Preiau acest interviu pentru ca il admir pe Mircea Platon, desi daca as fi fost in locul lui nu as fi facut acest gest. Regret insa ca ziarele centrale s-au gandit la el doar atunci cand au ajuns cu un picior in groapa si au nevoie de oameni destepti sa le ridice. Nu vreau sa fiu rea, dar limba mea de scorpie nu-mi da pace pana nu spun tot.Pana mai ieri, cand presa era pe cai mari, Mircea Platon era cunoscut doar pe net si in mediul ortodox, chiar daca intreaga sa cariera il recomanda ca o personalitate in devenire. Cand lipitoarea Tismaneanu, bolsevic batran, a sarit la gatul lui, doar doi-trei prieteni au zis cate ceva. Azi, i se iau interviuri. Presa s-a lovit cu capul de sus si a vazut, in fine, si pragul care tine usa.

Mircea Platon e eseist. E tatăl a doi băieţi frumoşi. E poet. Propovăduieşte despre A Treia Forţă. Mărturiseşte despre România profundă. Are 36 de ani. Cea mai recentă carte pe care a publicat-o este „Măsura vremii: îndemn la normalitate”, pe care o semnează împreună cu publicistul ortodox Gheorghe Fedorovici. Mircea Platon a trebuit să ia calea Americii pentru că nu a acceptat să facă alegere între mafioţii comunismului şi mafioţii “anticomunismului”. Scrie ca să fie liber. Este doctorand în Istorie la Ohio State University. Îi detestă pe cei care şi-au construit carierele pe culpabilizarea României vechi. Mircea Platon e român.

Cu regretul că nu am putut face un interviu faţă către faţă, ci doar via Internet, îi invit pe cei care nu-l ştiu încă, să îl cunoască. Iar celor care regretă că aparitiile lui Mircea Platon în presa din România sunt prea rare, sperăm să le facem bucurie. Pentru că Mircea Platon e Om Frumos.

Care vă este cea mai dragă amintire din copilăria trăită într-un oraş
boieresc precum Iaşii?

Ce mult îmi place că spuneţi “Iaşii” (sau “Iaşul”), şi nu “Iaşiul”! Sunt multe amintiri, de la serile de Crăciun şi nopţile de Paşti, de la zorii când mă strecuram cu tata afară din casă ca să plecăm la pescuit, de la plimbări cu sania iarna, în pădurile de la Bârnova, lângă Iaşi, unde aveam un unchi pădurar şi unde am mers şi la vânătoare, ca gonaci, de la copilăria petrecută în casa bunicii, pe strada Voinicilor, dărâmată pe la sfârşitul anilor ’70 pentru a se construi Zona Industrială, până la ziua când am mers cu locomotiva cu aburi, şi am tras şi semnalul, pe calea ferată a Fabricii de Mobilă, până la vizitele poetului Virgil Carianopol şi ale altor scriitori prieteni cu tata, până la zilele de vară în care, pe la vreo opt-nouă ani, mergeam împreună cu prietenul meu Octavian la “institut” (“A. D. Xenopol”) la tatăl lui, istoricul Gheorghe Buzatu, unde eram topit de admiraţie de mulţimea cărţilor şi de bonomia istoricului, care stătea de vorbă cu noi şi, invariabil, ne dădea bani de “o prăjitură”. Apoi liceul, prima dragoste, Copoul, teii…

Cum v-aţi întâlnit viitoarea soţie?

Fatalitate! Am fost colegi de liceu. Am văzut-o, mi-a picat cu tronc, ne-am pierdut, ne-am regăsit, şi nu ne-am mai scăpat din ochi de atunci şi până acum.

De unde vi s-a tras dragostea asta pentru “vechi”?

Poate că sunt, de felul meu, un paseist. Poate că am moştenit, din familie, o anumită pasiune pentru istorie, pentru trecut. Dintotdeauna mi-a plăcut să citesc istorie şi să-mi întreb bunicii despre bunicii şi străbunicii lor. Comunismul m-a făcut să realizez că trecutul are o integritate care e numai a lui. Prezentul era al comuniştilor şi viitorul era “de aur”, dar trecutul era, pentru mine, un tărâm al libertăţii. Trecutul e un dat, instituie o ordine care m-a ajutat să trec peste anarho-tirania ceauşistă. Ceea ce mă interesează însă acum e să încerc să conving pe cât mai multă lume să nu vândă trecutul de dragul antichităţilor. Pentru că, în România, există o întreagă industrie care se ocupă cu lichidarea trecutului viu. Sunt oameni care şi-au construit carierele pe culpabilizarea României vechi, pe distorsionarea istoriei noastre, pe dispreţul pentru identitatea noastră istorică. Cu cei 30 de arginţi obţinuţi astfel îşi cumpără mobilă veche în casă. Sunt oameni care vând pe nimic pădurile României ca să-şi ia o cabană la munte. Sunt mulţi oameni care iubesc trecutul, dar puţini cei care sunt dispuşi să îl cultive. Cumpărăm şi vindem trecut. Cred că de aceea suntem în pericolul de a nu avea nici-un viitor.

Iubiţi România. Vă pasă de ea. De ce a trebuit să luaţi calea pribegiei?

Tocmai pentru că îmi pasă de România şi pentru că nu am vrut să trăiesc făcând compromisuri pe seama ei. În momentul în care coordonatorul paginii editoriale a ziarului unde scriam mi-a spus că nu vrea să mai vadă în pagina coordonată de el cuvântul “naţional”, m-am hotărât să plec. Era în plin scandal al manualelor de istorie “demitizate” şi atmosfera în România devenise, din punct de vedere cultural, irespirabilă. Am plecat pentru că nu am acceptat, şi încă nu accept, să aleg între mafioţii comunismului şi mafioţii “anticomunismului”.

Continuarea interviului aici