NEVOILE SI NEAMUL
de Alin Voicu

Nu este sărac cel ce n-are nici o agoniseală, ci cel care pofteşte multe.“1 (Sf. Ioan Gură de Aur)

Al treilea pilon în edificiul distributist este remoralizarea pieţelor. Este clară legătura indisolubilă dintre contextul moral al pieţei şi dreptatea şi libertatea societăţii în general. În pieţe (re)localizate se evidenţiază imediat moralitatea participanţilor. Remoralizarea pieţelor nu trebuie să însemne reformarea modelului moral şi naţional local – dimpotrivă, românul trebuie să-şi dezvolte propriile principii bazate pe istoria şi religia sa, pe contextul geografic şi politic şi pe prieteniile, alianţele şi relaţiile pe care le poate dezvolta fără a se „izmeni“.

Accepţiunile adevărului, binelui şi răului sunt esenţiale pentru o societate care oferă libertate de acţiune. Iar o asemenea societate este bazată pe ceea ce gândesc oamenii. De aici lupta acerbă pentru mintea lor purtată prin şcoli, manifestări culturale, televiziune şi politică. Apare de aici o tendinţă de a crea un mediu cultural iluzoriu, în care discuţiile se învârt numai în jurul anumitor probleme considerate de cei care finanţează discuţiile drept valide şi în care cei care ar putea exprima adevăruri se autocenzurează2.

Mai mult, cei care ştiu să se descurce pledează uneori pentru o „societate (civilă, bineînţeles) a legilor“, conştienţi de subtilul adevăr că „cine împarte parte-şi face“, mai ales prin folosirea unui instrument grosier precum legea. Nu legi îi trebuie românului, fire independentă, trăsătură imperială, ar zice unii, ci un cadru economic, social, legal în care omul să poată fi lăsat în pace să-şi vadă de treaba lui, fără a i se opune forţa sau legea3.

Aceasta înseamnă a păstra şi promova semnificaţia de a fi român în lume, de a trăi, munci şi crea sub partea de cer a românului. În momentul acesta al istoriei trebuie încurajată organic vederea specific românească asupra lumii, vieţii şi economiei politice. Din fericire, aceasta nu necesită un început ex nihilo, pentru că eforturi remarcabile au existat la români în mai toate domeniile4. Cere însă, cu insistenţă, ca românul să înceteze a se autoflagela şi a căuta tot felul de soluţii noi, progresiste şi revoluţionare, dar venetice, la toate problemele, devenind diferit datorită ideilor şi îndrumării altora. Trebuie eradicată teoria defetistă a lui „la noi nu se poate“ şi a implicaţiei că trebuie să fim şi noi în rând cu „lumea“ – aşa cum e definită ea de alţii (UE, FMI, Hollywood etc.).

Se discută mult, de exemplu, despre faptul că România are mai mulţi ţărani (sau, cel puţin, oameni care trăiesc în mediul rural) decât majoritatea ţărilor din UE şi că nu este destul de industrializată. Rămâne un mister motivul pentru care acest fapt este un subiect de discuţie, din moment ce reflectă cultura românilor iar industrializarea cu orice preţ5, uneori chiar bezmetică, românul a mai trăit-o, ca experiment marxist. Aici ne-a adus istoria şi soarta noastră în lume – un popor caracterizat, în esenţă, prin dorinţa de a avea propriul petec de pământ şi a fi lăsat în pace. A face saltul logic că trebuie redus numărul ţăranilor pentru că aşa e în alte ţări şi că aşa creştem avuţia naţională sau nivelul de trai este cel puţin eronat, dacă nu maliţios. „Nu este sărac cel ce nu are nici o agoniseală ci cel care pofteşte multe.“ Mai mult, a crea o societate care se comportă ca francezii, englezii, spaniolii etc. dar care vorbeşte limba română nu are nici un sens şi nici un viitor ca societate românească.
Continuare la A treia forta. Romania profunda