SECRETUL ŞEHEREZADEI

Intotdeauna mi-a plăcut să citesc ,,O mie şi una de nopţi,, şi mereu mă întrebam ce mă fascinează atât la poveştile arabe. Nu toate erau pe gustul meu, nu pe toate le înţelegeam. Stilul era cel care mă atrăgea. Şeherezada nu povestea o întâmplare cu tâlc demnă de un basm, ca în poveştile româneşti care au un început, cuprins şi sfârşit, eventual morala. Seherezada derula de fapt firul unei vieţi privite ca o călătorie în care porneşti după ceva şi afli cu totul altceva şi de acolo se petrece cu totul şi cu totul altceva decât te aşteptai. Neam de nomazi, arabii au înţeles mai repede tâlcul dinamic al vieţii, decât sedentarii europeni care o fracturau în mici întâmplări, eventual cu aer mitologic.
Mai târziu am înţeles că şi în viaţa noastră întâmplările se petrec la fel ca în povestea fără sfârşit a Şeherezadei.
De pildă cu mai mulţi ani în urmă lucram la teza de doctorat. Aveam de făcut monografia unei culturi arheologice din secolul VIII-XI în sudul României, din Carpaţi până la Dunăre. De-a lungul a 50 de ani arheologii nu căzuseră de acord nici măcar asupra denumirii ei, însă săpaseră cu sârg cam 3600 de morminte şi începuseră cu elan peste 100 de aşezări. Materialul era copleşitor, ideile, opiniile, controversele pe măsură. Doar că eu voiam să văd dincolo de oale, cioburi şi castroane, patru variante constructive de bordei, schelete aşezate în cinci poziţii şi urne de incineraţie depuse în şapte variante. Ca să vezi dincolo trebuie să citeşti cronicile, istoriile, însemnările care s-au mai păstrat de la Bizantini, civilizaţia cea mai avansată a epocii, aflată peste gard de Dunăre. Doar că nici ei nu m-au ajutat prea mult. Aveau agendă de lucru. Erau în stare să mă şi dezinformeze. Vorbeau doar de împărat, războaie, răscoale, fapte de vitejie şi istorii de la facerea lumii. In rest de-a dreptul fermecători. Aveau un dar de a povesti rar întâlnit la istoricii din ziua de azi. Însă slab documentaţi, nu prea ieşeau din birouri, nu prea ştiau ce-i dincolo de graniţe, nu dădeau explicaţii şi nici nu îşi puneau întrebări. Bei cu ei o mie de cafele. Aveau viciul bârfelii. Deci, nici istoricii vremii nu m-au ajutat prea mult.
Fireşte că există şi metode specifice cercetării (corelaţia, comparaţia) care pot construi mici ipoteze pentru suplinirea verigilor lipsă. Doar că dacă erau slabe, lanţul cercetării se fărâma din nou. Ajunsesem să-mi doresc imposibilul. Să cunosc un om de acum o mie de ani. Doar că oamenii sunt muritori. Singurii care pot înfrunta veacurile sunt sfinţii. Şi eu aveam noroc. Cea mai cunoscută sfântă din România, Sf. Parachiva de la Iaşi a trăit exact acum o mie de ani, undeva în apropierea Dunării, doar că la sud. Aşa că am plecat la Iaşi. (VA URMA)