aduce faptul că se trag din dacii conduşi de Decebal, un rege care s-a opus până la moarte Romei .
Dacă însă privim datele referitoare la creştinism, factorul cel mai puternic de integrare în lumea bizantină, cele mai multe izvoare îi amintesc pe vlahi:,,Ştiri referitoare la organizarea vlahilor balcanici” , ,,Vlahi la Atos” , ,,Typica” , Ioan Katrares .

Dacă vorbim însă de ocupaţii constatăm că tot vlahii sunt cei mai des pomeniţi ca având ocupaţii legate de păstorit, cultivarea pământului sau comerţ (vlahii chervanagii). Constantin Porfirogenetul şi Leon Diaconul îi arată pe pecenegi ca fiind crescători de vite mari, ocupaţii pe care le aveau şi ungurii în ţara lor de baştină.

Din perspectivă geopolitică izvoarele medievale au o carenţă evidentă, aceea a spaţiului. Ce însemna nordul Dunării Inferioare pentru Bizantini? Un teritoriu aflat dincolo de graniţă. Nu avem date concrete că ar fi fost vreodată inclus într-o formă sau alta în Imperiul Bizantin. O zonă din care, ca la orice graniţă, puteau pătrunde populaţii străine. Dar zona nu era atât de vulnerabilă ca frontierele din Asia. Pe deasupra era o regiune europeană, cu o istorie atinsă de Imperiul Roman, cu un climat temperat-continental propice comunităţilor sedentare şi deci paşnice. Prin urmare regiunea nu a intrat în atenţia autorilor bizantini. Cu excepţia împăratului Constantin Porfirogenetul care, pentru fiul său, descrie toate vecinătăţile imperiului, începând cu nordul, în sensul acelor de ceasornic, toţi ceilalţi sunt interesaţi doar de evenimente.

Situaţia de la nordul Dunării este menţionată doar în condiţiile în care de acolo venea un pericol, o populaţie cu care Imperiul intra în conflict. In asemenea situaţie suntem nevoiţi să selectăm doar acele izvoare care, prin amploarea documentaţiei, oferă o imagine de ansamblu asupra secolelor respective, oferindu-ne astfel date privind cadrul istoric în care au evoluat teritoriile analizate. Ne referim la lucrări complexe, cum ar fi operele lui Mauricius şi Constantin Porfirogenetul, Leon Diaconul, Attaliates. Izvoarelor bizantine li se adaugă însă o serie de documente occidentale, orientale şi nordice care conţin date relative şi la zona de la nordul Dunării, cum sunt Faptele ungurilor şi Cronica lui Nestor , cronica turcă Oguzname ,Geograful Anonim .
Impăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959) în lucrarea
,,De administrando Imperio” a întocmit o adevărată hartă etnografică a Europei Centrale şi Răsăritene , precum şi a acelor părţi din Europa Occidentală în care bizantinii aveau interese. Cartea poate fi privită şi ca un tratat de politică externă, în care sunt prezentate pe larg popoarele aflate în relaţii cu bizantinii. Impăratul nu defineşte etnia dar prin amănuntele pe care le redă înţelegem că procesul de etnogeneză al popoarelor actuale era încheiat. Criteriile privind originea comună, istoria, interesele comune erau utilizate în definirea comunităţilor etnice.

In privinţa teritoriului pe care acestea îl ocupau, lucrurile însă sunt mai complicate. Observăm o mare mobilitate, o dinamică specifică populaţiilor noi venite la hotarele sau în graniţele imperiului, o mişcare pornită cu secole în urmă, în străfundurile Asiei, cum spunea Nicolae Iorga, şi care îşi face simţită amploarea şi în secolele VIII-XI.

Această mobilitate care a afectat toată Europa centrală şi provinciile bizantine sud-dunărene, nu constituia pentru perioada aceea nici o surpriză. Insă, în acelaşi timp, remarcăm un teribil conservatorism. Popoarele ocupă teritorii delimitate de graniţe naturale. Amestecul anumitor comunităţi este consemnat şi transmis, ca de pildă cazul cavarilor care au legături de rudenie cu ungurii .
Se observă, în lucrarea mai sus pomenită, două categorii de popoare.
In prima categorie intră populaţiile cu o organizare tribală cum sunt ungurii şi pecenegii. A doua categorie de populaţii era organizată în obşti săteşti precursoare a structurilor social-politice, cnezate şi voievodate. De pildă, sârbii şi croaţii care trecuseră la sudul Dunării şi ocupaseră Dalmaţia locuită de o populaţie romanică şi în care se aflau multe cetăţi. Slavii erau organizaţi în comunităţi conduse de un jupan , în acelaşi timp păstrând şi denumirea pe care o parte din aceste populaţii o luaseră nu după origine, ci după regiunea în care locuiau, de pildă zahlumii, sau după o caracteristică a zonei, ţara canalilor pentru că foloseau carele pentru deplasare . Denumirea după repere geografice, consemnată de împărat, pare să fie un stadiu premergător formării cnezatelor şi voievodatelor care cuprindeau toate satele aflate la un moment dat pe un teritoriu delimitat de graniţe naturale.
Slavii din secolul VII, din opera lui Mauricius şi Theophanes Confesor aveau o organizare tribală dar şi formaţiuni prestatale care ocupau teritorii bine delimitate, aşa cum au fost cele conduse de Ardagast, Piragast şi Dauritas . Interesant este că împotriva agresiunii romane, aceştia nu colaborează între ei.
Slavii din opera lui Constantin Porfirogenetul au deja denumiri teritoriale şi etnice. Se numesc sârbi, croaţi dar şi zahlumi, pagani, canali, toţi organizaţi în obşti săteşti conduse de jupani . Deosebirea dintre slavii descrişi de Maurikios şi cei din timpul lui Constantin Porfirogenetul constă în modul lor de organizare influenţat de bizantini.

Populaţiile trăiau în enclave (bulgarii, sclavinii) menţionate încă din timpul lui Iustinian şi până târziu, localizate în teritorii separate fie de graniţe politico- administrative, fie de graniţe naturale. Fiecare populaţie ocupa o regiune pe care fie o moştenea din strămoşi (cum era cazul romanilor din Dalmaţia sau a celorlalţi vlahi din Balcani), fie o cuceriseră la un moment dat (cazul statului bulgar) sau o colonizaseră (ca de pildă paganii care colonizaseră ţara Arenta, în timpul împăratului Heraclius (610-641) şi a cărei populaţie romanică fusese robită de avari ). (Va urma)

CARACTERUL ETNO-CULTURAL AL POPULAŢIEI DE LA NORDUL DUNĂRII INFERIOARE DIN SECOLELE VIII-XI

Posedă arheologia capacitatea de a atribui etnic culturile cercetate? Ei, iată o întrebare căreia literatura de specialitate românească dar şi străină îi dă două răspunsuri diferite. Primul este negativ şi refuză istoricilor posibilitatea de a atribui etnic descoperirile arheologice aparţinând perioadei menţionate. Al doilea răspuns este pozitiv şi descoperirile arheologice sunt înglobate într-un cadru etnic concret. Anumite aşezări, tipuri de locuinţe sau categorii de anexe sau chiar categorii de inventar sunt atribuite populaţiilor menţionate documentar în arealul respectiv .
Această tendinţă nu este proprie numai istoriografiei din ultimii cincizeci de ani, aşa cum greşit se înţelege uneori, ci se regăseşte şi la marii istorici români din perioada interbelică precum şi în cercetarea europeană actuală. Este aceasta o dovadă de patriotism, de subordonare a cercetării istorice unor deziderate politice? Nici pe departe. Este un demers firesc şi necesar pentru studierea unei perioade în care izvoarele istorice vorbesc, aşa cum vom vedea, de popoare, populaţii, ,,seminţii “, aflate pe un anumit teritoriu şi având o oarecare istorie. Este firesc ca un arheolog care studiază o aşezare să se întrebe cine au fost locuitorii acesteia.
In secolele VIII- XI, conceptul de etnic, în înţelesul de popor, începe să se impună în istoria populaţiilor şi criteriul apartenenţei la un neam începe să le marcheze istoria.
Cele două răspunsuri diametral opuse, de care vorbeam mai sus, reflectă confuzia între conceptele de sinteză etnică şi sinteză culturală. Dacă răspunsul negativ nu ţine seamă de contextul istoric al perioadei, oferit cu atâtea detalii de izvoarele scrise, cel de al doilea supralicitează capacitatea etniei de a crea o cultură proprie, în condiţiile unui sistem social politic deschis şi dinamic aşa cum a fost societatea evului mediu timpuriu.
Cât de corecte şi argumentate sunt însă aceste atribuiri este o chestiune care depăşeşte obiectivul lucrării noastre. Este inutil să abordăm critic atribuirile etnice făcute de istoricii români, bulgari, sârbi, slovaci, ş.a.m.d., toate în principiu corecte dar având, poate, o anumită marjă de eroare. Demersul nostru îşi propune să analizeze, pe de o parte, informaţiile oferite de izvoarele scrise privitoare la această chestiune, iar pe de altă parte, să vadă care din popoarele menţionate în izvoare, au locuit în teritoriul sud-carpatic.
Izvoarele istorice bizantine, maghiare, ruseşti, occidentale, menţionează numeroase populaţii pentru care foloseşte termenii de ,,neamuri”, ,,seminţii” ,,popoare”. Ne întrebăm însă dacă aceste populaţii formau o etnie în accepţiunea modernă a cuvântului, aşa cum este definită de sociologie.
Din perspectiva sociologică, etnia este o comunitate umană având origine comună, ocupând acelaşi teritoriu, participând la aceeaşi istorie, având interese şi aspiraţii comune, înfruntând aceeaşi soartă şi având acelaşi destin . Cu alte cuvinte se vorbeşte de o unitate în privinţa originii, istoriei, teritoriului şi intereselor.
Dacă în privinţa originii şi istoriei comune lucrurile sunt clare, la toate populaţiile fiind menţionaţi strămoşii precum şi ocupaţiile, evenimentele istorice care le-au marcat etc., în privinţa teritoriului şi a intereselor, lucrurile trebuie privite din perspectivă istorică. Izvoarele din secolele VIII-XI menţionează populaţii sedentare care locuiau din vechime în anumite teritorii (de pildă populaţia romanică din Dalmaţia sau vlahii din Balcani), precum şi populaţii nomade (cum au fost turanicii) sau populaţii cu vădite preocupări agricole, dar care migraseră din alte zone: slavii, bulgarii, ungurii. Fenomenul de migraţie nu trebuie confundat cu nomadismul. Pecenegii au fost semi-nomazi deplasându-se, după anotimp, pe un areal întins, însă decizia lor de a migra în imperiu a fost târzie şi a aparţinut doar celor două triburi conduse de Kegen. Trecerea dincolo de Dunăre a triburilor conduse de Tirach se aseamănă prin evenimentele produse, evoluţie şi mai ales final cu o invazie, decât cu o migraţie.
Datorită nivelului tehnic scăzut al timpului o populaţie aflată în migraţie, pornită să-şi caute o nouă ţară, şi care parcurge mii de km pe jos poate fi confundată uşor cu triburi nomade. Doar că, în timp ce nomazii se deplasează în permanenţă într-un areal, emigranţii au o ţintă şi obiective clare. Ţinta o constituia Imperiul Bizantin. Obiectivele erau circumscrise idei de a-şi constitui un stat. Că a fost aşa o demonstrează însăşi evoluţia evenimentelor în cazul ţaratului bulgar, regatului maghiar şi micilor state slave.
Din perspectivă istorică, interesele comune (menţionate în definiţia etniei) vădesc practicarea anumitor ocupaţii care au dezvoltat un tip de economie. De pildă păstorii au un interes comun în găsirea unor locuri bune pentru creşterea animalelor, paza acestora etc. Din acest motiv practică transhumanţa sau chiar migrează.
Dacă, în prezent, teritoriul pare să fie un lucru clar, fiecare popor având un loc bine stabilit în geografia istorică, indiferent de oscilaţiile politice ale graniţelor, perioada secolelor VIII- XI se înscrie într-o perioadă oarecum neclară sub acest aspect. Pe de o parte, asistăm la odiseea unor popoare aflate în căutarea de noi teritorii care să permită practicarea ocupaţiilor strămoşeşti, cum au fost slavii din nordul Dunării, bulgarii, mai târziu ungurii. Nu acelaşi lucru se poate spune despre pecenegi, uzi, cumani, care datorită semi-nomadismului ancestral s-au sedentarizat greu şi preferau expediţiile de jaf.
Pe de altă parte asistăm la formarea unor state, mai mult sau mai puţin organizate, state care impun, la un moment dat, graniţe politice, cum a fost statul bulgar în graniţele Imperiului Bizantin sau aşa-numitelor ,,imperii” ale populaţiilor de stepă, de fapt teritorii vaste aflate sub dominaţia unor uniuni de triburi de stepă, cum au fost avarii, chazarii, pecenegii. Tendinţa de organizare a unui stat este o dovadă că în secolele VIII- XI populaţiile erau deja conturate din punct de vedere etnic.
Între populaţie şi popor exista însă o diferenţă. Fireşte că în acest domeniu, suntem tributari, oarecum, traducătorilor de cronici, documente, hrisoave. Se pare însă că prin ,,popor”, se înţelegea populaţia aflată la un moment dat în graniţele unui stat. Cronicarii bizantini, vorbind despre faptele împăraţilor, fac trimitere de multe ori la popor, fără a preciza populaţiile componente ale Imperiului, referindu-se doar la poporul romeilor, adică la locuitorii imperiului. Ori, Imperiul Bizantin era un stat multi-etnic. In cazul Imperiului Bizantin, termenul de popor desemna locuitorii imperiului, cetăţeni sau nu.
In noile stătuleţe însă populaţiile îşi menţin autonomia, cum era cazul vlahilor din cadrul ţaratului bulgar. Statele medievale create de bulgari, slavi, unguri, nu erau însă state ,,naţionale” aşa cum întâlnim în epoca modernă, ci erau organizate pe principii militare, de stăpânire a unui teritoriu, de păstrare a unui anumit tip de economie sau de autonomie faţă de modelul bizantin de organizare. Statele din evul mediu-timpuriu erau organizate prin forţă, prin război şi cuprindeau în graniţele lor populaţii diferite etnic. Conducerea era asigurată de tribul cel mai puternic al populaţiei care avea puterea militară de a asigura paza graniţelor şi administraţia, manifestată uneori doar prin perceperea impozitului. Aceeaşi populaţie dădea şi numele noii formaţiuni statale.
Etapele parcurse de statele noi apărute pe teritoriul Imperiului Bizantin erau: 1) enclavă etnică (cu sau fără atribuţii militare); 2) autonomie (de genul ,,sclavinii”, ,,bulgarii”); 3) independenţă; 4) extindere teritorială; 5) stat. Extinderea putea fi treptată şi relativ paşnică aşa cum vedem în cazul slavilor sau violentă, pe cale militară, ca în cazul bulgarilor. (VA URMA)

RIT ŞI RITUAL FUNERAR IN EVUL MEDIU TIMPURIU (SEC.VIII-XI) Partea III

Concluzii

Cea mai importantă observaţie se leagă de raportul numeric dintre cele doua categorii de necropole precum şi dintre acestea şi aşezări.
Constatăm că s-au descoperit doar 18 necropole şi morminte izolate de incineraţie pe care dacă le raportăm la un număr de peste 80 de aşezări aflate în diverse stadii de cercetare alte câteva zeci evidenţiate prin cercetări de suprafaţă rezultă că ritul incineraţiei era destul de redus. Dacă adăugăm şi constatarea că numărul necropolelor şi mormintelor izolate de înhumaţie este ceva mai mare, înseamnă că atenţia noastră trebuie să fie îndreptată spre inhumaţie care, din punct de vedere istoric, este într-adevăr un fenomen destul de interesant. Subliniez acest lucru pentru că inhumaţia nu se leagă nici de tradiţiile daco-romanilor şi nici de ale slavilor, dar este din punct de vedere religios caracteristică creştinismului. Şi, nu oricum, ci iradiat de o biserică bine organizată.
O altă observaţie se leagă de dimensiunile acestor necropole. In timp ce unele necropolele de incineraţie au un număr impresionant de morminte, cimitirele de înhumaţie sunt dezechilibrate din acest punct de vedere. Cele din cetăţi sunt foarte mari în timp ce, în teritoriul rural, predomină necropolele mici şi mormintele izolate.
De aici, înţelegem că existau comunităţi rurale care practicau incineraţia şi aveau cimitire obşteşti.
In cazul necropolelor de inhumaţie se observă însă două situaţii. In primul rând existenţa unor cimitire obşteşti atât în mediul rural (Izvoru) dar şi urban ( Dinogeţia). Existenţa în mai multe situri a unui număr mic de morminte de inhumaţie ne sugerează ipoteza unor mici necropole de familie. Aceasta ar fi o explicaţie şi pentru faptul că încă nu s-au descoperit cimitirele a peste 70 de aşezări. Este adevărat că este mai dificil să reperăm necropolele de inhumaţie datorită adâncimii lor dar necropolele mari lasă totuşi urme evidente pe suprafaţa solului chiar şi în aspectul vegetaţiei.Necropolele mici şi mormintele izolate pot fi însă uşor ,,pierdute,, când avem de căutat pe spaţii imense. Iar practicarea inhumaţiei în necropole de familie a supravieţuit pe teritoriul României până acum 50 de ani. Studiile etnografice referitoare la satul românesc au arãtat cã în România la mijlocul secolului XX, se mai aflau aproximativ 200 de sate fãrã cimitire obşteşti . Deşi iniţial se credea cã aceastã practicã era specificã satelor risipite sau de munte, s-a dovedit practicarea ei şi în satele adunate şi în cele de şes şi podiş, unde terenul aşezat se gãseşte din belşug . Practica era rãspânditã pe tot teritoriul României inclusiv în Oltenia şi Muntenia . In aceste aşezãri se pãstra tradiţia îngropãrii morţilor în gospodãrie, într-un loc special destinat numit pograde sau ,, la morminţi ,,.
Din punct de vedere arheologic localizarea acestor necropole mici este aproape imposibilă deoarece se aflau departe de aşezare, în teritoriul aferent acesteia. Faptul că toate mormintele izolate de inhumaţie au fost descoperite întâmplător şi cercetate în cadrul unor săpături de salvare, întăreşte această opinie.
Majoritatea mormintelor (indiferent de rit) nu au inventar, ceea ce ne sugerează opinia că regula era absenţa acestuia. Atunci când este prezent, se remarcã la ambele rituri aceleaşi categorii de piese. În parte, accesoriile de veşmânt sunt legate de vestimentaţia timpului respectiv şi nu de un anumit ritual aşa cum şi podoabele reflectă moda timpului. Izvoarele bizantine sunt relativ sãrace, în descrierea pieselor de vestimentaţie purtate de popor.
In ambele categorii de necropole au fost găsite resturi ale unor ofrande animale şi vegetale dovedind o populaţie de agricultori şi mici meşteşugari. Cu riscul de a mă repeta trebuie să spun că în ambele categorii de necropole lipsesc armele, iar cele câteva vârfuri de săgeţi aflate sporadic, ar trebui puse în legătură cu vânătoarea şi mai puţin cu războiul. De aici opinia noastră că aceste necropole au aparţinut unei populaţii paşnice.
In mormintele din ambele categorii de necropole se aflau resturile unui singur individ. Mormintele duble sunt foarte puţine şi apar cu totul întâmplător. Pornind de la acest aspect ipoteza apartenenţei lor unor comunităţi slave trebuie exclusă. La slavi regula o constituiau mormintele duble. Acest aspect este menţionat şi de cronicarii vremii. Mauricius spune despre femeile slave că erau atât de ataşate de soţii lor încât prefereau să fie sugrumate la moartea acestora decât să trăiască în văduvie:
,,Femeile lor sunt de o cuminţenie mai presus de firea omenească, aşa încât multe din ele cred că moartea bărbaţilor e şi moartea lor şi se lasă sugrumate de bunăvoie,, .
In afară de categoriile de inventar comune celor două mari categorii de necropole se observă şi elemente comune de ritual. In aproape toate necropolele de incineraţie găsim aceleaşi variante de depunere a cenuşei şi în aproape toate necropolele de inhumaţie observăm asemănări în privinţa planurilor, grupării mormintelor, poziţiei braţelor etc. Aceste similarităţi şi analogii dovedesc că aceste necropole aparţin unor comunităţi care ajunseseră la un anumit nivel de omogenizare culturală şi aveau un sistem comun de valori.
Din această perspectivă necropolele completează imaginea oferită de aşezări cu deosebite detalii de ordin etnic, spiritual, cultural.
Fireşte că fiecare necropolă are şi elemente specifice. De pildă necropola de inhumaţie de la Isaccea înregistrează diferenţe în privinţa inventarului între necropola plană şi necropola tumulară. Care sunt acestea? In primul rând chiar prezenţa inventarului. Dacă vom calcula procentual inventarul, constatăm că în necropola plană deşi au fost cercetate mai multe morminte doar în 23% dintre morminte aveau inventar. In necropola tumulară deşi numărul mormintelor cercetate a fost mai mic, 33% dintre cazuri aveau inventar. Piese creştine şi monede bizantine au apărut doar în necropola plană, în timp ce în necropola tumulară apar ouă de lut ars, cuţite şi amnare piese care nu se regăsesc dincolo. Tot în necropola tumulară s-au observat verigile depuse pe ochi trădând, aşa cum am mai spus, anumite credinţe. Podoabele apar însă în ambele necropole dovedind, aşa cum am arătat mai sus, că sunt legate oarecum de modă. Insă aceste aprecieri, deşi juste, nu pot fi generalizate din simplul motiv că cimitirul nu este săpat în întregime. Prin urmare avem nişte rezultate parţiale. Ne întrebăm dacă nu cumva la Isaccea sunt două necropole. Chiar şi autorul cercetărilor a considerat că diferenţele înregistrate de poziţia braţelor şi de orientarea unor morminte se datorează prezenţei unor persoane de altă credinţă decât cea creştină . Este posibil însă ca la Isaccea să fi fost două necropole aparţinând unor comunităţi diferite. Dacă necropola plană poate fi atribuită, fără rezerve, comunităţii autohtone, creştine, necropola tumulară cu analogii în Muntenia ridică unele semne de întrebare. Poate aceasta să dovedească prezenţa unei comunităţi nord- dunărene la adăpostul unei cetăţi de pe malul drept al Dunării? Este o ipoteză.
Pe de altă parte, necropolele întregesc vizibil harta locuirii medieval- timpurii. Acestea au aparţinut unor aşezări, aflate sau nu în apropierea lor, care deşi nu au fost descoperite, cu siguranţă au existat. In favoarea acestui aspect pledează numărul mare de morminte precum şi inventarul lor cu analogii în inventarul aşezărilor studiate.
In teritoriul analizat au fost descoperite şi o serie de morminte pecenege pe care le vom analiza într-un alt context, deoarece semnificaţia lor nu este culturală ci mai degrabă social-politică, trădând anumite evenimente.

Bibliografie

Arnold Van Gennep, Riturile de trecere, Iaşi, Polirom, 1996, p. 132.
Alexandru Madgearu, Continuitate şi discontinuitate culturalã la Dunãrea de Jos în sec. VII- VIII, Bucureşti, Ed. Universitãţii, 1996, p. 121 sq.
Constantin Chera-Mãrgineanu, Morminte creştine timpurii descoperite la Ostrov, Pontica, XIV, 1981, p. 297-301.
Ion Barnea, Vasile Bâlciurescu, Basarabi, MCA, VI, 1959.
Grigore Florescu, Radu Florescu, Gloria Geacalopol, Sãpãturile de la Capidava, MCA, VIII, 1962, p. 577.
Ioan Vasiliu, Cimitirul feudal- timpuriu de la Isaccea, Peuce, IX, 1984, p. 107-141.
Gh. Ştefan, Ion Barnea, Maria Comşa, Eugen Comşa, Dinogeţia,I, Ed. Academiei RSR, 1967, p. 367.
M. Irimia, Tr. Cliante, Morminte din epoca feudală-timpurie descoperite în punctul Sitorman (com. M. Kogălniceanu), jud. Constanţa, Pontica, XIX, p.179-189.
Gh. Mãnucu-Adameşteanu, Un mormânt din secolul X descoperit la Niculiţel, Peuce, X, vol. I , 1991, p. 361-364.
Petre Aurelian, Sãpãturile de la Piatra- Frecãţei, MCA, VIII, 1962,p. 585-586
Done Şerbãnescu, Morminte din perioada prefeudalã descoperite la Chirnogi, SCIV, 24, 4, 1973, p. 667-670.
Bucur Mitrea, Constantin Preda, Mihai Chiţescu, Adrian Rãdulescu, M. Ionescu, Necropola feudal- timpurie de la Izvorul, MCA, IX, 1970, p.329-335; Bucur Mitrea, Necropola feudalã- timpurie de la Izvorul, MCA, X, 1973, p. 209- 217; Bucur Mitrea, Contribuţii la problema formãrii poporului român. Necropola din sec. VIII de la Izvorul – Giurgiu, în Ilfov- File de istorie, Bucureşti, 1978, passim.
Octavian Toropu, Onoriu Stoica, La necropole prefeodale d – Obârşia- Olt, Dacia, XVI, 1972, p. 163-177; O . Toropu, Romanitatea…, p. 156-160.
Bucur Mitrea, Sãpãturile de la Sultana, MCA, VII, 1961, p. 532-538; Idem, MCA,VIII, 1962, p.2.
Nicolae Harţuche, Preliminarii la repertoriul arheologic al judeţului Brãila, Istros, I, 1980, p.335; U. Fiedler,op.cit., p.425.
Nicolae Harţuche, Florin Anastasiu, Ion Broscãţean, Necropola de incineraţie feudalã timpurie de la Chiscani- Brãila, Danubius, I, Galaţi, 1967, p. 137-159.
Uwe Fiedler, op. cit., p. 116.
Niţã Anghelescu, Un mormânt de incineraţie din epoca feudalã timpurie descoperit la Dorobanţu, SCIV, 2, 1963, p. 437.
Uwe Fiedler, op. cit., p. 451.
Maria Comşa, Gheorghe Bichir, Date preliminare cu privire la necropola de la Pãuleasca, SCIV, 24, 2, 1973, p. 317- 320.
Adrian Rãdulescu, Nicolae Harţuche, Cimitirul feudal- timpuriu de la Castelu, Constanţa, 1967, p.11-79.
Bucur Mitrea, Sãpãturile de la Satu- Nou. Necropolele feudale- timpurii, MCA, VI, 1959, p.587; Bucur Mitrea, Niţã Anghelescu, Sãpãturile de la Satu- Nou, MCA, V, 1958, p.536; Bucur Mitrea, Săpăturile de la Satu-Nou. Necropolele feudale-timpurii, MCA,VIII, 1962, p.643-647.
Fiedler, op. cit. p. 451.
Radu Harhoiu, Câteva observaţii asupra necropolei birituale de la Canlia, jud. Constanţa, Pontica, V, Constanţa, 1972, p. 565-575.
Suzana Dolinescu- Ferche, Mihai Ionescu, La necropole birituelle du VIII siecle a Frãteşti- Giurgiu, Dacia, XIV, 1970, p. 419- 430; C. Isăcescu, Noi date privind necropola feudală- timpurie de la Frăteşti, jud. Giurgiu, Cercetări Arheologice, V, 1982, p. 201-212.
Corneliu Cârjan, Cimitirul feudal- timpuriu de la Gârliţa- Ostrov, Pontice, I, 1968, p. 409-425; Idem, Necropola de epocă feudal-timpurie de la Gârliţa- Ostrov, Pontice,II, 1969, p.111-133.
Vlad Zirra, Necropola de la Istria- Capul Viilor, Dacia, NS, VII, 1963, p.356-411; DID,III, p.47, Fiedler, op.cit., p.429.
Gavrilã Simion, Necropola feudalã- timpurie de la Nalbant, Peuce, II, Studii şi Comunicãri, 1971, p. 420.
Nicolae Harţuche, Florin Anastasiu, Sãpãturile arheologice de la Sihleanu, 1980, Istros, I, p. 93- 100.
Gh. Matei în CCA, campania 1996, Bucureşti, 1997, p. 46; CCA, campania 1997, Călăraşi, 1998, p. 57; CCA, campania 2000, CIMEC, 2001, p. 186; CCA, campania 2001, CIMEC, 2002, p. 238.

Gh. Mănucu Adameşteanu, Mihaela Mănucu Adameşteanu, Rezultatele cercetărilor intreprinse la Nufăru, MCA, 1982, XVI, p. 211.

B. Mitrea, Necropola feudală-timpurie…, MCA, X, 1973, p.212, fig.6, M.357.

Bucur Mitrea, C. Preda, M. Chiţescu, Gh. Rădulescu, M. Ionescu, Necropola feduală-timpurie de la Izvorul, MCA, IX, 1970, p.330.

M.D. Matei, Em. I. Emandi, Necropola feudală-timpurie de la Vornicenii-Mari (Suceava), SCIVA, 4, 1980, p. 585-599.
Importants sites slaves en Slovaque, Veda, Editions de l-Academie Slovaques des Sciences, Bratislava, 1978, p. 20 (Bernadokovo); Devinska Nove Ves ( 118 morminte au elemente de lemnărie).

M. Irimia, Tr. Cliante, Morminte din epoca feudală-timpurie descoperite în punctul Sitorman (com. M. Kogălniceanu), jud. Constanţa, Pontica, XIX, p. 180, fig.1.(mormântul nr.2)

Gh. Matei, campania 1997, CCA, 1998, p. 58; campania 2000, p. 186.

Henri-Irenee Marrou, Patristică şi umanism, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1996, p. 249.

B. Mitrea, Săpăturile de la Sultana, MCA, VII, 1961, p. 534 (în M3 s-a găsit scheletul unei galinacee).

Alexandru Suceveanu, Un mormânt din sec. XI e.n la Histria, SCIVA, 3, 1973, p. 497.
Done Şerbãnescu, op. cit., p.667.

Ilie Uzum, Necropola feudală- timpurie de la Gornea- Căuniţa de Sus ( jud. Caraş- Severin), Banatica, VI, 1981, p. 182.
A. Bejan, Banatul în sec. IV-XII, Timişoara, Ed. De vest, 1995, p.139; I. Vasiliu, op. cit., p.108.
Ilie Uzum , Două cimitire feudale- timpurii la Gornea şi Pojejena, Tibiscus, III, 1974, Timişoara, p. 160- 164.

Credinţa Ortodoxă, Ed. Trinitas, Iasi, 1995, p.297.

Cronica lui Nestor, Izvoarele Istoriei Românilor, vol.VII, Bucureşti, Ed. Bucovina, 1935, p.40.

Dardu Nicolãescu Plopşor, W. Wolski, Studiul antropologic al osemintelor provenite din necropla biritualã de la Canlia, sec. VIII-XI, SCIV 3/1975, p. 353- 371.

Dardu Nicolãescu- Plopşor, Wanda Wolschi, Elemente de demografie şi ritual funerar la populaţiile vechi din România, Bucureşti, Ed. Academiei RSR, 1975, p.166-248.
Idem, p.250-272.
Eugenia Zaharia, Populaţia românească în Transilvania în sec.
VII-VIII, Ed. Academiei RSR, p. 90- 105.

Vladimir Trebici, Ion Ghinoiu,Demografie şi etnografie, Bucureşti, Ed. Ştiinţificã şi Enciclopedicã, Bucureşti, 1986, p. 310.

Mauricius, Arta militară, FHDR, II, 1970, XI,4.6, p.557.

ISTORIA INCOMODEAZA DIN NOU

Nu credeam ca timpurile in care istoria va fi prigonita din nou se vor intoarce atât de repede. Ma gandesc însă, dacă au plecat vreodată.
Comunistilor le-a fost frica de istorie. Le dovedea nelegitimitatea. Liceele de profil erau rare în toată ţara. La Facultatea de Istorie se acordau cam 100 de locuri pe ţară împărţite între cele trei mari centre universitare. La Universitatea din Bucureşti din cele maxim 50 de locuri o parte erau pentru cei care lucrau în armată şi voiau să mai absolve o facultate.
După 1985, la examenul de admitere istoria universală fusese înlocuită cu filosofia şi toate documentele de partid şi de stat. Astfel intrarea la Facultatea de Istorie devenea şi mai dificilă pentru cei care aveau reale competenţe doar la istorie dar nu şi la materialismul dialectic şi istoric.
Eu sunt dintre cei care au încercat de două ori până au intrat. Pentru că nu absolvisem un liceu de profil m-am pregătit cu meditaţii doi ani până ce am fost admisă, asta în timp ce eram nevoită să şi lucrez.
Istoria are multiple valenţe. Este disciplina care îţi oferă unul dintre cele mai largi orizonturi de cunoaştere şi o viziune destul de complexă asupra evoluţiei umanităţii.
Ar fi păcat să îi lipsim pe copii de cunoaşterea istoriei.

Scrisoarea studentilor si a cadrelor didactice de la istorie adresata presedintelui si parlamentului, cu privire la noua lege a invatamantului, o lege care printre alte mari nerozii, scoate istoria din programa.

Pledoarie pentru viitor

Domnule Preşedinte,
Doamnelor şi domnilor membri ai Parlamentului României,

Vă adresăm această scrisoare în calitatea pe care o aveţi, de depozitari ai încrederii oferite de societatea românească prin votul care v-a fost acordat. În spaţiul public s-a extins progresiv, în ultimii douăzeci de ani, un discurs care tinde să diminueze şi să marginalizeze în conştiinţa publică importanţa trecutului societăţii româneşti.

Departe de a contesta dreptul la liberă gândire şi expresie, noi înşine fiind membri ai unui corp profesional ce îşi fondează existenţa pe gândirea critică, atragem aici atenţia asupra riscurilor pe care le prezintă devalorizarea studierii sistematice şi a cunoaşterii istoriei naţionale, precum şi a istoriei în general. Punctul de vedere pe care îl susținem nu este unul politic şi partizan, diversitatea afilierilor noastre în acest sens fiind evidentă, nu este nici unul naţionalist, ci izvorăşte din perspectiva pe care ne-o oferă profesiunea şi din datoria pe care o avem ca intelectuali și cetățeni.

România contemporană traversează o criză de identitate care o împiedică să-şi definească obiectivele şi să atingă un minim consens necesar oricărui progres. Lipsa de echilibru a ideologiei oficiale comuniste în tratarea istoriei a fost urmată, după 1990, în discursul public, de un exces simetric în sensul erodării oricărui simţ al încrederii în sine, în valorile şi modelele pe care le-ar putea avea poporul nostru.

Suntem alarmaţi de faptul că această viziune riscă să fie favorizată prin diminuarea constantă a rolului istoriei în educaţia generaţiei tinere, sugerată de unele poziţii mai mult sau mai puţin oficiale venite din partea unor reprezentanți ai Ministerului Învăţământului. Nu este vorba numai despre posibila reducere a numărului de ore dedicat disciplinei, dar şi de dispariţia acesteia din examenele care încheie ciclurile de învăţământ. Vă invităm să reflectaţi alături de noi la importanţa pe care o au studiile istorice: departe de a fi nepractice, acestea sunt o sursă de coeziune socială, oferă repere morale şi identitare în absenţa cărora nici o societate nu poate avansa. Pentru viitorul României, inclusiv în contextul european în care, pe bună dreptate, considerăm că se află destinul nostru, apărarea acestor repere este una dintre îndatorile pe care trebuie să le asumăm noi ca intelectuali şi profesionişi şi dumneavoastră ca lideri şi responsabili politici.

Toate momentele importante ale fondării statului modern, toate deciziile hotărâtoare care au făcut România să progreseze în ultimii două sute de ani s-au bazat, la fel ca în cazul oricărei alte naţiuni, pe conştiinţa istorică, pe credinţa în dreptul nostru de a avea un destin. Oricare ar fi proiectele pe care le propuneţi societăţii româneşti astăzi, ele nu pot porni de la ignorarea acestui trecut, cu toate momentele sale, constructive sau controversate. Proiectarea viitorului cere solidaritate socială, or tocmai aceasta nu se poate obţine prin erodarea valorilor pe care le avem în comun.

Abandonarea educaţiei istorice, diminuarea rolului său în şcoală, va conduce la adâncirea crizei valorilor, cu efecte auto-distructive. Nici una dintre naţiunile membre ale Uniunii Europene nu a ales o asemenea cale şi nu a abdicat de la valorile sale definitorii, ci a căutat modalităţi de a le asocia identităţii europene aflată astăzi în plină construcţie. Documentele europene 94/C229/01 şi 2006/962/EU consideră studierea istoriei naţionale, europene şi universale în şcoală ca element fundamental pentru constituirea solidarităţii europene, cu un rol esenţial în formarea competenţelor civice ale cetăţenilor uniunii (una dintre cele 8 competenţe–cheie caracteristice educaţiei durabile). Două recomandări ale Consiliului Europei, 1283/1996 şi 15/2001 sunt dedicate numai predării istoriei în şcoală în secolul XXI.

Noi, semnatarii acestei scrisori, precum şi dumneavoastră, destinatarii săi, aparţinem unor generaţii variate. Unii dintre noi am fost martorii unor schimbări radicale de regim politic, ai unor evoluţii dramatice ale lumii, care ne semnalează valoarea formatoare pe care o are studiul istoriei într-o societate cuprinsă de globalizare. Înţelegerea mecanismelor schimbării şi a diversităţii culturale reprezintă un instrument util şi o resursă indispensabilă pentru cei care, putem anticipa, vor trăi în deceniile viitoare transformări accelerate şi frecvente ale realităţii.

Pledoaria noastră nu este una în favoarea trecutului, ci în favoarea utilizării înţelepte a trecutului pentru câştigarea dreptului la viitor. Acesta a fost dintotdeauna rolul principal al studierii istoriei, iar o simplă privire asupra sistemelor de educaţie în ţări pe care le admirăm, din Europa sau din afara sa, ne arată că rolul ei nu s-a epuizat, ci este permanent revalorizat. Vă adresăm această scrisoare având încredere în dorinţa dumneavoastră de a face alegerile cele mai bune pentru societatea românească. Nu există viitor fără solidaritate şi identitate, iar identitatea unei naţiuni nu poate fi construită fără cele trei repere fundamentale din care se compune: istoria, limba şi cultura. Diminuarea statutului lor în şcoală nu va conduce la un învăţământ care să ne reconstruiască societatea, ci la unul care să-i adâncească alienarea şi confuzia.
Sursa: Romania vorbeste

RIT ŞI RITUAL FUNERAR IN EVUL MEDIU TIMPURIU (SEC.VIII-XI) Partea II

Necropolele de incineraţie

In numãr de optsprezece, necropolele şi mormintele izolate de incineraţie sunt situate în Dobrogea şi rãzleţ în judeţele limitrofe Dunãrii: Ialomiţa, Brãila şi Giurgiu, Teleorman, înaintând pânã la o depãrtare de 30-40 km în stânga Dunãrii. Dintre acestea doar şase sunt mai mari cu un număr de morminte cuprins între 100-600 de morminte. Sunt încadrate cronologic din secolul VIII pânã la mijlocul secolului al- X-lea.

Morminte de incineraţie apar şi în cadrul unor necropole de inhumaţie dar aparţin unor faze diferite. Exemple în acest sens sunt necropolele de la Sultana şi Izvorul (unde de fapt sunt trei necropole). Caracterul de salvare al săpăturilor de la Chirnogi nu a permis obţinerea unor date cu privire la acest aspect. Insã la Obârşia- Olt mormintele de incineraţie (grupate în partea de sud-est a necropolei de inhumaţie) sunt intersectate de mormintele de inhumaţie (astfel M 57, M 63, M 88 intersecteazã pe M59, M69, M85 de incineraţie) . Intersectarea mormintelor, lucru posibil şi pentru alte necropole, dovedeşte cã cele douã rituri din cadrul unei necropole s-au succedat şi nu au coexistat.

Majoritatea necropolelor sunt orientate N-S, dar sunt şi excepţii, la Castelu orientarea fiind E-V. Se observã că mormintele sunt dispuse în nuclee mari, la rândul lor aşezate pe grupe familiale (la Tichileşti şi Satu- Nou. La Sihleanu , Castelu şi Chiscani mormintele sunt ordonate în şiruri. Mormintele au o adâncime relativ micã, media fiind de 0,40-0,50 m, aşa cum am întâlnit şi la mormintele de inhumaţie. Uneori sunt afectate chiar şi de lucrãri agricole.

Cele mai multe necropole sunt localizate pe terase sau promontorii (Chiscani, Canlia, Frãteşti, Istria. Altele sunt situate pe pante (Nalbant) sau lângã ape (Gârliţa). In fine, altele se află în câmp (Platoneşti). In ciuda interesului constant pe care l-au antrenat în lumea specialiştilor, mormintele de incineraţie nu au constituit obiectul unor studii antropologice sistematice, cu excepţia necropolei de la Canlia. Datorită incinerării incomplete, se mai păstrează fragmente osoase care pot furniza date antropologice.

Datarea necropolelor s-a fãcut prin trei metode, combinate sau unilateral. In primul rând pe baza inventarului iar acolo unde acesta a lipsit, a modalităţii depunerii cenuşei în mormânt. Situaţia topostratigrafică permite citirea fazelor unei necropole şi implicit orientează încadrarea cronologică a acesteia, fiind astfel o metodă indirectă de datare.

Deoarece puţine morminte deţineau inventar s-a acordat o atenţie deosebită ritualului depunerii resturilor incinerate în mormânt. Se înregistrează astfel mai multe variante chiar în cadrul aceleeaşi necropole. O primã clasificare a fost fãcutã de Radu Harhoiu încã din 1972, clasificare pe care o reactualizăm şi completăm în lucrarea de faţã.
Prima variantă consta din depunerea cenuşei şi a oaselor în groapã simplã, situaţie întâlnită în morminte de la Chiscani, Pãuleasca, Frãteşti, Sihleanu, Satu-Nou II, Istria-Capul Viilor, Platoneşti.
In a doua variantă oasele sunt depuse în groapã cu pietre şi ceramicã, aşa cum întâlnim la Castelu, Pãuleasca, Frãteşti. La Castelu pachetele de pietre au un numãr variabil de 3-27 pietre şi forme diferite, dreptunghiulare, pãtrate, semicirculare, ovale .

In a treia variantă oasele cu cenuşă sunt depuse în urnă dar fără a exista o regulă anume, înregistrându-se astfel mai multe subvariante. Prima ar fi depunerea oaselor în urnã neacoperitã: Canlia, Satu-Nou, Gârliţa, Castelu, Istria-Capul Viilor, Nalbant, Chiscani, Dorobanţu şi Pãuleasca .
A doua constă din depunerea resturilor cremate în urnã cu capac, de multe ori aceasta fiind un fragment sau chiar un alt vas: Canlia, Satu-Nou, Gârliţa, Castelu, Istria- Capul Viilor, Chiscani, Pãuleasca, Platoneşti .
In a treia situaţie resturile sunt depuse în urnă acoperitã cu o lespede, aşa cum vedem la Satu-Nou, Castelu, Istria-Capul Viilor.
In fine, o altă subvariantă este reprezentată de urna depusã în casetã de piatrã aşa cum se întâlneşte la Satu-Nou, Castelu, Istria, Platoneşti.

In ultima subvariantă urna este strãjuitã cu pietre aşa cum vedem în câteva morminte de la Gârliţa, Castelu (într-un singur caz), Istria-Capul Viilor.

In a patra variantă oasele cu cenuşă sunt depuse în casetã de piatrã şi cu ceramică, la Castelu şi Istria-Capul Viilor . In fiecare mormânt se află resturile incinerate ale unui singur individ dar există şi excepţii, câteva morminte duble sau chiar triple (ex. Canlia). Insã în acele cazuri nu se poate preciza dacã urnele au fost îngropate în acelaşi timp sau una din ele a fost depusă ulterior.

In unele cazuri, vasul nu cuprindea toatã cenuşa şi atunci restul rãmas se depunea alãturi.

In toate necropolele, rugul funerar se afla în afara acestora. Fragmente de chirpic ars, considerate a fi făcut parte din rug, s-au descoperit la Castelu în M. 23 şi M.119 . Este posibil să nu fi existat o amenajare specială destinată rugului, ci acesta fie să fi fost de fiecare dată improvizat din materialul lemnos care servea drept combustibil, fie ca arderea să se fi realizat într-o groapă, de unde resturile au fost adunate şi îngropate în necropolă. Ce-i drept la marginea unor aşezări Dridu s-au găsit nişte gropi, ca nişte albii, destul de adânci şi largi, unele cu resturi de cărbuni, cărora nu li s-a găsit nici o explicaţie plauzibilă. Unii arheologi au presupus că ar fi avut un caracter de cult, iar regretata Maria Comşa considera că ar fi morminte cenotaf (a se vedea subcapitolul destinat gropilor din aşezările Dridu). Deoarece în momentul când au fost cercetate gropile respective nu a fost analizată cenuşa de pe fundul lor pentru a se determina provenienţa, pentru verificarea ipotezei noastre nu ne rămâne decât să sperăm că pe viitor, când asemenea complexe vor mai fi descoperite, vor fi analizate şi din acest punct de vedere. Găsim că era mai simplu ca locul de ardere să se fi aflat în preajma aşezării, deoarece era mai uşor în condiţiile evului mediu, să transporţi o urnă cu cenuşă spre necropolă decât un cadavru.

Depunerea cenuşei în urna, respectă o anumitã regulã de depunere a resturilor osoase. La Gârliţa şi Castelu oasele craniului sunt situate deasupra, în timp ce la Chiscani, oasele craniului sunt dispuse la fundul vasului .
Şi în cazul necropolelor de incineraţie am recurs la ordonarea inventarului, redus numeric, dar diversificat din punct de vedere tipologic. Vom exemplifica în fiecare caz fără a avea pretenţia că epuizăm subiectul.
Din categoria podoabelor de veşmânt s-au găsit doar câteva catarame la: Canlia , Gârliţa , Castelu , Istria-Capul Viilor , Chiscani , Platoneşti.

Podoabele sunt ceva mai multe, inele de diverse tipuri (Satu-Nou II, Chiscani, Gârliţa, Pãuleasca) , inele de tâmplã (Satu-Nou, Castelu, Păuleasca ), verigi (Canlia, Castelu ), mãrgele de diverse categorii (Satu Nou II, Castelu, Istria-Capul Viilor, Pãuleasca, Chiscani, Sihleanu ), cercei (Satu-Nou II, Gârliţa, Izvorul, Platoneşti ), brăţări (Platoneşti,Gârliţa).

Din categoria armelor s-au găsit sporadic vârfuri de sãgeatã la Satu Nou II, Castelu, Chiscani (un singur exemplar), Pãuleasca .
Cuţitele, destul de numeroase, s-au apărut în mormintele de la Canlia, Satu-Nou, Gârliţa-Ostrov, Castelu, Istria, Chiscani, Platoneşti.

Piesele casnice şi uneltele sunt foarte rare. La Satu-Nou, Chiscani, Izvoru-Giurgiu au fost descoperite fusaiole iar la Castelu a apãrut un cosor . Amnare de două tipuri au fost găsite în numãr ceva mai mare decât în necropolele de inhumaţie la Canlia, Istria, Chiscani, Păuleasca . Ca şi în unele morminte de inhumaţie apar bucãţi de tablã sau fier (de exemplu la Satu-Nou).

Tot în categoria ofrandelor includem şi vasele sparte ritual din care în mormânt se gãsesc întotdeauna doar câteva fragmente. Depunerea unui vas întreg aşa cum s-a remarcat în unele morminte de la Castelu nu poate fi considerată ofrandă. Nu se precizeazã în toate cazurile, dacã aceste piese de inventar au ars împreunã cu defunctul sau au fost adãugate ulterior. La Castelu de pildă, în mormântul 1, cele douã mãrgele albastre din sticlã încrustatã cu alb au ars cu decedatul. Tot resturi ale unor ofrande trebuie să vedem şi în fragmentele de cãrbune din necropola de la Pãuleasca . In cazul necropolelor de incineraţie ofrandele pot fi studiate în urma analizelor de laborator, atât în cazul în care au fost depuse pe rug dar şi când au fost depuse ulterior. Analizele antropologice aratã cã la Canlia în M.3, pe rugul funerar au fost sacrificaţi şapte iepuri arşi odatã cu defunctul . Tot o ofrandã animalã a fost observatã la Satu-Nou, unde o urnã a fost acoperitã cu o falcã de bou sau de cal. La Castelu în M 57 a fost depus un câine întreg, iar în M 137 şi M 140 o falcã de câine şi respectiv un os . Un cap de cal apare şi în M9 de la Sihleanu . Un schelet de câine, (aşezat cu capul cãtre est) a fost descoperit şi la Chiscani în M 12. In aceeaşi necropolã în M 40, apare un os de bovideu neincinerat . Ofrande animale au fost evidenţiate şi în necropola de la Frăteşti unde s-au găsit oase de animale ( mandibulă de porc, picior de ovină, craniu de ovină, oase de pasăre etc). Cu alte cuvinte cu ocazia înmormântării a fost sacrificat un animal, dar care nu a fost ars, ci probabil consumat de membrii comunităţii, în cadrul unui banchet funerar.
Analizele antropologice fãcute pentru necropolele de la Canlia , Guşteriţa şi Ocna Sibiului au adus numeroase date interesante cu privire la ritual. Din pãcate acestea nu pot fi extinse pentru toate necropolele datorită faptului cã lotul analizat este redus, comparativ cu numãrul descoperirilor. Dar nici nu pot fi trecute cu vederea.

Menţionăm rezultatele necropolelor de la Guşteriţa şi Ocna-Sibiului care, deşi nu fac parte din teritoriul analizat de noi, au evidenţiat un lucru foarte important. Cele douã necropole, ambele de incineraţie, au aparţinut unor comunitãţi diferite din punct de vedere antropologic. Astfel, în necropola de la Guşteriţa sunt morminte simple (doar şase erau duble) care aparţin unei populaţii cu trăsături antropologice mediteranoide. La Ocna Sibiului majoritatea mormintelor sunt duble şi aparţin unei populaţii est- europoide clasice de origine nomadă sau seminomadă. Iată cum, două populaţii diferite etnic aveau acelaşi rit funerar, al incineraţiei. Populaţia cu trăsături mediteranoide este cu certitudine o populaţie locală de origine daco-romană. Cealaltă necropolă a aparţinut probabil unui grup de slavi.Cele două populaţii menţionate mai sus moşteneau ritualul funerar din strămoşi, fără ca între ele să fi avut loc influenţe culturale.Se observă, de asemenea, diferenţe de inventar, mai ales de ofrande.

Necropolele de incineraţie au fost considerate un fenomen specific teritoriului Dunãrii de Jos şi au fost atribuite diferit, fie slavilor, bulgarilor, daco-românilor sau unei faze de convieţuire slavo-române. Cert este cã aceste necropole nu sunt specifice doar acestei perioade istorice şi nici măcar Dunării de Jos. Sunt întâlnite şi în Bulgaria şi în Slovacia dar şi în Transilvania şi Moldova, la fel de bine cum ritul incineraţiei apare constant în toate epocile şi culturile anterioare din acest areal. Ceea ce este cu adevărat important şi ar trebui reţinut este faptul că aceasta este ultima perioadă din istoria milenară a acestor locuri când se mai practică incineraţia. Acestea sunt ultimele necropole de incineraţie dintr-o istorie lungă de peste o mie de ani. Incepând cu geţii şi urmaşii lor şi terminând cu ultimii veniţi care s-au aşezat temporar aici, mă refer la slavi, incineraţia a fost practicată în toate culturile.
De aceea acest fenomen trebuie analizat în contextul istoric al vieţii spirituale din epoca respectivã.

Cea mai simplă exemplificare a contextului istoric o reprezintă descoperirea într-o urnă de incineraţie din cimitirul de la Preslav a unei cruci encolpion. Slavii necreştini menţionaţi de Constantin Porfirogenetul la Dunãrea Mijlocie şi populaţia localã de sorginte daco- romană sunt singurele populaţii care, în virtutea tradiţiilor strămoşeşti, ar fi putut practica incineraţia. Şi acest lucru este dovedit chiar şi de analizele antropologice arătate mai sus.

In necropolele de incineraţie sunt prezente şi înmormântãri de cranii. Cazurile pot fi legate însã de decapitare, practicã uzitatã în conflictele medievale. De pildã în necropola de incineraţie de la Tichileşti în M.26 este îngropat un craniu în poziţie verticalã. Şi la Castelu în M.110 se aflã înhumat un craniu. La fel şi la Sihleanu. (va urma)

RIT ŞI RITUAL FUNERAR IN EVUL MEDIU TIMPURIU (SEC.VIII-XI) Partea I

de Emilia Corbu

Fiind o zi de doliu naţional m-am gândit să vă spun ceva despre ritul şi ritualul funerat din secolele VIII-XI, aşa cum reiese din cercetările arheologice desfăşurate în ultimii 60 ani în sudul României (Oltenia, Muntenia, Dobrogea)

Ritul şi ritualul funerar sunt expresia sentimentului religios şi reflectã, într-un fel sau altul, credinţa individului dar şi a comunităţii, în viaţa de dincolo de mormânt, componentă importantă a spiritualităţii popoarelor antice şi medievale.
Ritul funerar cuprinde toate procedurile care se aplicau corpului neînsufleţit şi era influenţat în afara fenomenului religios, de factori aleatorii ca dorinţa personalã a individului, hotãrârea comunitãţii, tradiţia locală.

Ritualul funerar cuprinde toate acele pregãtiri ce se fãceau pentru sufletul defunctului în vederea ultimei cãlãtorii. Ritualul este strâns legat de religie şi de credinţele comunitãţii dominate, de obicei, de un puternic conservatorism.

Se constatã însã cã nu existã o concordanţã obligatorie între rit şi ritual. Rituri funerare diferite pot avea elemente rituale comune cum ar fi de pildã jertfa (dovedită de prezenţa cărbunilor) şi ofrandele (inventarul de multe ori identic ce constã în vase de ofrandã, piese de metal, seminţe) etc.
Din acest punct de vedere, istoric am zice, mai important este ritualul care exprimă elemente specifice religiei practicate.

Investigaţia arheologică a ritului şi ritualului funerar oferă o serie de detalii, altfel greu de aflat, cum ar fi datarea şi durata de utilizare a unei necropole (adicã numãrul de generaţii), cauzele mortalităţii, grupele de vârstă, ocupaţiile, etc. Opinia unor istorici conform căreia fiecare necropolã a aparţinut unei comunitãţi pare sã fie adeveritã şi de relativa exclusivitate a ritului.

În funcţie de ritul funerar există douã mari categorii: a) necropole de incineraţie (Tb.II, A); b) necropole de înhumaţie (Tb. I, A). Aceastã departajare nu este exclusivă. Există necropole în care sunt prezente ambele rituri în proporţii diferite, cunoscute ca necropole birituale. In cadrul acestora raportul dintre cele douã rituri este de predominare a unuia. Astfel au fost descoperite: necropole de incineraţie cu prezenţa în cadrul lor a unor morminte de inhumaţie (Tb. II/B); necropole de inhumaţie cu prezenţa în cadrul lor a unui anumit numãr de morminte de incineraţie (Tb.I/B).

Inventarului mormintelor constituie baza de date necesară reconstituirii ritualului.
Ordonată pe categorii lista pieselor de inventar cuprinde:

1) piese de vestimentaţie: catarame, nasturi, garnituri de centurã;
2) podoabe;
3) piese de uz gospodãresc: amnar, vas, gãleatã, cãrbuni etc.;
4) arme: cuţit, sãgeţi;
5) unelte agrare şi meşteşugãreşti: cosoare, seceri, toc de ace, fusaiolã,
jucãrii;
6) piese de cult şi cu valoare simbolicã: obolul lui Caron; ofrande de carne,
ouã, seminţe; ouã de lut ars; cruciuliţe, medalioane cu scene religioase.

Tabel I.

A.NECROPOLE ŞI MORMINTE IZOLATE DE INHUMAŢIE

SITUL DATARE/ NR. MORMINTE/
BUCEAG (Ostrov-jud.Constanţa) Sec. IX- X/ 4/
BASARABI
(jud.Constanţa) Sec. IX- X/ 10
CAPIDAVA (jud.Constanţa) Sec. IX- X/ 4 (în incinta cetãţii )
450 (necropolã ineditã)
ISACCEA (jud.Tulcea) Sec. XI-XII/ 178
DINOGEŢIA
(jud.Tulcea) Sec. XI-XII/ 91
MIRCEA-VODĂ-Constanţa Sec.VIII-X/ 3
NICULIŢEL
(jud.Tulcea) Sec. XI-XII/ 1
PIATRA-FRECÃŢEI
(jud.Tulcea) Sec. X-XII/ Neprecizat ( 786 în total din diferite epoci)

Se observã cã toate, cu o singură excepţie, sunt situate în Dobrogea, cu un total de 737 de morminte.

B. NECROPOLE BIRITUALE ÎN CARE PREDOMINÃ INHUMAŢIA

SITUL DATARE/ NR. MORM.
INHUMAŢIE/ NR. MORM.
INCINERAŢIE/
CHIRNOGI
(jud. Călăraşi) Sec.VIII-IX/ 20/ 1
IZVORU
(jud. Ilfov) Sec.VIII/ 333/ 100
OBÂRŞIA–Olt Sec.VIII-IX/ 95/ 10
SULTANA
(jud. Călăraşi) Sec.IX-X/ 135 46

Sunt situate în Muntenia şi Oltenia cu un numãr de 583 morminte de inhumaţie şi 157 morminte de incineraţie.

Tabel II.

A.NECROPOLE ŞI MORMINTE IZOLATE DE INCINERAŢIE

SITUL/ DATARE NR.MORMINTE/
TICHILEŞTI
(Jud. Brãila) s.VIII- IX/ 96
CHISCANI (J.Brãila ) Sec.IX-X/ 51
ŞARÂNGA (J.Buzãu ) Sec.VIII-IX/ 2
DOROBANŢU -J.Călăraşi Sec.IX-X/ 1
MIRCEA-VODÃ -jud.Călăraşi,Sec.IX-X/ 3
PÃULEASCA , jud.Tulcea Sec.VIII-IX/ 250
CASTELU , jud.Constanţa Sec.IX-X/ 176
SATU-NOU ,
jud. Constanţa Sec.VIII-IX/ 219
M.-KOGÃLNICEANU jud. Tulcea Sec.VIII-IX/ 3

B.NECROPOLE BIRITUALE ÎN CARE PREDOMINÃ INCINERAŢIA

SITUL/ DATARE/ NR. MORM.
INCINERAŢIE/ NR. MORM.
INHUMAŢIE
CANLIA , jud.Constanţa/ Sec.VIII-IX/ 25/ 3
FRÃTEŞTI ,
jud. Giurgiu
Sec.VIII-IX/ 29/ 10
GÂRLIŢA ,
Jud.Constanţa Sec.VIII-IX/ 23/ 3
ISTRIA-Capul Viilor -jud.Constanţa
Sec.VIII-IX/ 209/ 65
NALBANT ,
Jud.Tulcea Sec.VIII-IX/ 137/ 4
SIHLEANU ,
Jud.Brăila Sec.VIII-IX/ 75/ 4
PLATONEŞTI ,
Jud.Ialomiţa Sec.VIII-XI/
Total 594 M./ 549 / 45

Din tabelele de mai sus reiese cã au fost cercetate până azi un total 1409 morminte de inhumaţie (fără cele câteva sute de morminte de la Piatra-Frecăţei)şi 1583 morminte de incineraţie.

Aceste cifre dovedesc doar stadiul actual al cercetărilor deoarece, o parte din necropole nu au fost cercetate exhaustiv, făcând doar obiectul unor săpături de salvare (Castelu, iar altele au fost distruse de-a lungul timpului de lucrările agricole (Nalbant). In această situaţie se află necropola de la Isaccea dar şi de la Castelu, despre care autorii cercetărilor consemnau:

,,Judecând după numărul total de 176 de morminte descoperite, putem trage concluzia că a existat aici o întinsă necropolă plană, fără a se putea da o cifră absolută, valabilă, asupra numărului total de morminte .,,

Aceste amănunte nu au fost luate în consideraţie întotdeauna. Ori o cercetare incompletă este o cercetare limitată care va impune o limită şi concluziilor noastre.

Necropole de inhumaţie din sec. VIII- XI

În cadrul acestui grup se observã douã mari categorii, exclusiv de inhumaţie, situate în Dobrogea, cu precãdere de-a lungul Dunării (limesul) şi datate în secolele VIII- XI şi birituale, cu predominarea inhumaţiei, rãspândite în Muntenia şi Oltenia.

Din punct de vedere cronologic, cele mai multe necropole de inhumaţie din sec.VIII-IX se aflã în Muntenia, dupã care centrul lor de greutate pentru sec. X-XI şi chiar început de sec.XII, se localizează în Dobrogea. In al doilea rând, cele mai multe date au fost furnizate de necropolele din teritoriul rural, deoarece necropolele cetãţilor de pe linia Dunãrii sunt publicate parţial. Capidava este încã ineditã şi pentru Dinogeţia s-a publicat un singur cimitir.

O altã observaţie, deşi nefericită, ce se cuvine menţionatã, este aceea cã, din acest bogat material osteologic, studii antropologice s-au fãcut pe un lot relativ restrâns.
Din planurile publicate reiesă cã toate sunt necropole plane cu o singurã excepţie, Isaccea, unde o parte din morminte sunt în tumuli. Sunt localizate pe promontorii şi terase înalte dar şi în plin câmp cum este cazul necropolei de la Platoneşti. Excepţie sunt necropolele şi înmormântãrile din cetãţi localizate în jurul bisericii, la Dinogeţia sau în jurul incintei, la Capidava, Nufãru, Dinogeţia
Prin necropolă se înţelege un singur cimitir aparţinând unei comunităţi. Literatura de specialitate consemnează însă şi existenţa mai multor cimitire învecinate, ale cãror morminte se intersecteazã în zonele periferice şi care corespund, sub aspect stratigrafic, dacă ar fi să comparăm, cu existenţa mai multor nivele în cadrul unei aşezãri. Este cazul sitului de la Satu-Nou. Aceste cazuri consemnează, fără tăgadă, continuitatea în timp a comunităţii respective.

In fiecare mormânt se află îngropat câte un singur individ. Foarte rar au fost descoperite morminte duble cum sunt două morminte de la Dinogeţia (un schelet de femeie şi unul de copil) şi Izvoru .

Planul gropilor de mormânt este, în general, rectangular, cu sau fãrã colţuri rotunjite, dar se întâlnesc mai rar şi alte cazuri, cum ar fi planul ovoidal (Obârşia –Olt ) şi trapezoidal (la Isaccea).

Opinia noastră este aceea că mărimea gropilor respectã dimensiunile decedaţilor. Doar aşa se poate explica îngustimea lor, cu o medie de aproximativ 0,4o m ajungând pânã la 0,50-0,60 m. Acest aspect este evident în necropolele în care au fost publicate dimensiunile gropilor. Discuţii ar ridica şi lungimea acestora. La Isaccea, unde situaţia este redatã cu toate detaliile, au fost consideraţi adulţi indivizii din M 1, M 10, M 3, M 22, a cãror lungime este de 1, 20 pânã la 1, 40 m şi cu o adâncime medie de 0,40-0,50 m .Tot acolo observăm o corelaţie între dimensiunile gropilor şi adâncimea lor. În necropola tumularã lungimea gropilor variazã între 1,60-1,80 m cu o adâncime de 0,80-0,90 m .

Adâncimea gropilor de mormânt ne arată o situaţie destul de interesantă şi anume că nu există o regulă. Ne vine greu să credem cã adâncimea iniţialã de la nivelul lor de cãlcare era doar de 0,50 m. Acestui aspect care apare şi la alte necropole de inhumaţie nu i s-a acordat importanţã. S-a presupus o demantelare a zonei respective de unde s-ar fi luat pãmânt pentru alte construcţii, drumuri, diguri, etc. Acest lucru însă nu poate fi dovedit în toate cazurile. Se pare însă că adâncimea micã a mormintelor este o caracteristicã a perioadei. Dealminteri, o adâncime relativ micã a gropilor este observată şi la necropolele medievale, cum ar fi, de pildă, Oraşul de Floci.

Un aspect deosebit vedem în necropola de la Isaccea, unde gropile din necropola tumularã sunt cu mult mai adânci decât cele din necropola planã. În aceasta din urmã se află şi copii şi adolescenţii în timp ce în necropola tumularã doar adulţi . Acest lucru poate pleda pentru o separare pe criterii de vârstã, legatã probabil de trepte de iniţiere, botez, etc. Însă în lipsa unor studii antropologice ale osemintelor de la Isaccea nu ne grãbim cu ipotezele.
Predominarea copiilor în necropola plană poate fi legată şi de factori obiectivi, epidemii, foamete, posibilitatea de a se sãpa mai uşor gropi adânci în tumul decât în solul uscat etc.
Sunt însă şi cazuri aşa cum vedem în necropola de la Izvorul, unde adâncimea medie a gropilor este de -2m, ajungându-se şi până la -2,50 m.

Gropile de mormânt sunt simple, fãrã nici o amenajare interioarã, în majoritate covârşitoare. In cazul mormintelor cu o amenajare interioară, se înregistrează mai multe variante.

Prima ar fi aşezarea unei scânduri peste sau lateral de individul inhumat. Situaţia este întâlnitã la Capidava şi Piatra-Frecăţei şi are analogii în Moldova la Vornicenii Mari şi în necropole din Slovacia .

O altă variantă ar fi utilizarea sicrielor din lemn, practicã întâlnitã sporadic la Obârşia-Olt (în doar patru cazuri), Isaccea şi majoritar la Dinogeţia.

A treia situaţie constă în acoperirea mortului cu o platformã de lemn, prezentã în 17 cazuri la Obârşia –Olt. Situaţia are analogii numeroase în necropolele de inhumaţie din Slovacia .

A patra variantă o constituie mormintele în casetã de piatrã prezente în Dobrogea la Buceag-Ostrov, Niculiţel, M.-Kogãlniceanu .

O ultimă variantă este reprezentată de groapa amenajatã cu scânduri şi piatrã, practicã întâlnitã la Buceag (Ostrov- Constanţa) şi Istria-Capul Viilor.

În privinţa orientãrii mormintelor din necropolele de inhumaţie se observã cã acestea, cu mici excepţii, sunt orientate vest-est (cu capul la vest) cu unele variaţii. In aceleaşi necropole sunt şi morminte, puţine, care provin, uneori, din altă fazã, orientate nord- sud, cum sunt la Izvorul, Obârşia, Dinogeţia sau est-vest ca în necropola de la Obârşia- Olt (M 22). Orientarea nord- sud se observă şi la mormintele de înhumaţie de la Platoneşti, unde există însă şi morminte orientate vest-est dar puţine .

In privinţa localizării mormintelor în cadrul necropolei se remarcã trei situaţii. In prima situaţie mormintele sunt dispuse în şiruri, aproximativ regulate, cum aratã planul necropolelor de la Dinogeţia , Isaccea.

A doua situaţie o reprezintă mormintele organizate în grupe familiale ca în în necropola de la Obârşia şi Satu-Nou . In fine, în a treia variantă, mormintele sunt dispuse în nuclee mari, ca la Sultana.

Majoritatea mormintelor sunt fãrã inventar. Chiar şi la Isaccea, consideratã o necropolã bogatã pentru perioada şi teritoriul analizat, din 172 morminte doar 47 au inventar şi din acestea 10 sunt de copii.

Se remarcã, de asemenea, diferenţe cantitative între inventarul din fiecare mormânt. In timp ce într-un mormânt pot fi prezente 5 brãţãri în altele se poate găsi doar o mãrgicã.

Insă mormintele de înhumaţie de la Platoneşti (a căror publicare o aşteptăm) au inventar în mai mult de jumătate din cazuri.

In consecinţă prezenţa unor podoabe este aleatorie, putând fi legată de factori afectivi sau de stare socialã şi nu de ritual.

Inventarul mormintelor de înhumaţie poate fi grupat în câteva mari categorii.

1) Accesoriile de veşmânt (catarame, fibule, nasturi, aplice) prezente în numãr mic şi sporadic. Catarame din fier au apãrut la Obârşia , Sultana ,Capidava (o singurã piesã), Platoneşti. O fibulã este prezentã la Obârşia -Olt . La Isaccea a fost găsită o garniturã de centurã în M 170 .

2) Podoabele (verigi, inele, pandantive, mãrgele, cercei, brãţãri) deşi variate din punct de vedere tipologic sunt puţine dacă le raportatăm la numãrul mormintelor luate în discuţie. Predominã brãţãrile şi mãrgelele de sticlã aşa cum vedem în necropola de la Platoneşti. O regulã pare fi la Isaccea depunerea a câte trei brãţãri pe un braţ, reflectând probabil o modã a timpului . Că este aşa o dovedeşte scheletul de femeie şi cel de copil din bordeiul nr. 175 de la Dinogeţia- Garvăn, care surprinşi de un incendiu puternic în locuinţă au murit purtând straiele şi podoabele zilnice, dovedindu-ne astfel moda timpului, adică purtarea mai multor brăţări pe braţ.

Câteva inele cu chaton au fost descoperite la Izvorul şi Piatra-Frecãţei. Pandantivele de bronz conice sunt descoperite sporadic (Capidava, Obârşia-Olt). Cercei au fost descoperiţi la Piatra-Frecăţei, Chirnogi, Obârşia-Olt, Izvoru, Sultana, Istria-Capul Viilor .
O practicã pe care ar trebui să o consemnăm ca rituală se observă la Isaccea şi constã din depunerea unui inel simplu de bronz pe ochi, aşa cum se observã în M 41, M 44, M 110, M 127, M 153, M 162, M 166, M 168.

3)Piese de cult (cruciuliţe, medalioane cu reprezentãri religioase, ouã de lut ars, cruciuliţe pectorale şi relicvar, având sau nu reprezentãri religioase cum ar fi Isus Hristos rãstignit) au fost descoperite la Obãrşia-Olt , Piatra-Frecãţei şi Isaccea . Un medalion reprezentând pe Maica Domnului cu Pruncul, a fost descoperit la Isaccea şi se pare cã este singurul de acest fel. In aceeaşi necropolă s-au gãsit un numãr de 12 ouã de lut ars aşezate lângã coapsa, de regulã, stângã . Menţionăm că ouã de lut ars s-au mai gãsit şi în aşezãri la Dinogeţia şi Brãila (un ou de cărămidă).

4) Arme. Din această categorie s-au găsit vârfuri de sãgeţi dar şi cuţite, care deşi nu intră în categoria armelor, trebuie să fi avut asemenea semnificaţie în context funerar. Sãgeţile sunt prezente în numãr redus în necropolele de la Obârşia –Olt şi Buceag – Ostrov (un exemplar). Cuţitele sunt ceva mai numeroase la Izvorul , Obârşia- Olt (59 piese), Sultana şi Isaccea (doar douã exemplare), Platoneşti .
5) Piese de uz gospodãresc. In aceastã categorie au fost incluse vasul, gãleata, amnarul şi resturile de cãrbune. Borcane specifice acestei perioade au fost găsite în mormintele de la Chirnogi , Izvorul , Obârşia-Olt , Sultana , Niculiţel , M.Kogãlniceanu , Platoneşti (unde sunt depuse lângă glezna stângă sau genunchi). Faptul cã nu apar în toate necropolele şi nici în toate mormintele este o chestiune care ţine iarăşi de ritualul medieval, în general, puţin cunoscut. Resturi ale unor gãleţi de apã sunt atestate doar la Obârşia-Olt şi au analogii în Slovacia la Nichal Nad Zitavou şi Bernolakovo. Depunerea unui amnar în forma literei B a fost semnalatã doar la Isaccea şi Obârşia-Nouă Olt. Depunerea de cãrbuni aprinşi în morminte este indubitabil o practică rituală. Este atestatã la Obârşia-Olt şi are analogii în Moldova la Vornicenii Mari şi în Slovacia la Ipelscki -Sokolek şi Bitarova etc. Aceastã practicã se pare cã este de origine germanicã şi a fost atestatã încã din sec. V în mormintele merovingiene.

6) Piese de cult şi cu valoare de simbol. Ofrandele de carne, ouã şi seminţe sunt sporadice şi iarãşi nu ştim dacã reprezintã sau nu, un ritual specific unor comunitãţi sau doar al unor membri ale acestora. Ofrandele de carne de animal (bovine, ovine) sunt prezente doar la Obârşia şi Izvorul şi au analogii în spaţiul slovac. Ofrandele de carne de pasãre legate, posibil, de credinţa veche a sufletului vãzut ca o pasãre, sunt întâlnite doar la Obârşia, Izvorul şi Sultana şi are numeroase analogii în spaţiul slovac. Cojile de ouã au fost găsite la Izvorul în douã morminte şi la Sultana şi au analogii în spaţiul slovac la Skalika, Nichal Nad Zitavou, Dvory Nad Zitavou, Holiare, Ipel-sky Sokolec .Ofrandele de seminţe de grâu, orz, secarã, linte, mei sunt foarte numeroase la Dinogeţia şi Obârşia-Olt . Un loc aparte şi singular îl deţin seminţele de struguri de la Obârşia-Olt.

6)Depunerea de monede, practică înrudită cu anticul Obol al lui Charon este foarte rar întîlnită, doar la Izvorul şi Isaccea . Presupunem cã datoritã reducerii circulaţiei monetare în epocă, se depuneau în morminte şi bucãţi de metal, cu aceeaşi semnificaţie. Astfel că, la Capidava au apãrut plãcuţe de bronz şi cuie din bronz , fãrã a fi asociate unor sicrie, iar la Obârşia- Olt, în aceleaşi condiţii, o plăcuţă din aur. De notat că moneda din M108 de la Izvorul era antică.

7)Unelte agricole şi meşteşugãreşti. In trei morminte de la Obârşia-Olt au fost descoperite trei seceri (câte una în fiecare mormânt), care trebuie legate de un anume ritual magic şi nu de o practicã a depunerii uneltelor în morminte. Ele au analogii la Martin în Slovacia, într-un mormânt din sec. XI-XII (unde s-au găsit trei exemplare). Seceri au apărut şi la Izvorul dar tot câte un singur exemplar în fiecare mormânt .

8) Obiecte casnice cum ar fi tocul de ace şi fusaiole au fost descoperite la Chirnogi şi Izvorul . Fireşte că nu pot fi legate de un anumit ritual, dată fiind raritatea acestora, dar pot dovedi ocupaţiile persoanei inhumate.

Pe baza acestui inventar arheologic se pot reconstitui elemente de ritual, dar un tablou complet poate fi redat doar de izvoare scrise.

Fragmente de ţesãturã sugerând practica înveşmântãrii decedatului potrivit rangului sãu s-au descoperit doar la Dinogeţia . Cele câteva accesorii de veşmânt şi podoabele sugerează însă opinia conform căreia morţii erau înveşmântaţi.

Din categoriile de inventar arătate mai sus, valoare de ritual au doar: ofrandele animale şi vegetale, obolul lui Charon, cărbunii aprinşi, vasul din lut, secerile, veriga pe ochi, piesele de cult, ouăle de lut. Celelalte categorii pot fi legate de modă, stare socială, ocupaţie.

Un aspect asupra cãruia arheologia a insistat este acela al poziţiei braţelor. Acestea sunt aşezate în mai multe variante, chiar şi în cadrul aceleiaşi necropole, trezind de multe ori supoziţiile cele mai originale.S-au constatat trei modalităţi de dispunere a braţelor.

In foarte multe cazuri braţele erau aşezate drept pe lângã corp aşa cum vedem la Obârşia-Olt (49 cazuri), Isaccea , Histria , Chirnogi , Platoneşti , Istria-Capul Viilor şi au analogii în Transilvania la Peteni , Arad , Drãuşeni şi în Moldova la Vornicenii Mari .

A doua variantă este aceea a braţelor îndoite pe umãr, simplu sau încrucişate. Poziţia braţelor aşezate pe umãr este întâlnitã la Isaccea şi Dinogeţia dar şi la Istria-Capul Viilor şi are analogii la Vornicenii Mari în Moldova, Gornea-Căuniţa de Sus , Ilidia , Pojejena în Banat.

A treia variantă este aceea a braţelor aşezate pe piept, abdomen sau bazin cu mici variaţii şi este prezentă în mai toate necropolele menţionate mai sus.

In necropola de la Obârşia-Olt sunt 24 de cazuri de absenţã a unuia sau ambelor braţe, consecinţã a unor accidente, boli sau rãzboaie.
La Isaccea (M 23, M 50, M 60, M 105, M 157, M 164, M 172) este ciudatã starea proastã de conservare a unor schelete din care s-au pãstrat doar oasele mari ale picioarelor şi craniul. Un aspect asupra căruia antropologii ar trebui să se pronunţe.

Probabil că poziţia braţelor constituie un element de ritual, însă destul de dificil de cercetat. De pildă în zilele noastre, Biserica Ortodoxă Română reglementează, în baza vechilor canoane, poziţia braţelor persoanelor decedate. Poziţia indicată oficial este aceea a braţelor aşezate pe piept ţinând în mâini o iconiţă . Vechile canoane datează încă din secolul IV, când au fost reglementate o serie de norme bisericeşti păstrate de tradiţie şi erau aplicate pe teritoriul bizantin dar şi în afara acestuia, oriunde existau comunităţi creştine. (va urma)

CE ÎNSEAMNĂ DE FAPT ,,SCOATEREA RELIGIEI DIN ŞCOLI,, ?

In societatea contemporană trăieşte o specie de om mutant cu totul diferit de omul istoric, chiar şi de cel trăitor în urmă cu 100 de ani. Omul contemporan nu mai e unitar, e făcut bucăţi, aşa încât reuşeşte una să spună, alta să gândească şi cu totul altceva să simtă. Acest individ este la antipodul omului creştin care ştie că puterea sa stă în unitatea minţii cu inima şi cuvântul. Adică să spui ceea ce gândeşti şi ceea ce simţi şi în toate cele trei să fie armonie. Pentru omul contemporan este imposibilă chiar şi exersarea acestui lucru. Se blochează invariabil într-o înjurătură.

Ştiind cum stau lucrurile în lumea de azi, atunci când am auzit trăncăneala lui Cristian Preda din 19 martie 2010 privind scoaterea religiei din şcoli, preluată şi amplificată de o întreagă presă, am stat şi m-am gândit ce a fost în mintea lui. Pentru că este clar că Preda a gândit altceva. La fel cum este clar că de câte ori au dorit să acorde privilegii homosexualilor, să introducă educaţia sexuală în şcoală, să vină cu tot felul de aberaţii, s-a găsit mereu cineva să arunce înainte cu ,,scoaterea religiei din şcoli,,. Aşa încât, în 20 de ani, de când e vânturată periodic pe piaţă, a devenit limpede că toată povestea e o strategie de îndreptare a atenţiei creştinilor ortodocşi spre acest subiect şi de timorare a ierarhiei BOR.

Intrebarea este şi mai justificată de vreme ce Preda, chiar dacă este oarecine ca om, este cineva ca funcţie. Omul este europarlamentar. Şi părerea lui nu era expusă într-un cerc de specialişti ci în urechile unui popor ortodox în proporţie de peste 80%.
Ca să nu mai zic că omul îşi dădea cu părerea în 19 martie 2010, adică într-un moment cât se poate de fierbinte pentru tabăra lui. Cu două luni în urmă ,,Familia ortodoxă,, ne avertizase asupra proiectului ONU de introducere a educaţiei sexuale obligatorii în şcoli de la cinci ani până la 18 ani. Programul organizat pe patru grupe de vârstă este de-a dreptul demonic. După ce copii vor fi învăţaţi să se masturbeze de la cinci ani şi fetiţele să aibă relaţii sexuale de la 12 ani, la 18 ani şcoala va livra nişte legume. Oare Cristian Preda nu ştia nimic de acest program? Să zicem că n-a fost informat. Dar despre programul ,,Românii învaţă meseria de părinte,, iniţiat de ANPDC şi de guvernul Boc, trebuie să fi ştiut. Iar programul a fost făcut public la începutul lunii aprilie, la o lună după propunerea-sugestie-declaraţie făcută de Preda, tocată în tot acest răstimp de toată presa şi de blogurile ortodoxe. Aşa încât la momentul Z doar Mircea Platon a mai luat atitudine.

De ce era nevoie de programul de educare a părinţilor e foarte clar. Nici un părinte întreg la minte nu va accepta ca în şcolile publice copiii să înveţe perversiuni sexuale. Şi nici Biserica nu va accepta aşa ceva.

Prin urmare, dacă tot s-a arătat interesat de viitorul copiilor noştri şi s-a pronunţat asupra inutilităţii studierii religiei în şcoală, Cristian Preda trebuia întrebat pe tonul cel mai serios asupra utilităţii unui program de educaţie sexuală aplicat copiilor de la 5 la 18 ani. Trebuia întrebat de oportunitatea programului Boc de educare a părinţilor şi în ce constă de fapt acest lucru? Trebuia întrebat pe şleau dacă el şi-ar învăţa copilul să se masturbeze de la cinci ani. Şi să ştie că nu are dreptul să zică NU pentru că s-ar dovedi un părinte needucat, abuziv şi statul ar interveni pentru apărarea dreptului copilului.
In fine, sperăm ca cineva, vreodată, să îi pună aceste întrebări.

Că ideea de ,,scoaterea religiei din şcoli ,, a lui Preda a fost o fumigenă, o dovedeşte contextul politic în care se scaldă PD-L. Acest partid nu ar îndrăzni niciodată să scoată religia din şcoli. In primul rând că e preferat doar de 3 din 10 români. Ştie că nu e iubit. In al doilea rând că partidul a rămas cu buricul netăiat şi acum. A fost o naştere nefericită. Tot poporul vede cordonul ombilical dintre Băsescu şi partid. Şi tot poporul ştie că PD-L va sucomba odată cu preşedintele. Toate stările lui Băsescu, ura, neputinţa, greaţa, fericirea şi veselia, poftele (mai ales) se transmit şi partidului.

Preda ar trebui să ştie fragilitatea contextului politic în care se află. La fel cum ar trebui să ştie că istoria bate politica. Contextul istoric nefavorabil poate pune în pericol şi cele mai generoase programe politice. Iar contextul istoric actual este cel al acrobaţilor pe sfoară.

Şi bomboana de pe coliva ţării nu este dezechilibrul dintre cele două contexte, ci prostia ca, atunci când ţara se duce de râpă, să loveşti în familie, adică în educaţia copiilor şi în Biserică. Adică să loveşti în pilonii de rezistenţă ai societăţii.
Insa doar la români, ,,domnia şi prostia se plătesc,, chiar cu fotolii călduţe de europarlamentari.

O privire asupra ereziei din Ungaria medievală: cazul transilvănean [sec. XIV-XV]

Scris de Mihai Hasan

Erezia, la fel ca vrăjitoria, a născut foarte multe lucrări de specialitate, de cea mai mare atenţie bucurându-se mişcarea cathară[1].

În cadrul acestui subcapitol voi încerca să indic doar câteva linii directoare, precum şi menţiuni de acţiuni ale ereticilor. Voi avea în vedere în general câteva observaţii asupra bogomilismului, husitismului şi valdensilor, căci, de multe ori, nu sunt specificate mişcările eretice care au tulburat societatea creştină şi au născut „directive” pontificale. Ba mai mult, fiind vorba de către păstrarea în acte a „discursului” oficial al „prigonitorilor”, de cele mai multe ori în spatele acestor grupări sunt aruncate toate acuzaţiile posibile, iar acestor „congregaţii” le-au fost distruse operele doctrinare[2].

Problema ereziilor a apărut încă din perioada creştinismului apostolic, când „autorităţi” precum Apostolul Neamurilor (Pavel) şi Apostolul Iubirii (Ioan) au înfierat astfel de dizidenţe.

Noul Testament conţine astfel câteva pasaje ilustrative pentru definirea ereziei şi a modului în care a fost această percepută de către „propagatorii” creştinismului, apostolii. De altfel, însuşi Iisus Hristos a avertizat asupra pericolului pe care îl va reprezenta separaţia de corpul Bisericii, de dogma sa, căci dacă schisma reprezintă nerecunoaşterea ierarhiei canonice, erezia reprezintă un atac asupra dogmei şi o separaţie pe baze doctrinare.

Termenul derivă din grecescul hairesis, ce se leagă de înţelesurile verbului haireo, care ar fi „separaţie”, „opţiune”, „alegere”[3].

În Evanghelia lui Matei se găseşte acest avertisment al Mântuitorului: „Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi” (Matei, 24, 11). Sf. Ap. Pavel luându-şi rămas bun de la Biserica Efesului le scrie acestora: „Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său. Căci eu ştiu aceasta, că după plecarea mea vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma. Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă ucenici după ei” (Fapte, 20: 28-30). Galatenilor le pune în vedere în Epistola sa: „Mă mir că aşa degrabă treceţi de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie, care nu este alta, decât că sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!” (Galateni, 1: 6-9). Lui Timotei îi poruncea de asemenea: „Această poruncă îţi încredinţez, fiule Timotei, ca potrivit proorociilor făcute mai înainte asupra ta, să te lupţi lupta cea bună, după cuvântul lor, având credinţă şi cuget bun, pe care unii, lepădându-le, au căzut din credinţă; dintre aceştia sunt Imeneu şi Alexandru, pe care i-am dat satanei, ca să se înveţe să nu hulească” (I Timotei, 1: 18-20). Tot aceluiaşi Timotei îi scria din temniţă, spre sfârşitul perioadei de detenţie: „Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (II Timotei, 4:3). Lui Tit, episcopul cretanilor, îi cerea următoarele, cu referire la îndatoririle episcopale: „Ţinându-se de cuvântul cel credincios al învăţăturii, ca să fie destoinici şi să îndemne la învăţătura cea sănătoasă şi să mustre pe cei potrivnici. Pentru că mulţi sunt răzvrătiţi, grăitori în deşert şi înşelători…” (Tit, 1: 9-10). Sf. Ap. Ioan susţinea în prima sa epistolă: „Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume. […] Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume. […] Aceia sunt din lume, de aceea grăiesc ca din lume şi lumea îi ascultă. Noi suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu ascultă de noi; cine nu este din Dumnezeu nu ascultă de noi” (I Ioan, 4: 1, 3, 5-6). Acelaşi apostol în epistola a 2-a avertizează: „Pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amăgitorul şi antihristul. Păziţi-vă pe voi înşivă, ca să nu pierdeţi ceea ce aţi lucrat, ci să primiţi plată deplină. Oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învăţătura Lui, acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul” (II Ioan, 1: 7-9). Ioan, încă din prima sa epistolă, scrisese, de altfel, către Bisericile lui Hristos că: „Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toţi de-ai noştri, de aceea au ieşit” (I Ioan, 2:19). Sf. Ap. Petru în cea de-a doua sa epistolă sobornicească arăta la un moment dat: „Dar au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat îşi vor aduce lor grabnică pieire; si mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită; şi din poftă de avere şi cu cuvinte amăgitoare, ei vă vor momi pe voi. Dar osânda lor, de mult pregătită, nu zăboveşte şi pierzarea lor nu dormitează” (II Petru, 2: 1-3).

Aceste avertismente şi redacţii au constituit, practic, corpusul doctrinar iniţial, care a pregătit ierarhia Bisericii pentru lupta contra scindărilor şi a depărtărilor de doctrina hristică iniţială. Cert este faptul că în perioada creştinismului primar şi a perioadei luptelor doctrinare (până în secolul al VII-lea) Biserica s-a confruntat cu marcionismul, sabellianismul, arianismul, nestorianismul, monophizitismul, donatismul, priscilianismul, pelagianismul, adopţionismul, docetismul, montanismul sau gnosticismul, nu neapărat în această ordine, şi, de asemenea, nu este aici locul tratării tuturor acestor erezii, care au frământat Biserica creştină de la începuturile sale.

Georges Duby amintea, de exemplu, despre permanenţa, ubicuitatea ereziei, mereu decapitată, mereu renăscută sub multiple faţete, un fel de hidră, care nu a fost mereu la fel de violentă[4]. Conform aceluiaşi cercetător timpul medieval a fost timpul ereziilor învinse/înăbuşite, cu toate că erezia era permanentă, din belşug, endemică, necesară, vitală, organică, dar de fiecare dată învinsă[5].

Gratianus a fost cel care a introdus în Decretum-ul său o definiţie a ereziei, pe care o lansase Sfântul Augustin şi a statuat astfel problema canonic, în timp ce Conciliul Lateran III (1179) i-a dat anatemei pe toţi ereticii, alături de toţi cei ce-i ajutau[6]. Graţian a definit astfel erezia (citându-l pe Sf. Augustin): „Hereticus est, qui alicuius temporali commodi et maxime gloriae principatusque sui gratias falsas ac novas opinions vel gignit vel sequitur. Ille autem, qui huiusmodi hominibus credit, est imaginationem quadam veritatis illusus”[7]. De asemenea, bazându-se pe acelaşi Augustin a continuat: „Qui in ecclesia Christi morbidum aliquid pravuumque sapiunt, si correcti, ut sanum rectumque sapiant, resistunt contumaciter, suaque pestifera et mortifera dogmata emendare nolunt, sed defensare persistent, heretici sunt”[8]. În alt loc Gratianus scrie că Ioan, apocrisariul scaunului oriental a afirmat: „Heresis separat omnem hominem ab ecclesiam”[9].

Cea mai puternică şi penetrantă erezie la nivel de spaţiu asociat ritului oriental, cât, dar cu precădere, şi în cadrele celui occidental a fost „dualismul”, cunoscut ca şi mişcarea cathară în apus sau „bogomilism” în Balcani[10], şi care apare în documente şi cu denumirea de mişcarea „patarină”, termen rezervat prin excelenţă spaţiului italian[11]. Cel mai apropiat teritoriu „infestat” de erezia bogomilă, aflat în contact direct cu Ungaria, este Bosnia[12], unde, de altfel, pontiful Grigore al IX-lea cerea regalităţii maghiare să intervină cu o cruciadă pentru stârpirea acestor eretici, în prima jumătate a secolului al XIII-lea[13].

O. Pecican amintea prezenţa bogomililor la Nordul Dunării încă din secolul al XIII-lea, şi arăta, bazându-se pe un studiu al lui Ş. Papacostea, că patarinii din Banat se aflau în legătură cu paulicienii din Ţara Românească şi Bosnia[14]. Cercetările arheologice din Banat iniţiate de I. Uzum şi continuate de S. Oţa şi ale căror rezultate au fost publicate în revistele Banatica sau Arheologia medievală indică faptul că în urma cercetărilor au fost identificate 81 de morminte din 17 necropole, 38 fiind din secolele XII-XIII, iar 42 aparţinând perioadei secolelor XIV-XV[15]. În necropole au fost stabilite 5 poziţii ale braţelor celor înhumaţi, varianta E fiind cea clasică de îngropare a bogomililor; aceasta are, la rându-i, subvariante[16]. Autorul concluzionează că bogomilii au pătruns în cinci valuri în spaţiul bănăţean, iar cel mai timpuriu s-a înregistrat în secolul al XI-lea (surprins doar documentar), următoarele valuri datând din secolele XII-XIII (2), circa 1366 (din banatul Bulgariei) (3), sfârşit de XIV (cel mai greu de depistat arheologic) (4) şi domnia lui Matia (5)[17]. Există, de asemenea, două goluri de migraţie, care s-au înregistrat în perioada 1250-1366, dar şi sfârşitul secolului al XIV-lea – domnia lui Matia, când nu s-a identificat vreo migrare bogomilă spre Ungaria[18]. Unele investigaţii asupra unor necropole din Banat au adus la începutul anilor ’70 asemenea posibile ipoteze, când s-a identificat o populaţie străină, ce era afiliată practicilor bogomile din Balcani[19].
Continuare la medievistica.ro

O CARICATURĂ VALABILĂ

Caricatura de mai sus are aproape 90 de ani. A fost publicată în Curierul Cooperaţiei Săteşti, pe aprilie-mai 1922, an.XV, nr. 4-5, şi este o satira la adresa capitalismului din perspectiva mişcării cooperatiste aflate în plin avânt in perioada interbelică.
La baza piramidei se afla consumatorul iar în vârf capitalistul. Intre ei producătorul, angrosistul, intermediarul, comerciantul.