Pe lângă cele prevăzute de sfintele canoane cred că cel mai simplu şi necesar lucru este să citim albumul ,, Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor comuniste,, ed. îngrijită de Matei Marin, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2008. ,,Reeducarea,, de la Aiud avea ca scop uciderea fizică sau sufletească a studenţimii române încarcerate de comunişti.
Primul martir
Moartea studentului Niţa Cornel
Era pe la sfârşitul lunii februarie 1950, când într-o zi a fost introdus în cameră un tânăr student cu faţă de copil. Să fi avut vârsta de 19-20 de ani. Numele lui: Niţă Cornel.
A fost introdus direct în focurile “reeducării”, adică în torturi cumplite, alături de noi ceilalţi. Toată noaptea am petrecut-o în torturi groaznice, aplicate de însuşi Ţurcanu şi de echipa sa de peste treizeci de torţionari. Pardoseala era stropită cu sânge, hainele celor torturaţi, la fel.
Ţurcanu a ieşit din cameră, dar peste un minut sau două a reintrat ca o furtună:
– Măi, fiţi atenţi! Avem control. Când strig drepţi, toată lumea se va ridica în picioare!
Uşa s-a deschis larg şi în cameră au intrat doi indivizi îmbrăcaţi civil şi doi îmbrăcaţi militar. Pe civilul din frunte 1-am recunoscut imediat după figură. Era losif Kişinevschi, de naţionalitate evreu.
– Ei, cum e? a pus întrebarea batjocoritor losif Kişinevschi. În clipa aceea studentul cel tânăr adus în cameră abia cu o zi înainte ţâşni din locul său de lângă prici şi zise:
– Sunt deţinutul Niţă Cornel. Cum să fie? Nu vedeţi şi dumneavoastră? Suntem torturaţi!
Abia atunci am îndrăznit să privesc la figurile celor torturaţi. Erau pur şi simplu desfiguraţi. Feţele tumefiate, ochii umflaţi şi negri de lovituri. Unora le mai curgea încă sânge din gură. Era un tablou înspăimântător.
– Ce, te plângi că sunteţi bătuţi? Asta nu-i nimic! Aţi fost aduşi aici ca să fiţi omorâţi! Să ziceţi mersi de regimul uman pe care vi-1 aplicăm!
Zicând aceasta, au făcut cu toţii stânga-mprejur şi au ieşit grăbiţi din cameră.
Am rămas cu toţii înmărmuriţi de răspunsul primit. Nu mai aveam cui să ne plângem. Simţeam că suntem pierduţi.
Ţurcanu a închis liniştit uşa camerei după inspectori, apoi, privind crunt la Niţă Cornel, începu cu înjurăturile cele mai abjecte şi josnice din repertoriul său.
– Să te dezbraci imediat!
Astfel bietul Niţă s-a dezbrăcat în pielea goală. A fost legat cu mâinile la spate de doi din roboţii lui Ţurcanu. între mâini fu introdus un par gros ca să reziste şi cei doi 1-au ridicat la înălţimea priciului de la etaj, până a rămas aşa, spânzurat în cea mai dureroasă poziţie. Apoi Ţurcanu a luat o bâtă mai groasă (cam cât mâna mea) şi a început să-1 lovească pe Niţă. îl lovea cu parul peste faţă, cu ferocitate crescândă. La fiecare lovitură peste obraz, capul îi era zvârlit în dreapta sau în stânga, având impresia că gâtul secat de carne se va rupe şi va zbura cât colo, rostogolindu-se.
Am auzit cum, la o lovitură mai puternică, oasele faciale i-au fost zdrobite. Am sesizat un sunet stins şi surd, ca sfărâmarea unei coji de nucă subţire. La altă lovitură, i-au sărit mai mulţi dinţi din gură. Ochii i-au sângerat holbaţi gata să iasă din orbite, cu groaza şi spaima întipărită în ei. începu să vomite cu chiaguri de sânge şi o picătură de sânge i se prelingea din ureche.
Nu-mi pot da seama cât a durat supliciul acestui martir, căci fiecare clipă părea o veşnicie. La un moment dat, a scăpat capul în jos, dând semnal de moarte. Chiar şi astfel, cu capul bălăngănind fără viaţă, a mai fost lovit de câteva ori. Trupul fără viaţă şi faţa aceea gingaşă de copil zdrobită înspăimântător, sânge amestecat cu carne, zăceau acum în mijlocul camerei. Pe loc au adus o pătură în care au înfăşurat cadavrul şi astfel 1-au scos pe coridor, de unde 1-au luat gardienii să-1 ducă mai departe…(Gheorghe Andreica -Mărturii, Mărturii…
Bibliografie, Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor comuniste,, ed. îngrijită de Matei Marin, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2008, p.90-91