Nu se poate vorbi despre arheologia cetatilor bizantine din Dobrogea si in general despre arheologia evului mediu-timpuriu fara a-l mentiona pe Petre Diaconu, un om dintr-o specia rara.

PETRE DIACONU (1924- 2007)

Cu toţii am învăţat la şcoală despre Ţara Dristrei, dar ştiţi cine a descoperit-o deşi nu era menţionată în izvoarele scrise? Petre Diaconu. Cu toţii vedem azi cetatea bizantină de la Păcuiul lui Soare iar specialiştii au la dispoziţie două monografii arheologice cu privire la cercetările de acolo? Dar ştiţi cine a pus prima oară cazmaua în insula aceea, pe atunci pustie şi acum identificată cu antica Vicina? Petre Diaconu. Cine ne-a dovedit că Hanatul Bulgar de la Pliska nu a stăpânit niciodată Dobrogea de Nord. Tot Petre Diaconu. Cine a scris primele sinteze arheologico-istorice despre pecenegi şi cumani, din care prima recenzată de 25 de ori în străinătate, din URSS până în SUA? Tot el. Opera sa ştiinţifică este estimată la 300 de studii, articole, comunicări, rapoarte arheologice, recenzii şi cinci cărţi. Dar bogăţia de idei, opinii, profunzimea cercetărilor, flexibilitatea cu care trata probleme de arheologie, geografie istorică, toponimie, paleodemografie, critica izvoarelor nu pot fi estimate în cifre dar ne duc cu gândul la un geniu.
Cine a fost Petre Diaconu? O legendă vie pentru arheologi, un savant pentru lumea ştiinţifică, un om cu o mare cultură pentru lumea artiştilor pe care i-a cunoscut şi apreciat, un ortodox în care smerenia se împletea cu demnitatea.
A lucrat la Institutul de Arheologie din Bucureşti din 1951 până în 1991, când s-a pensionat. A fost pe 19 şantiere arheologice de-a lungul întregi ţări. A prins perioada marilor construcţii şi sistematizări în agricultură în care se stătea câte şase luni şi mai bine pe şantier. Era tot timpul extraordinar de bine documentat asupra oricărei probleme ştiinţifice. Il ajuta o memorie fantastică. La sesiunile de comunicări se obişnuia ca fiecare lucrare prezentată să fie discutată de toţi cei de faţă. Se prezentau diverse subiecte. Atunci când avea o altă opinie decât autorul îşi susţinea ipoteza cu argumente care duceau până la trimiteri bibliografice exacte (autor, lucrare, pagină). O performanţă atinsă doar de el. Un polemist neîntrecut. Nici un arheolog nu a reuşit să îi conteste vreodată opera arheologică. A avut o tinereţe dinamică şi explozivă, uneori excesivă dar o maturitate creatoare şi o bătrâneţe demnă.
Păcat că televiziunile care s-au obişnuit să ne prezinte pe toţi nimenii drept modele de viaţă nu s-au gândit la un medalion biografic Petre Diaconu. Am fi avut ce auzi, vedea şi învăţa de la el.
Era un povestitor de neoprit. In memoria lui uriaşă aveau loc de la evenimente istorice, date şi personalităţi până la întâmplările pe care le trăise de-a lungul timpului alături de colegii lui de generaţie pe diverse şantiere, din tinereţe până de curând. Amintirile lui erau atât de vii şi le povestea cu atâta pasiune de parcă ar fi avut loc ieri. Detaliile erau fulminante: starea vremii, data exacta, vestimentaţia personajelor, reacţia colegilor, totul. Odata chiar l-am intrebat cum de reţine atâtea întâmplări. Mi-a răspuns ceva de genul că nu se pot uita. Ulterior mi-am dat seama că el avea o memorie a sufletului şi nu a minţii, ceea ce înseamnă că punea suflet în tot ceea ce făcea.
Era interesat de toţi oamenii, de la vladică până la opincă, pe care îi trata cu acelaşi respect. Tinerilor le dădea sfaturi, idei, bibliografii. Ii privea iscoditor cu ochii albaştri mari şi blânzi şi ştia tot despre ei. Avea o voce guturală, aspră, de neuitat.
La împlinirea a 80 de ani de viaţă l-au omagiat trei generaţii de arheologi, o sală plină. Se simţea stânjenit de atâta atenţie, repeta mereu că nu merită, găsea că totul se datoreaza soţiei sale, Aurelia, care i-a oferit un climat favorabil studiului. Era de o modestie care te copleşea. Se îmbrăca decent dar foarte modest.
Şantierul lui de suflet a rămas Păcuiul lui Soare unde îşi petrecea luni întregi, deşi condiţiile erau vitrege, fără curent electric sau apă curentă. Iubea toate animalele. Toţi câiini abandonaţi din sat găseau pe şantier adăpost şi mângâiere. Şantierul se afla pe insulă şi zilnic traversa Dunărea cu barca, însoţit de câinele său.
Ucenicii lui ajunşi cercetători, şefi de şantiere au lăsat cuvinte frumoase despre atmosfera pe care o crease la Păcui.
In memoriile lui Niculae Conovici, plecat nedrept de repede dintre noi: ,,Păcuiul lui Soare nu se poate descrie: Păcuiul de cer senin, Păcuiul de ploaie, Păcuiul de la răsăritul soarelui, de la asfinţit etc. Apoi Derventul, tabăra noastră de vizavi, casele, barăcile şi bordeie sale, tânţarii cei mari şi şoarecii din locuinţele noastre. Stăpânul acestor locuri era Petre Diaconu… .
Pe şantier însă era o adevărată şcoală prin care au trecut mulţi arheologi de renume din ziua de azi. Se învăţa arheologie, dar şi poezie, literatură, artă, pentru că aici îşi găseau loc de refugiu sau odihnă scriitori, actori, pictori, ziarişti etc.
Cei care l-au cunoscut bine afirmă că a trecut prin anii comunismului fără compromisuri şi fără înregimentare politică având faţă de autorităţi o atitudine marcată de profesionalism .
Totuşi întreaga sa cariera i-a fost încununată doar de un premiu de specialitate ,,Vasile Pârvan,, primit în 1972. Nu Universitate, Nu Academie deşi le merita pe amândouă.
A trecut la Domnul pe care l-a iubit, la începutul lunii aprilie. A fost înmormântat pe o zi rece, mohorâtă, cerul plângea cu stropi reci şi iuţi. Dunărea era mare, cenuşie, cu toate apele despletite. A pornit pentru ultima oară spre Păcui. Cortegiul funerar alcătuit din 15 maşini ale arheologilor veniţi de la Brăila, Ialomiţa, Călăraşi, Prahova, Bucureşti, Giurgiu a trecut Dunărea pe la Chiciu. Lor s-au adăugat cei din Constanţa şi Tulcea. S-au oprit la Mănăstirea Dervent la doar doi km de şantier. Deşi nu a reuşit să ajungă mai devreme deoarece venea de la Bucureşti unde s-a sfinţit Sf. Mir, P.S. Teodosie a slujit slujba de înmormântare la fel ca unui prieten drag. Cei apropiaţi au luat cuvântul. Prof. Petre Năsturel de la Paris i-a trimis un cuvânt de rămas-bun. Arheologii, din care unii directori de muzee iar altul venit din Germania, i-au purtat sicriul pe braţe până la mormânt. Părintele Andrei, stareţul mănăstirii, bun prieten al familiei Diaconu a organizat impecabil masa de pomenire şi tot el se va ocupa de parastasele cuvenite, după tradiţia creştină. Atmosfera a fost caldă ca într-o familie.
Aşa a trăit, a muncit şi a plecat la Domnul un om mare. A lăsat acestui popor câteva mii de pagini de istorie cu privire la originile şi cultura sa.

Emilia Corbu