DOUA CHIPURI
Există şi poveşti ale gândului.
Intâlnirea cu Sf. Vineri cu ocazia pelerinajului este cu totul alta decât întâlnirea cotidiană din catedrala unde se află tot timpul anului. Racla sfintei este deschisă, uneori chiar şi ferecătura de argint care îi acoperă trupul este dată la o parte, sfânta fiind acoperită doar cu un acoperământ purpuriu. Ceea ce ar trebui într-adevăr să ne dea de gândit este viaţa şi taina minunilor făcute de ea şi nu neapărat un trup care s-a păstrat de-a lungul a o mie de ani. Sunt atâţia sfinţi ale căror oseminte nu au fost găsite. Alţii au moaşte dar nu sunt recunoscuţi. Arheologii sunt binecuvântaţi cu o profesie care, de bine de rău, îi împacă şi cu viaţa şi cu moartea. Oseminte de sute şi mii de ani trec prin mâinile lor. De aceea, nu păstrarea unor oseminte ne impresionează ci puterea care lucrează prin ele chiar şi după trecerea din lumea aceasta a sfântului respectiv.
Dar, ceea ce pare o taină de nepătruns ar putea fi explicată prin teologia chipului. Chipul lui Dumnezeu se află în noi tot timpul. Dar nu şi Harul. Când întinăm acest chip, Duhul Sfânt se retrage. Şi atunci nu mai suntem chip, ci mască. Or, sfinţii chiar acest lucru au păstrat. Nu au întinat niciodată chipul lui Dumnezeu din ei şi nici Duhul nu i-a părăsit. A rămas impregnat până şi în osemintele lor, preschimbându-le în moaşte.
Tizian în lucrarea ,,Der Zingroschen,, afişată de mine pe durata Postului mare pe antetul blogului reuşeste, nu doar să redea esenţa parabolei evanghelice cunoscută popular ca ,, Daţi Cezarului ce-i al Cezarului,, ci să surprindă în două chipuri emblematice, Fiul lui Dumnezeu şi fiul pierzării, tragedia esenţială a lumii legată de banalul bănuţ care, uităm mereu, poartă şi el un chip. Chipul împăratului. Banii poartă chipul împăratului şi dovedesc a cui este puterea într-o ţară. Chipul împăratului roman de pe dinari dovedea că Israel e sub stăpânire romană. De aceea banii trebuiau daţi celui al cărui chip îl poartă. Aşa şi oamenii vor merge la Cel al cărui chip îl poartă.
Dar dacă Iisus şi-ar fi îndreptat degetul spre faţa fariseului întrebându-l: al cui chip este acesta? Tu, al cărui chip porţi? Ar mai fi avut curajul fariseul să răspundă că poartă în el chipul lui Dumnezeu? Dar noi, ce am răspunde?
vezi ca te-ai blocat la VII..
E interesant de observat si estetica figurilor. In Timp ce Iisus are un chip foarte luminos, cu o expresie calma si ochii deschisi clar, privind atent, trasaturile simple si bine definite, chipul fariseului e batranicios, cu riduri ce ii dau o expresie ingrijorata si nesigura iar prin modul in care e inclinat capul, nu i se vede privirea, ca si cum s-ar ascunde. E si o opozitie clasic-anticlasic, prin care se evidentiaza un caracter in opozitie cu celalalt. Renascentistii aveau o filosofie a chipurilor mult mai profunda decat am crede noi azi si nimic nu era intamplator.
Ca sa nu mai zic de gesturile personajelor: Iisus de-abia atinge banul, cu o mana fina, apropiata de aspectul unei aripi, in timp ce il priveste atent pe fariseu, iar fariseul tine banul strans, mana arsa de soare e incordata, se cunosc si venele, gestul in sine e fracturat, fortat, menit sa tina moneda mai sus decat mana (iar mana lui Iisus e deasupra banului).
Interesanta imagine.. Dar unde ai gasit tu lucrarea italianului Tizian cu nume in germana?