Gata, asta si gata. De luni, voi fi om de stiinta. Nu pot trece insa peste temerea nejustificata a unora, ca presa va muri. Nici vorba, presa nu e moarta, presa se transforma!

Temperamentul poate fi educat. Dovada aici.

CAPIDAVA

Urcând de la Păcuiul lui Soare pe Dunăre ajungi la Capidava, unul dintre cele mai cunoscute şantiere arheologice din România, dat fiind statutul consacrat de şantier-şcoală. Port şi acum amintiri de neşters din cei trei ani de practică pe care i-am desfăşurat acolo sub îndrumarea doamnei Zaharia Covacef (căreia îi voi purta un respect profund toată viaţa) şi a profesorului Radu Florescu.
Mi-ar fi plăcut să vorbesc despre biserica cetăţii bizantine, dar aceasta nu a fost încă descoperită. Cu siguranţă a existat. O aşezare urbană întărită în care au fost cercetate peste 250 de locuinţe de-a lungul a patru faze de evoluţie a avut indiscutabil şi o biserică. Oricum cercetările din aşezarea medieval-timpurie sunt departe de a fi finalizate deşi primul volum al monografiei Capidava este dedicat acesteia.
Se cunosc însă mult mai multe despre bazilica din secolele IV-VI şi mulţumită lui Ionuţ Opriş cetatea are unul dintre cele mai complete site-uri de prezentare, pe care vă invit să îl mai deschideţi din când în când.

Opait cu toarta in forma de cruce greceasca descoperit in sectorul III al cetatii de la Capidava (sec. VI d.Hr.). Vezi Ioan I.C. OPRIS, Ceramica romana tarzie si paleobizantina de la Capidava in contextul descoperirilor de la Dunarea de Jos (sec. IV-VI p. Chr.), Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2003, cat.nr. 377.

Ploscuta de pelerin (ampulla) decorata cu o cruce greceasca, cu bratele egale si extremitatile acestora bicuspide (de la lat. cuspis – coada). Mai mici decat precedentele (piesa de la Capidava masoara i. 4,8; l. 3,3; g. 2,5 cm), asemenea piese erau aduse din cele mai importante sanctuare de pelerinaj din Asia Mica si contineau, dupa toate probabilitatile, ulei sfintit (mir). Cu ajutorul unui snur petrecut, aceste eulogii protectoare si aducatoare de noroc (porte-bonheur) puteau fi purtate la gat. Vezi Ioan I.C. OPRIS, 2003, cat.nr. 391.

Capidava crestina in sec. IV-VI p.Chr.

In prima jumatate a secolului al VI-lea d.Hr., numele Capidavei se regaseste in Ghidul de calatorie (Synecdemos) al lui Hierocles (637, 10), lucrare in care cetatea apare mentionata intre cele 15 orase (gr. póleis) ale provinciei.
Desi facand referinta la epoca romano-bizantina, cand a fost si redactat, Synecdemos-ul lui Hierocles este intaia sursa care afirma explicit statutul urban al Capidavei, pana in moment lipsind orice informatie literara sau epigrafica pentru accederea Capidavei la statutul municipal in epoca Principatului.
Mai mult, aici functiona in acea vreme si unul dintre cele tot atatea centre episcopale ale Scythiei, despre a carui existenta aflam gratie informatiei cuprinse intr-un text ulterior (redactat in sec. VIII-IX d.Hr.) – Notitiae Episcopatuum. Existenta unui episcopat in secolul al VI-lea d.Hr. la Capidava va fi contribuit, daca tinem seama de pozitia si rolul Capidavei in zona, la propagarea crestinismului atat in propriul territorium, dar si dincolo de limesul dunarean, in barbaricum.
In cursul sapaturilor arheologice din ultimele decenii, la Capidava au fost descoperite numeroase artefacte cu caracter crestin, intre care se disting mai ales piese din lut ars utilizate in scop liturgic sau decorate cu simboluri crestine, foarte indragite in epoca: un thuribulum (rom. cadelnita), ampullae sau eulogiae (mici recipiente din lut, in care pelerinii aduceau apa sfintita sau mir, la intoarcerea de la cele mai renumite sanctuare crestine ale vremii, cum este sanctuarul Sfantului Mina, de la Karm-Abu-Mina, in Egipt, ori Biserica Sf. Ioan de la Efes). Acestora li se adauga numeroase amfore, platouri si castroane importate din Asia Mica sau din Africa, decorate cu inscriptii si simboluri crestine.
Fotografie din timpul sapaturilor in interiorul bazilicii (vezi catalogul lui Ion Miclea, Dobrogea, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1978).

Bazilica din coltul de N al cetatii de la Capidava.

Pana in prezent, la Capidava au putut fi identificate ruinele unei unice bazilici, in coltul de nord al cetatii . Edificiul reprezinta cel mai semnificativ monument pentru viata religioasa a cetatii din cursul primelor secole ale Imperiului crestin (sec. IV-VI d.Hr.). Vazuta din punct de vedere al caracteristicilor sale planimetrice, bazilica apartine in mod clar primei jumatati a secolului al VI-lea d.Hr., marturisind influente ale arhitecturii religioase din spatiul syro-palestinian.
Bazilica a fost amplasata in coltul de N al cetatii, cel mai inalt si totodata cel mai vizibil punct din intreaga cetate. Ea suprapune un edificiu bazilical mai vechi si de mai mici dimensiuni, construit spre sfarsitul secolului al IV-lea. Din ultimul s-au mai pastrat doar urme ale absidei demantelate si distruse de lucrarile de amenajare pentru bazilica din secolul al VI-lea, precum si urme din fundatia zidului sau perimetral de vest.

Mononavata si dotata cu absida semicirculara, constructia din prima jumatate a secolului al VI-lea nu pare sa fi dispus de narthex si nici de atrium, dupa cum nu prezinta vestigii ale vreunei compartimentari interioare in naos. Bazilica a fost orientata ENE (est de iarna?), axa edificiului intersectand diagonal curtina de NV a cetatii.
Intregul edificiu a fost construit dintr-un material de buna calitate, cu blocuri fasonate din calcar, legate cu mortar alb. Grosimea zidurilor perimetrale masoara 1-1.10 m (pe latura de S, respectiv 1.10 m pe laturile de N si V). Latimea edificiului este de 8.40 m (masurata la exterior), iar lungimea sa (masurata pe axul orientat ENE) este de 18.20 m. Naosul, de forma dreptunghiulara, era compus la randul sau dintr-o unica nava, lunga de 12.20 m (masurata intre fata interioara a zidului de V si pana la intersectia cu decrosurile absidei). Absida altarului, spatiul sacru al bazilicii, are latimea la exterior aproape egala cu cea a naosului. Zidurile sale sunt insa cu 0,30 m mai groase decat cele ale ultimului (1.30 m).
Catre NNV, in apropiere de rezalitul absidei, i-a fost adosata alta mica constructie (o anexa absidata lipita de curtina), din care se remarca micul zid usor arcuit de ENE, prezentand spre interior o nisa-absidiola amenajata in grosimea zidului. Aceasta incapere-anexa din stanga altarului ar putea constitui una dintre cele doua anexe specifice liturghiei in Orient (diaconicon si prothesis), fie ar putea -eventual – trimite spre existenta si utilizarea unui baptisterium.
Pentru existenta unui baptisteriu la Capidava pledeaza si recenta descoperire, in apropierea bazilicii, a unui fragment dintr-un mare vas din marmura (cu deschiderea gurii de cca 0.90 m si peretii coborand aproape vertical), ale carui pseudo-anse erau decorate cu motivul crucii cu brate latite si extremitati bicuspide (lat. cuspis, coada) . Si daca piesa citata pare, intr-adevar, sa fi servit drept cuva baptismala, in actualul stadiu al cercetarilor nu se poate preciza locul amplasarii sale initiale.

Cripta cu moaste a bazilicii.

In cursul campaniei arheologice din anul 1976, conduse de catre dr. Alexandru Simion Stefan , a fost identificata si degajata complet o “cripta” (lat. loculus, gr. enkainion) miniaturala in zona centrala a absidei, sub pavaj, amenajata din tegulae. Ea reproducea la scara redusa planul bazilicii si in mod sigur adapostea moastele unui martir, conform obiceiului raspandit in epoca. Aflata sub nivelul de calcare din interiorul bisericii paleobizantine, cripta e plasata la intersectia axului lung al edificiului cu linia decrosurilor absidei si e prevazuta cu un spatiu de acces in fata, lung de 45 cm, larg de 36 cm si adanc de 46 cm. Peretele de vest al acestui acces, constituit din fata verticala a laturii scurte a unei mari lespezi asezate in axul bazilicii, prezenta o treapta de piatra. Peretii laterali au fost insa construiti din zid de caramida.
Cripta propriu-zisa se prezinta sub forma unei nise, cu o polita acoperita de o bolta in sfert de sfera (adancime maxima 30 cm, inaltime maxima 30 cm), al carei volum a fost menajat intr-un bloc de zidarie de caramida, care face corp comun cu peretii spatiului de acces. Deschiderea criptei era sigilata in timpul functionarii bazilicii printr-o caramida de mari dimensiuni (35 x 45 x 4 cm), prinsa cu mortar de peretii laterali si de podea, intregul spatiul cu treapta fiind umplut cu un lut pur, in care nu s-a gasit nimic. Cripta a fost deschisa inca din antichitate, probabil in momentul dezafectarii bazilicii, prin practicarea unei deschideri in zona cheii de bolta. Pe acolo au fost scoase apoi obiectele sacre depuse, fara a fi deci necesara golirea spatiului de acces si demontarea caramizii sigilate cu mortar. La momentul descoperirii sale de catre Alexandru Simion Stefan, interiorul criptei continea exclusiv pamant de umplutura.

Incetarea functionarii bazilicii paleocrestine de la Capidava.

Pana nu de mult se credea ca incetarea functionarii bazilicii s-ar fi legat de o distrugere severa a cetatii, ocazionata de marea invazie kutrigura din anul 559 d.Hr. Studiul numismatic al putinelor monede descoperite in bazilica in campania 1970, a evidentiat, pe nivelul de calcare antic, alaturi de trei monede ale imparatilor Anastasius (491-518) si Iustin I (518-527) (datate intre anii 512-517; 518-522, 522-527), si un hemifollis emis in 570/571 (?), in vremea domniei lui Iustin al II-lea (565-578 d.Hr.) . Ultima moneda ofera si temeiul stiintific pentru a prelungi cronologia bazilicii de la Capidava cu inca aproape doua decenii, pana in ultimul sfert al veacului al VI-lea p.Chr. Conform acestor noi informatii, bazilica va fi functionat (cel putin) pana in momentul in care cetatea este in intregime afectata de un atac barbar, poate in jurul anilor 576-578 d.Hr., cand se cunosc marile atacuri ale slavilor in provinciile Scythia, Moesia Secunda si Dacia Ripensis.
In interiorul spatiului bazilical au fost sapate cinci bordeie medio-bizantine (nr. 1, 12, 14-15, 162), datand din secolele IX-XI d.Hr. Situatia arheologica respectiva ceea ce inseamna ca in acea vreme vechiul edificiu de cult isi pierduse semnificatia initiala de spatiu sacru, fiind de multa vreme naruit atunci cand taranii-graniceri bizantini (stratiotai) reiau locuirea in cetate. Pana in prezent nu fost descoperite urmele bisericii care va fi functionat in asezarea de bordeie din ultimele faze de locuire ale cetatii. Aceasta ar putea fi totusi identificata in cursul sapaturilor viitoare, dar intr-o dispunere diferita, eventual in zona centrala a asezarii (intr-o pozitie asemanatoare bisericutei din sec. XI-XII d.Hr. descoperite la Dinogetia ?).
Scris de Ionut Opris in www.capidava.ro

Nu se poate vorbi despre arheologia cetatilor bizantine din Dobrogea si in general despre arheologia evului mediu-timpuriu fara a-l mentiona pe Petre Diaconu, un om dintr-o specia rara.

PETRE DIACONU (1924- 2007)

Cu toţii am învăţat la şcoală despre Ţara Dristrei, dar ştiţi cine a descoperit-o deşi nu era menţionată în izvoarele scrise? Petre Diaconu. Cu toţii vedem azi cetatea bizantină de la Păcuiul lui Soare iar specialiştii au la dispoziţie două monografii arheologice cu privire la cercetările de acolo? Dar ştiţi cine a pus prima oară cazmaua în insula aceea, pe atunci pustie şi acum identificată cu antica Vicina? Petre Diaconu. Cine ne-a dovedit că Hanatul Bulgar de la Pliska nu a stăpânit niciodată Dobrogea de Nord. Tot Petre Diaconu. Cine a scris primele sinteze arheologico-istorice despre pecenegi şi cumani, din care prima recenzată de 25 de ori în străinătate, din URSS până în SUA? Tot el. Opera sa ştiinţifică este estimată la 300 de studii, articole, comunicări, rapoarte arheologice, recenzii şi cinci cărţi. Dar bogăţia de idei, opinii, profunzimea cercetărilor, flexibilitatea cu care trata probleme de arheologie, geografie istorică, toponimie, paleodemografie, critica izvoarelor nu pot fi estimate în cifre dar ne duc cu gândul la un geniu.
Cine a fost Petre Diaconu? O legendă vie pentru arheologi, un savant pentru lumea ştiinţifică, un om cu o mare cultură pentru lumea artiştilor pe care i-a cunoscut şi apreciat, un ortodox în care smerenia se împletea cu demnitatea.
A lucrat la Institutul de Arheologie din Bucureşti din 1951 până în 1991, când s-a pensionat. A fost pe 19 şantiere arheologice de-a lungul întregi ţări. A prins perioada marilor construcţii şi sistematizări în agricultură în care se stătea câte şase luni şi mai bine pe şantier. Era tot timpul extraordinar de bine documentat asupra oricărei probleme ştiinţifice. Il ajuta o memorie fantastică. La sesiunile de comunicări se obişnuia ca fiecare lucrare prezentată să fie discutată de toţi cei de faţă. Se prezentau diverse subiecte. Atunci când avea o altă opinie decât autorul îşi susţinea ipoteza cu argumente care duceau până la trimiteri bibliografice exacte (autor, lucrare, pagină). O performanţă atinsă doar de el. Un polemist neîntrecut. Nici un arheolog nu a reuşit să îi conteste vreodată opera arheologică. A avut o tinereţe dinamică şi explozivă, uneori excesivă dar o maturitate creatoare şi o bătrâneţe demnă.
Păcat că televiziunile care s-au obişnuit să ne prezinte pe toţi nimenii drept modele de viaţă nu s-au gândit la un medalion biografic Petre Diaconu. Am fi avut ce auzi, vedea şi învăţa de la el.
Era un povestitor de neoprit. In memoria lui uriaşă aveau loc de la evenimente istorice, date şi personalităţi până la întâmplările pe care le trăise de-a lungul timpului alături de colegii lui de generaţie pe diverse şantiere, din tinereţe până de curând. Amintirile lui erau atât de vii şi le povestea cu atâta pasiune de parcă ar fi avut loc ieri. Detaliile erau fulminante: starea vremii, data exacta, vestimentaţia personajelor, reacţia colegilor, totul. Odata chiar l-am intrebat cum de reţine atâtea întâmplări. Mi-a răspuns ceva de genul că nu se pot uita. Ulterior mi-am dat seama că el avea o memorie a sufletului şi nu a minţii, ceea ce înseamnă că punea suflet în tot ceea ce făcea.
Era interesat de toţi oamenii, de la vladică până la opincă, pe care îi trata cu acelaşi respect. Tinerilor le dădea sfaturi, idei, bibliografii. Ii privea iscoditor cu ochii albaştri mari şi blânzi şi ştia tot despre ei. Avea o voce guturală, aspră, de neuitat.
La împlinirea a 80 de ani de viaţă l-au omagiat trei generaţii de arheologi, o sală plină. Se simţea stânjenit de atâta atenţie, repeta mereu că nu merită, găsea că totul se datoreaza soţiei sale, Aurelia, care i-a oferit un climat favorabil studiului. Era de o modestie care te copleşea. Se îmbrăca decent dar foarte modest.
Şantierul lui de suflet a rămas Păcuiul lui Soare unde îşi petrecea luni întregi, deşi condiţiile erau vitrege, fără curent electric sau apă curentă. Iubea toate animalele. Toţi câiini abandonaţi din sat găseau pe şantier adăpost şi mângâiere. Şantierul se afla pe insulă şi zilnic traversa Dunărea cu barca, însoţit de câinele său.
Ucenicii lui ajunşi cercetători, şefi de şantiere au lăsat cuvinte frumoase despre atmosfera pe care o crease la Păcui.
In memoriile lui Niculae Conovici, plecat nedrept de repede dintre noi: ,,Păcuiul lui Soare nu se poate descrie: Păcuiul de cer senin, Păcuiul de ploaie, Păcuiul de la răsăritul soarelui, de la asfinţit etc. Apoi Derventul, tabăra noastră de vizavi, casele, barăcile şi bordeie sale, tânţarii cei mari şi şoarecii din locuinţele noastre. Stăpânul acestor locuri era Petre Diaconu… .
Pe şantier însă era o adevărată şcoală prin care au trecut mulţi arheologi de renume din ziua de azi. Se învăţa arheologie, dar şi poezie, literatură, artă, pentru că aici îşi găseau loc de refugiu sau odihnă scriitori, actori, pictori, ziarişti etc.
Cei care l-au cunoscut bine afirmă că a trecut prin anii comunismului fără compromisuri şi fără înregimentare politică având faţă de autorităţi o atitudine marcată de profesionalism .
Totuşi întreaga sa cariera i-a fost încununată doar de un premiu de specialitate ,,Vasile Pârvan,, primit în 1972. Nu Universitate, Nu Academie deşi le merita pe amândouă.
A trecut la Domnul pe care l-a iubit, la începutul lunii aprilie. A fost înmormântat pe o zi rece, mohorâtă, cerul plângea cu stropi reci şi iuţi. Dunărea era mare, cenuşie, cu toate apele despletite. A pornit pentru ultima oară spre Păcui. Cortegiul funerar alcătuit din 15 maşini ale arheologilor veniţi de la Brăila, Ialomiţa, Călăraşi, Prahova, Bucureşti, Giurgiu a trecut Dunărea pe la Chiciu. Lor s-au adăugat cei din Constanţa şi Tulcea. S-au oprit la Mănăstirea Dervent la doar doi km de şantier. Deşi nu a reuşit să ajungă mai devreme deoarece venea de la Bucureşti unde s-a sfinţit Sf. Mir, P.S. Teodosie a slujit slujba de înmormântare la fel ca unui prieten drag. Cei apropiaţi au luat cuvântul. Prof. Petre Năsturel de la Paris i-a trimis un cuvânt de rămas-bun. Arheologii, din care unii directori de muzee iar altul venit din Germania, i-au purtat sicriul pe braţe până la mormânt. Părintele Andrei, stareţul mănăstirii, bun prieten al familiei Diaconu a organizat impecabil masa de pomenire şi tot el se va ocupa de parastasele cuvenite, după tradiţia creştină. Atmosfera a fost caldă ca într-o familie.
Aşa a trăit, a muncit şi a plecat la Domnul un om mare. A lăsat acestui popor câteva mii de pagini de istorie cu privire la originile şi cultura sa.

Emilia Corbu

Sextus Aurelius Victor, De Caesaribus, Despre împăraţi, editia Gh. I Şerban, Muzeul Brăilei, Ed. Istros, 2006

Motto:
,,Acesta a fost sfârşitul pentru neamul Caesar-ilor; un sfârşit despre care prevestiseră în ce fel va fi multe dintre următoarele ciudăţenii, în mod deosebit cele petrecute chiar pe domeniile acestora: pădurea de lauri dedicată celor care triumfă s-a uscat subit, iar găinile, care erau atât de albe, atât de multe şi atât de potrivite pentru slujbele religioase, muriră şi ele, astfel încât şi astăzi li se consacră la Roma un loc sacrificial anume,,.(A.E. Victor, De Caesaribus, V,17, editia Gh. I Şerban, Muzeul Brăilei, Ed. Istros, 2006, p.63)

In traducerea conf. univ. dr. Gh. I Şerban, la Editura Istros a Muzeului Brăilei, a văzut lumina tiparului prima ediţie în limba română a operei De Caesaribus scrisă prin anii 360 d. Hr. de Sextus Aurelius Victor, guvernator al Pannoniei şi prefect al Romei. Este o ediţie bilingvă cu text paralel latin-român şi un amplu studiu critic semnat de dr. Gh. I. Şerban cu privire la viaţa autorului şi concepţia lui despre istorie, locul operei în izvoarele istorice ale timpului şi importanţa ei pentru istoria veche românească.
De Caesaribus este cel dintâi compendiu istoric scris în secolul IV şi tratează istoria impăraţilor romani de-a lungul a trei sute de ani, de la Augustus la Constantius al –II-lea. Cuprinde o serie de medalioane biografice imperiale scrise în genul epitomei dar într-un mod original şi tocmai aici este performanţa istoricului S.A. Victor. Prin combinaţia ingenioasă a două tehnici literare, istoriografică şi biografică şi prin mixarea, uneori nepotrivită, între documentaţia ştiinţifică şi anecdotă, textul capătă o vivacitate care îl face accesibil cititorul din orice timp, atât specialiştilor cât şi publicului larg. Medalioanele biografice au expresia unor crochiuri în care, din câteva linii şi tuşe, se desprind trăsăturile cele mai sugestive ale fiecărui profil imperial.
Deşi a deţinut funcţii înalte în administraţie A.E. Victor a avut o origine modestă. El provenea din Africa romană şi se trăgea dintr-o familie de ţărani:

,,,,fiind născut la ţară şi provenind dintr-un tată incult şi de condiţie joasă, mi-am asigurat până la această vârstă o viaţă mai mult decât onorabilă tocmai graţie acestor studii,,(p.2).

Nu vom insista asupra personalităţii şi operei istoricului A.E. Victor, cărora traducătorul le dedică un studiu amplu şi bine documentat şi nici asupra importanţei cărţii ca izvor istoric inedit, ci vom reliefa câteva aspecte care fac această istorie scrisă acum 1600 de ani, o carte de învăţătură pentru cei de azi şi o lectură cel puţin interesantă.
In primul rând istoricul roman din secolul IV are o concepţie asupra istoriei. Nu face istorie de dragul istoriei, de a-şi expune erudiţia înşirându -ne o serie de chipuri de împăraţi, ci cu scopul de a învăţa ceva din trecerea vremii şi a înţelege fenomenele care stau la baza evoluţiei anumitor evenimente.
Victor judecă fenomenele şi filosofează. Unul dintre criteriile sale este moralitatea. Deşi păgân şi prieten cu împăratul Iulian Apostatul, istoricul nostru este un tradiţionalist în sensul bunei tradiţii latine şi stigmatizează toate viciile, care se revărsau în valuri peste societatea romană a timpului său, de la vin şi traiul bun până la prostituţia masculină şi homosexualitate. Este atât de moralizator încât devine subiectiv uneori, încercând să arate legătura directă dintre moralitate şi o guvernare bună. Consideră că în perioadele de decadenţă morală se manifestă destinul şi oamenii ajung la voia îmtâmplării. Citind însă opera sa chiar ajungi sa fii convins de acest lucru, pentru că perioadele de criză prelungită ale imperiului coincid cu domnia unor tirani pentru care singura soluţie de scoatere din scenă era asasinatul politic. Vedem că uzurpările se ţin lanţ, că armata şi pretorienii schimbă împăraţii după bunul plac. Iar aceştia din urmă sunt atât de decăzuţi încât şi cei mai huliţi oameni politici de azi par flori de crini pe lângă ei. Şi totuşi aceşti oameni vicioşi erau oameni instruiţi:

,,Toţi aceştia despre care am tratat mai sus pe scurt, dar în special cei din familia Caesar-ilor, au fost atât de instruiţi în materie de literatură şi elocinţă încât, dacă toate viciile lor n-ar fi întrecut prea mult măsura, cu excepţia doar a lui Augustus, atunci talentele lor extraordinare ar fi reuşit să le estompeze ticăloşiile lor mărunte,, (VIII, 7, p.67). Şi într-adevăr a fost prea mult pentru senatul roman să ofere zestre unui împărat ca Nero care ,, a ajuns până acolo încât necruţându-şi nici ruşinea sa şi nici pe a altora, lăsându-se împopoţonat din cap până în picioare în genul fetelor care se căsătoresc, să i se ceară să i se aducă de mână pentru patul nupţial, unul dintre acei ciudaţi însoţitori ai săi, după ce în prealabil fusese dată şi o zestre în faţa senatului, şi toate acestea într-un moment în care toţi, conform obiceiului, participau la festivitate,, (V, 5, p.59).

O altă idee, de veche tradiţie filosofică, şi căreia A.E. Victor îi găseşte un loc în interpretările sale este ciclicitatea istoriei. Ideea are la bază caracterul ciclic manifestat în Univers dar şi în lume. Teoria ciclicităţii istoriei şi locul moralităţii îl duc pe autor la concluzia că:

,,….un stat, graţie virtuţilor conducătorilor săi, poate fi lesne ori înălţat, ori adus la disperare, şi că aceeaşi republică poate să fie târâtă în prăpastie de viciile aceloraşi conducări, chiar şi atunci când a devenit suficient de puternică;.

In consecinţă chiar şi după perioade de progres pot urma epoci nefaste. Aşa se face că după domniile nevrednice şi păgubitoare ale unor caesari, născuţi şi crescuţi la Roma (cum au fost Calligula şi Nero), au urmat domniile strălucite ale lui Vespasian şi Ulpius Traianus, care deşi nu era născut în Italia s-a dovedit unul dintre cei mai mari împăraţi ai epocii sale şi care printre multe altele a supus,, neamurile de pileaţi şi bărboşi ai dacilor,,.(p.77).
Ca orice intelectual al vremii sale A.E. Victor este adeptul numerologiei şi îşi divizează materialul istoric în şase perioade istorice de durată inegală. Oricâtă filosofie a istoriei ar face totuşi vedem că în toate perioadele descrise de el decăderea morală este aceeaşi, diferenţele fiind date doar de soluţiile pe care împăraţii le propun pentru guvernarea imperiului care întins pe mai multe continenete dădea semne clare de criză.
Cu experienţa noastră de azi înţelegem motivul pentru care acele trei secole au fost atât de eroice pentru creştini. Erau grele pentru toată lumea cu atât mai mult pentru Biserica primară care nu era încadrată într-o organizaţie oficială. Gândirea fatalistă a anticilor care vedeau destinul implacabil (şi chiar aşa era până la venirea lui Hristos) se regăseşte şi în concepţia de viaţă a lui Victor care caută în Haruspicii, în semnele astrelor, mersul păsărilor, semne ale decăderii imperiului.
Dar istoria lui A.E. Victor are o anume importanţă şi pentru istoria noastră. El afirmă că provincia Dacia a fost pierdută dar nu spune nimic despre o retragere a populaţiei de aici, aşa cum consideră unii istorici contemporani citând alte surse antice, mai puţin pe A.E. Victor, care este foarte clar în privinţa contextului istoric al acelei vremi în care s-a petrecut evenimentul:

,,…goţii traversând fără nici o dificultate Tracia au pus mâna pe Macedonia şi Achaia, iar Orientul ajunsese să fie stăpânit de tâlhari sau de o femeie; forţele alamanilor ocupau pe atunci într-un mod similar şi Italia; iar neamurile francilor, după ce fusese jefuită Gallia, luaseră în stăpânire Spania devastând şi aproape distrugând oraşul Tarraco; şi, găsind la timp mijloacele de navigaţie, se infiltraseră parţial până în Africa; în felul acesta a fost pierdută de la imperiu şi regiunea de dincolo de Istru, pe care o câştigase Traianus. 4. Aşa stând lucrurile ca şi cum vânturile ar fi bătut cu sălbăticie din toate părţile, în întreaga lume ajunseseră să se amestece cele mai mari cu cele mai mici şi cele mai de jos cu cele mai de sus 5. Şi tot acum Roma era pustiită şi de ciumă…6. In mijlocul unor atari evenimente, împăratul însuşi, bătând cârciumile şi tavernele, lega prietenii cu patronii de bordeluri şi cu beţivanii, se lăsa în voia soţiei sale Salonina şi a iubirii destrăbălate pentru fiica lui Attalus, regele germanilor, una cu numele de Pipa,, (p.33).

Din acest tablou al pierderilor, înţelegem că provincia Dacia nu a fost nici singura pierdută şi nici cea mai mare pierdere a romanilor, încât aceştia să fie nevoiţi să evacueze populaţia. Am spune în conformitate cu opinia traducătorului că Dacia s-a lepădat de jugul roman, într-un moment în care şi alte populaţii procedau la fel.
In concluzie această primă ediţiei a acestei opere antice, pentru care felicităm şi traducătorul şi editura, este mai mult decât un izvor istoric necesar specialiştilor, este şi o lecţie de viaţă şi un prilej de meditaţie.
Există cu siguranţă şi o teologie a istoriei, a cărei principii ascunse au făcut ca opera de tinereţe a unui păgân să ajungă până la noi şi să înveţe pe creştinii de azi că până în păgânism exista o moralitate dar aceasta nu a fost de ajuns pentru ca el să învingă.

Emilia Corbu

Drepturile homosexualilor = Drepturile omului?

Aţi auzit de atâtea ori argumentele lor. „Homosexualii sunt o minoritate discriminată, aşa cum erau discriminaţi odată negrii sau femeile”. „A le refuza homosexualilor nişte drepturi înseamnă a încălca drepturile omului.”
Întâlnim aceste argumente, în forme variate, în toate dezbaterile legate de drepturile homosexualilor. Luna trecută, consiliul municipal din Washington a legalizat căsătoriile între homosexuali. Susţinătorii căsătoriei adevărate au început să plătească afişarea unor anunţuri pe autobuzele din oraş. Anunţul era simplu: imaginea a două verighete peste care era suprapus textul „Lăsaţi-i pe oameni să voteze în privinţa căsătoriei”. Atât. Două verighete şi textul „Lăsaţi-i pe oameni să voteze în privinţa căsătoriei”.
Homosexualii din Washington au sărit ca arşi. Pe internet şi în luări de poziţie, susţinătorii căsătoriilor între homosexuali au catalogat anunţul drept incitare la ură, iar unii au cerut chiar îndepărtarea lui.

De ce sunt atât de supăraţi?

Anunţul este discriminatoriu, pretind ei. Anunţul îndeamnă la negarea unui dreptul fundamentul al unei minorităţi discriminate. Din punctul lor de vedere, e ca şi cum le-ai nega negrilor sau femeilor dreptul la vot. Pretind că întreaga dezbatere e o chestiune de drepturi ale omului. Cei ce se opun căsătoriilor între homosexuali se aseamănă celor ce s-au opus abolirii sclaviei.
Însă, acest argument nu e numai incorect din punct de vedere intelectual, ci face parte şi din strategia lor pe termen lung de a face ca apucăturile homosexuale să fie acceptate ca normale.

Discriminare sau distincţie?

A pune toate formele de discriminare – rasism, sexism, heterosexism sau alte –isme în aceeaşi oală este o manipulare şi creează multe probleme. Discriminarea (însemnând, în sens clasic, a distinge şi a judeca) joacă un rol necesar şi central într-o societate. Apar însă probleme atunci când judecăţile se bazează pe distincţii eronate, incorecte sau inexistente. În cazul rasismului, discriminarea se baza pe distincţia inexistentă între oameni de culori diferite, majoritatea oamenilor acceptând astăzi că culoarea pielii e numai la nivelul… pielii.
A spune că homosexualitatea este echivalentă cu rasa e ca şi cum a-i spune că nu există nici o distincţie reală între heterosexuali şi homosexuali. Acest lucru este un fals grosolan. Aşa cum explica Shelby Steele de la Wall Street Journal, „există o diferenţă profundă între homosexualitate şi heterosexualitate. În cazul celei din urmă, dorinţa sexuală şi romantică este îndreptată către acelaşi sex, în cazul primeia, către sexul opus. Procrearea naturală este posibilă numai pentru heterosexuali, un lucru natural care le obligă sexualitatea să perpetueze specia noastră. Spre deosebire de diferenţa dintre rase, cele două orientări sexuale sunt profund diferite. Rasismul afirmă o falsă diferenţă în scopul exploatării ei. Homofobia este o prejudecată reactivă faţă de o diferenţă reală şi fermă care deja există.”
Afirmaţiile prin care se încearcă prezentarea „comunităţii homosexualilor” drept o mişcare pentru drepturile omului, aşa cum încearcă să se prezinte asociaţia lor din Romania Accept, nu ţin cont de această distincţie profundă şi necesară. Totuşi, discriminarea împotriva homosexualilor nu este greşită sau incorectă, ci se bazează pe o distincţie notabilă necesară pentru perpetuarea unei societăţi sănătoase.
Homosexualitatea nu este un drept al omului
Homosexualitatea, ca sumă de comportamente sexuale, nu poate reprezenta un drept al omului întrucât nu îndeplineşte criterii necesare pentru a-i identifica pe homosexuali ca grup protejat prin legislaţia drepturilor omului. Pentru a putea beneficia de această protecţie, trăsătura care identifică acel grup ca minoritate trebuie să fie moştenită, înnăscută sau fixă (să nu se poată schimba). Ştiinţa ne arată că homosexualii nu îndeplinesc nici unul dintre aceste criterii.
Voi prezenta mai jos o scurtă expunere a acestor cercetări. Pentru informaţii mai detaliate despre studiile ştiinţifice, puteţi accesa http://www.homosexualitate.ro.

Homosexualitatea nu este genetică

Nu există nici o dovadă convingătoare sau suficientă care să indice o cauză biologică, genetică sau hormonală absolută a homosexualităţii. Un mic procent din populaţie poate avea o predispoziţie către sentimente homosexuale, dar aceasta nu înseamnă că aceşti oameni se implică în comportamente homosexuale ca urmare a unei explicaţi genetice. Predispoziţia către un lucru nu înseamnă că acel lucru este inevitabil sau că acea predispoziţie nu poate fi sau nu trebuie să fie controlată sau depăşită.

Homosexualitatea nu este înnăscută

Ceea ce face o persoană (comportamentul) nu trebuie echivalat cu ce este acea persoană. Nici o fiinţă umană nu poate şi nu trebuie redusă la impulsurile ei sexuale. Impulsurile nu îi pot impune comportamente sau identităţi fără acceptul acelei persoane.
În plus, dovezile actuale sugerează că influenţele externe de mediu, familiale şi personale determină în mare măsură formarea tendinţelor homosexuale. Şaptezeci de ani de consiliere terapeutică şi studii de caz arată o uniformitate remarcabilă în identificarea impulsurilor homosexuale ca fiind cauzate de o identitate de gen nefinalizată, de căutarea propriului sex şi a împlinirii unor nevoi cărora nu li s-a răspuns în perioada copilăriei.

Homosexualitatea se poate schimba

Studii reputabile şi decenii de tratare cu succes arată că comportamentul homosexual se poate schimba. Miile de foşti homosexuali sunt o dovadă în acest sens. Conform asociaţiei Positive Alternatives to Homosexuality (PATH), o coaliţie de organizaţii dedicate ajutării celor ce vor să-şi schimbe atracţiile homosexuale, „în peste 50 de ani de cercetare, incluzând 48 de studii… există date şi materiale publicate care documentează peste 3.000 de cazuri de schimbare de la homosexualitate la heterosexualitate – în termeni de atracţii, identitate şi comportamente”. Puteţi vedea lista acestor studii aici.
Mulţi activişti homosexuali citează decizia Asociaţiei Americane de Psihiatrie (APA) de a scoate homosexualitatea din lista bolilor, în anul 1973, ca fiind o dovadă că homosexualitatea este naturală şi că nu se poate schimba. Totuşi, decizia de a scoate homosexualitatea din Manualul De Diagnostic şi Statistică (DSM) s-a luat numai după ce liderii şi membrii APA au făcut obiectul câtorva ani de presiuni politice şi acţiuni perturbatoare din partea grupurilor de homosexuali militanţi. Chiar şi psihiatrii pro-homosexualitate recunosc că decizia APA a fost una pur politică, nu una ştiinţifică.

Homosexualitatea este caracterizată prin comportamente distructive pentru individ şi societate

Homosexualitatea este caracterizată prin comportamente riscante, dovedite a fi distructive pentru individ şi societate. Cele mai grave consecinţe ale stilului de viaţă homosexual sunt expunerea la HIV/SIDA şi alte boli cu transmitere sexuală. Dovezile arată că 50% dintre homosexuali se vor infecta cu HIV sau cu o altă boală cu transmitere sexuală fatală.
De asemenea, cercetările arată că homosexualitatea este legată de creşterea semnificativă a consumului de droguri şi alcool şi de tulburări mintale şi emoţionale. Un studiu a constatat că bărbaţii care au parteneri de acelaşi sex au de 6,5 ori mai multe şanse decât bărbaţii heterosexuali să încerce să se sinucidă, iar un alt studiu a demonstrat că homosexuali au de trei ori mai multe şanse să sufere de depresii acute şi tulburări de anxietate generalizate.
Incidenţa violenţei casnice este mult mai mare în cuplurile de homosexuali, în special la perechile de lesbiene. Un studiu efectuat pe o mie de lesbiene a constatat că peste jumătate au declarat că sunt agresate verbal, emoţional, psihologic sau fizic de partenerele lor.
Cercetările arată că nu există nici o reducere a incidenţei suicidului, bolilor mintale, abuzului de substanţe, alcoolismului şi violenţei casnice în acele state în care homosexualitatea este acceptată social, ceea ce dovedeşte că incidenţa ridicată a problemelor emoţionale ale homosexualilor nu este generată de societate, ci este mai degrabă rezultatul comportamentului sexuale deviant care afectează sănătatea emoţională şi fizică. Aceeaşi listă de consecinţe negative aferentă oricărui alt comportament ar determina societatea să facă eforturi în sensul prevenirii şi descurajării acelui comportament.

Concluzie

Homosexualitatea nu este un drept al omului. Ştiinţele sociale sunt încă de partea familiei. Deşi corectitudinea politică şi o politică oficială de „nediscrimare” la adresa homosexualilor au un efect negativ asupra afirmării adevărului, afirma realitatea este atât în beneficiul celor ce se confruntă cu probleme de homosexualitate, cât şi în folosul societăţii, în sensul limitării şi gestionării responsabile a unor comportamente individuale care pot avea repercusiuni ce depăşesc nivelul individual.

Bogdan Mateciuc, director executiv Alianţa Familiilor din România
Preluat de pe vlad-mihai blog

Sa vorbesti despre Pacuiul lui Soare intr-o postare este aproape imposibil. Ce s-ar putea spune mai intii? Despre frumusetea locurilor, despre cetatea bizantina sau evenimentele care au marcat-o, apele care au inghitit-o sau despre cercetarile din ultimii 60 de ani, despre personalitatea arheologului Petre Diaconu care isi doarme somnul de veci la Manastirea Dervent, cat mai aproape de cetatea pe care a descoperit-o si cercetat-o.
Cele doua monografii arheologice, zecile de studii si articole de specialitate, rapoarte arheologice prezente pe site-ul Institutului National de Memorie Culturala marturisesc nu doar despre una dintre cele mai bine cercetate cetati bizantine (sec.X-XI) din Romania ci si despre istoria crestinismului de aici de unde a pornit primul mitropolit al Tarii Romanesti.

,,Cetatea Păcuiul lui Soare

Despicând apele Dunării pe o lungime de 6 km, insula Păcuiul lui Soare se prezintă călătorului contemporan ca o fortăreaţă naturală ce ascunde în nord-estul ei, printre păduri de ulmi, vişini sălbatici, călini, măceşi şi peri pădureţi, ruinele vechii cetăţi bizantine din care se mai observă azi doar a zecea parte, restul fiind acoperit de apele fluviului.

Cetatea Păcuiul lui Soare – cea mai puternică dintre cele care se cunosc în această regiune, a fost construită între anii 972-976 de trupele împăratului Ioan Tzimiskes şi reflectă atât trăinicia stăpânirii bizantine la Dunărea de Jos, cât şi măreţia dinastiei împăraţilor macedoneni.

Deşi nu s-a identificat până în prezent un nivel arheologic din epoca romană, se presupune că bizantinii au ridicat cetatea pe ruinele uneia mai vechi, refolosind materialul de construcţie şi punând totodată în practică o tehnică nouă care a demonstrat competenţa şi abilitatea constructorilor. În condiţiile unui sol de natură sedimentară, existau două posibilităţi pentru a asigura siguranţa zidurilor: fie o temelie cât mai adâncă, ceea ce cerea un efort imens, fie o substrucţie de lemn, care necesita însă o mare cantitate de piatră. S-a preferat a doua variantă, temelia zidului de incintă construindu-se din pari de stejar trecuţi prin foc şi înfipţi în pământ din loc în loc, peste care constructorii au aşezat bârne de stejar dispuse longitudinal şi transversal, iar spaţiile rămase libere au fost umplute cu mortar – un amestec de var, prundiş şi sfărâmături de piatră.

Cetatea îndeplinea în primul rând rolul de bază navală, aşa cum o arată existenţa instalaţiilor portuare, numeroasele arme descoperite, precum şi situarea topografică. Aflată la un străvechi vad de trecere, numit până astăzi Dervent – care în limba turcă înseamnă “pasaj”, “trecere” – fortăreaţa era prin poziţia sa nu numai o pavăză pentru oraşul Durostorum, dar şi un puternic bastion la frontiera Dunării de Jos pentru însăşi capitala Imperiului. Un fluviu ca Dunărea, neîntărit şi necontrolat, în condiţiile prezenţei pericolului kievean, ar fi uşurat atacarea Durostorum-ului, ceea ce în ultimă instanţă ar fi putut duce la provocarea unei serioase breşe în sistemul de apărare bizantin din nord-estul Peninsulei Balcanice.

Destinaţia iniţială a cetăţii s-a menţinut numai o scurtă perioadă, căci la zece ani după moartea împăratului Ioan Tzimiskes (976), bulgarii se răscoală şi reintră în posesia celei mai mari părţi din teritoriile pierdute în 971, bizantinilor rămânându-le numai Dobrogea de nord şi câteva capete de pod pe linia Dunării, aflate la sud de Cernavodă, printre care şi Durostorum-ul. În anul 1001, în urma unei expediţii armate, bizantinii vor reuşi să reocupe Podişul Prebalcanic, nord-estul Bulgariei, Dobrogea de Sud, dar nu şi regiunile din stânga Dunării (Oltenia, Muntenia), unde se vor stabili în aceeaşi perioadă pecenegii. Începând cu acest an, toată regiunea de la Dunărea de Jos se pare că a fost alipită pentru o vreme themei Tracia, moment ce corespunde cu reluarea vieţuirii pe insula Păcuiul lui Soare.

Cetatea îşi pierde însă caracterul eminamente militar, aceasta explicându-se prin faptul că pericolul pentru bizantini nu-l mai reprezentau, după anul 1000, ruşii kieveni, care erau navigatori, ci pecenegii – o populaţie nomadă de stepă, obişnuită să lupte pe cai şi pe jos. În aceste condiţii se impunea adaptarea zonei la noua situaţie politico-militară, motiv pentru care s-a recurs la întărirea trupelor de uscat – pedestrimea şi cavaleria – în dreptul vadurilor de trecere, la Păcuiul lui Soare rezidând de acum o unitate de ostaşi pedeştri, recrutaţi din sânul populaţiei locale, ca şi în cazul celorlalte fortificaţii bizantine.

A urmat apoi un sfert de veac de linişte şi prosperitate pentru thema Paristrion, primele două decenii ale secolului al XI-lea reprezentând poate cea mai înfloritoare perioadă din istoria acestei provincii bizantine de frontieră, fapt explicat şi prin strategia diplomatică faţă de pecenegi adoptată de Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025). Măsurile de apărare a intereselor stratioţilor (soldaţi împroprietăriţi), sporirea fiscului pe seama marilor feudali şi continuarea operei de reconstrucţie a aşezărilor de pe malul drept al Dunării au contribuit la consolidarea economică şi militară a statului. Această evoluţie a contextului regional se va răsfrânge desigur şi asupra aşezării de pe insula Păcuiul lui Soare, care va cunoaşte o perioadă de maximă dezvoltare, cercetările arheologice atestând pentru începutul secolului al XI-lea o largă circulaţie a mărfurilor bizantine, a ceramicii smălţuite, a obiectelor de podoabă, a cruciuliţelor şi monedelor.

Abrogarea legilor în favoarea micilor proprietăţi militare de către Roman III Argyros (1028-1034) va duce la slăbirea frontierei bizantine, grăbind incursiunile barbare. Atacurile pecenegilor se înteţesc şi în anul1036 cetăţi precum Dinogeţia-Garvăn, Dervent şi Capidava sunt distruse. După acest an însă puterea pecenegilor slăbeşte datorită grelei înfrângeri suferite în atacul împotriva kievenilor, precum şi războaielor cu uzii. Bizantinii fructifică acest moment încheind un tratat de pace cu pecenegii, soldat cu încetarea temporară a invaziilor şi regenerarea vieţii economice în ţinuturile de la sud de Dunăre. În 1048 are loc invazia peceneagă care prin amploarea şi consecinţele ei este comparabilă cu marea invazie a goţilor din a doua jumătate a secolului al IV-lea. Trecând în sudul Dunării, pecenegii au luat în stăpânire regiuni întregi ale Peninsulei Balcanice, inclusiv Dobrogea.

În a doua jumătate a secolului al XI-lea, cetatea bizantină Păcuiul lui Soare a fost şi ea ţinta unui atac din afară, care a avut ca urmare distrugerea aşezării printr-un puternic incendiu. După o întrerupere de un veac şi jumătate, datorată probabil raidurilor repetate ale cumanilor, dar şi unei posibile inundaţii, vieţuirea în interiorul cetăţii s-a reluat la mijlocul secolului al XIII-lea. Fosta cetate bizantină se prezenta acum sub forma unei incinte părăsite, parţial ruinate, cu o suprafaţă de 4 ha. La cumpăna dintre secolele XIII-XIV se va ridica pe latura de nord-vest a cetăţii un nou zid de incintă din pietre legate cu mortar, fapt ce-i va conferi aşezării de pe insulă caracter de oraş.

Dacă în secolele X-XI cetatea Păcuiul lui Soare fusese prin excelenţă o fortificaţie bizantină, dar, în acelaşi timp, şi un puternic centru de schimburi comerciale, în secolele XIII-XIV aşezarea îşi va păstra numai această a doua funcţie, devenind unul din cele mai importante centre comerciale de la Dunărea de Jos.

Din motive încă necunoscute, în jurul anilor 1421-1422, cetatea este părăsită de către locuitori şi îşi încetează definitiv existenţa.

Viaţa religioasă în cetatea Păcuiul lui Soare

Unii cercetători consideră că după campania victorioasă a împăratului Ioan Tzimiskes din anul 971, bizantinii au reînfiinţat Mitropolia de Durostorum, iar titularii ei s-au îngrijit de nevoile religioase ale populaţiei din thema Paristrion până la jumătatea secolului al XII-lea, când a luat fiinţă Mitropolia Vicinei. Alţi istorici consideră însă că această Mitropolie nu-şi avea sediul la Durostorum, ci la Preslavul Mare (Ioannoupolis), în nord-estul Bulgariei, dar nu exclud posibilitatea ca, după încetarea existenţei Mitropoliei de Ioannoupolis, sediul acesteia să fi fost strămutat la Durostorum. Semnificativ este însă faptul că această mitropolie era dependentă direct de scaunul patriarhal de Constantinopol, ceea ce demonstrează caracterul separat al organizării bizantine a regiunii.

Prin novelele din 1019-1020 ale împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul, Durostorum-ul este coborât la rangul de episcopie dependentă de Arhiepiscopia de Ohrida a Bulgariei. Mai târziu însă se va transforma în mitropolie, întâistătătorul ei fiind menţionat ca participant la una din şedinţele sinodale din luna iulie 1054.

Ulterior, creşterea numerică a populaţiei locale a determinat crearea unei Arhiepiscopii – devenită apoi Mitropolie – numită Vicina (gr. Ditzina). Nu se cunoaşte data exactă a înfiinţării acesteia, dar se ştie că exista pe la 1249-1250 şi depindea de Patriarhia de Niceea, iar din 1261 de cea de Constantinopol. De asemenea, în anul 1340 este menţionat în documente “smeritul Mitropolit al Vicinei şi prea cinstit Macarie”, iar în 1359 – “Prea Sfinţitul Mitropolit de Vicina, chir Iachint”, care este numit de Patriarhul de Constantinopol ca “arhiereu al întregii Ţări Româneşti”.

Localizarea acestei Mitropolii a Vicinei este o problemă istorică destul de controversată, existând de-a lungul timpului mai multe variante, precum Măcin, Niculiţel, Isaccea sau Tulcea. Un punct de vedere susţinut de numeroase argumente şi care câştigă din ce în ce mai mult teren este cel care localizează Vicina în insula Păcuiul lui Soare. Istoricul şi arheologul Petre Diaconu arată că aceasta este singura localizare care întruneşte condiţiile pentru perioada respectivă. Cetatea Păcuiul lui Soare corespunde atât din punct de vedere al aşezării – ştiindu-se despre Vicina că se afla pe o insulă, înconjurată de Dunăre – cât şi din punct de vedere al vechimii, căci prima menţiune a Vicinei datează din 1085-1086, iar cetatea Păcuiul lui Soare a fost terminată în 976.

Un alt argument ar fi acela că sediul unei episcopii se stabilea într-o aşezare importantă a themei respective, iar o astfel de cetate a fiinţat şi în insula Păcuiul lui Soare în secolele X-XIV, aşa cum o arată descoperirile arheologice efectuate aici. De asemenea, se ştie din descrierile Anei Comnena, ale geografilor arabi şi ale portulanelor italiene şi greceşti, că Vicina era un “port cu o vie activitate comercială în secolele XII-XIV, sediu episcopal, apoi mitropolie”, iar în timpul genovezilor important centru de afaceri, obţinând venituri mari din comerţul pe Dunăre, îndeosebi cu cereale, vite şi peşte, iar în secolele X-XIV o astfel de dezvoltare a activităţii comerciale tranzacţionale este înregistrată în insula Păcuiul lui Soare.

Ipoteza prezenţei unei mitropolii pe insula Păcuiul lui Soare este susţinută şi de bogatele vestigii creştine descoperite atât în această zonă, cât şi pe malul drept al Dunării, începând cu Ostrov, Dervent şi Pârjoaia, şi continuând mai în interior cu Canlia, Galiţa şi valea Lacului Bugeac. Cercetările au scos la lumină numeroase cruciuliţe datând din secolele VI, XI, XIII-XIV, sigilii, monezi şi vase ceramice cu inscripţii sau simboluri creştine, precum şi tezaurul unui episcop la Pârjoaia.
Prezentare preluata de pe site-ul Manastirii Dervent

În epoca „tranziţiei“, nu am auzit mai deloc voci din spaţiul ortodox care să se pronunţe într-un fel sau altul asupra capitalismului. Mă refer la voci venite din mediile „tradiţionaliste“ şi din cele monahale. Această tăcere este cu atât mai greu de explicat cu cât mulţi monahi, preoţi, intelectuali „tradiţionalişti“ şi o sumedenie de asociaţii creştine, publicaţii şi bloguri ortodoxe s-au arătat profund preocupate de problemele de „aici“ şi de „acum“. Ortodocşii au dezbătut şi combătut „dictaura biometrică“, „dictatura pseudo-ştiinţei“, au luptat şi luptă în continuare împotriva vaccinărilor cvasiobligatorii, critică vehement globalismul, ecumenismul, relativismul moral şi valoric. Se vorbeşte mult despre antihrist, „new world order“ şi „guvernul mondial“. În ultimul timp, sub impactul „dictaturii biometrice“, a fost luată în tărbacă şi tehnologia.

Te-ai aştepta ca toate aceste aspecte şi fenomene – pe drept criticate – care ameninţă adevărul despre persoană la nivel antropologic şi împiedică cultivarea lui în interiorul Bisericii să fie abordate dintr-o perspectivă prosopocentrică (în greceşte prosopon înseamnă „persoană“). Asta ar însemna ca problemele să fie abordate din perspectiva îndumnezeirii omului şi a înnoirii lumii în Hristos. Critica lumii de „aici“ şi „acum“ nu poate avea alt scop decât mărturisirea Adevărului şi maturizarea morală şi duhovnicească a creştinului. În loc de o abordare „personalistă“, avem însă reducţionism „conspiraţionist“. Nu văd cum Aaron Russo – cel care le explică ortodocşilor în două filmuleţe de pe YouTube cum stau treburile în lume – ne ajută să înţelegem cauzele răului şi criza noastră duhovnicească. A reduce complexitatea formelor sub care se manifestă răul la un individ (Rockfeller), o instituţie (Rezervele Federale) sau la influenţa a două, trei grupuri oculte (Bilderberg, Trilatarala) nu este numai o dovadă de cecitate intelectuală ci înseamnă, pur şi simplu, să reduci fiinţa umană la o muscă neputincioasă care aşteaptă să fie devorată de Marea Tarantulă.

Ferecaţi în închisoarea planetară a lui Alex Jones, ortodocşii n-au observat cum, în ultimii douăzeci de ani, tarantulele mai mici, locale şi „globale“, le-au pătruns în casă prin ferestrele şi uşile lăsate larg deschise. Timp de douăzeci de ani diferite specii de păianjeni veninoşi au tot ciupit, devorând economia şi cultura naţională fără ca ortodocşii să se întrebe prea mult „de ce?“, „cum?“ şi „în ce scop?“. Cum vinovatul fusese deja stabilit, Marea Tarantulă (Rockfeller, „guvernul mondial“ etc.), ce rost mai avea căutarea unor cauze mai mărunte? Când micuţele tarantule au început deja să-i înţepe pe români în braţ, să-i vaccineze pentru a-i face imuni la ceea ce se întâmplă în jur, unii dintre ortodocşi au avut o oarecare reacţie alergică. O trezvie. Abia acum au observat dezastrul din casa pe care au lăsat-o de izbelişte. Abia acum şi-au dat seama că nu mai au un pat în care să doarmă, o cameră a lor în care să se mişte liber. Nici măcar un ungher unde să îngenuncheze pentru a se ruga la icoană.

Când au priceput cât de cât dimensiunile dramei lor duhovniceşti şi ale tragediei naţionale şi-au pus, pentru prima dată, întrebarea: „Cum a fost posibil? Cum de au pătruns tarantulele în casele noastre? Cum de s-au înmulţit?“ Au început să-şi pună întrebări asupra mediului, condiţiilor şi factorilor care au provocat invadarea României şi a propriei conştiinţe de către păianjenii veninoşi. Şi-au dat seama, cu groază, că în loc să piară în „capitalism“, cum am crezut cu toţii când comunismul „s-a prăbuşit“, tarantulele s-au adaptat noilor condiţii şi s-au înmulţit exponenţial. Şi atunci ortodocşii au fost obligaţi să se întrebe – o întrebare pe care, timp de douăzeci de ani, au tot evitat-o: „Nu cumva capitalismul este un mediu prielnic pentru perpetuarea răului?“

Dacă un ortodox vrea să se maturizeze moral şi duhovniceşte, nu poate să accepte ceea ce-i propune capitalismul: o morală „pragmatică“ straină de o bază religioasă, tradiţională şi axiologică; relaţii interpersonale la nivelul cel mai de jos (din punct de vedere duhovnicesc), al activităţii economice interesate; organizare tehnocratică a societăţii; camăta, idolatrizarea banului şi a „dezvoltării economice“; religia „confortului“; „sclavi fericiţi“ în loc de persoane. Duhul creştin este străin de duhul materialismului şi al hedonismului care caracterizează atât socialismul cât şi capitalismul.

Istoria ultimilor două sute de ani este istoria alternării la putere şi a concubinajului dintre capitalism şi socialism (comunismul este o struţo-cămilă în care viciile celor două sisteme sunt amalgamate într-o construcţie monstruoasă). Unul nu a putut să existe fără celălalt. Ca doi „frères ennemis“ s-au tot ciorovăit între ei, dar s-au înţeles de minune asupra ţelurilor comune care le asigură perpetuarea. Diferitele specii de tarantule capitaliste şi socialiste şi-au împărţit teritoriile, au stabilit rolurile pe care le au de îndeplinit fiecare dintre ele. Omenirea trebuia convinsă că în afara celor două sisteme nu poate să existe, nu trebuie să existe şi nu va exista vreodată nimic altceva.

În acest scop, atât capitalismul cât şi socialismul şi-au creat propriii lor propagandişti care să arate cu degetul viciile şi năravurile celuilalt. Misiunea lor: să nu existe o condamnare a celor două sisteme de pe alte poziţii. Cu atât mai puţin de pe poziţii cu adevărat creştine. S-a creat altfel un mecanism „critic“ menit să blocheze apariţia unei eventuale „a treia forţe“ care ar fi putut să strice „regula jocului“. Ori de câte ori a apărut o astfel de forţă, tarantulele capitaliste şi socialiste s-au grăbit s-o asimileze. Au decretat că este fie de „dreapta“ (capitalistă), fie de stânga (socialistă). Cu alte cuvinte, tot o subspecie de păianjen veninos.

O astfel de tarantulă propagandistică este Michael Moore. Precum Noam Chomsky, s-a specializat în atacarea „sistemului“ de pe poziţii de stânga. Multimilionar, un răsfăţat al „entertainment industry“ din SUA, promovat în toată lumea de mass-media globalistă, a devenit unul dintre criticii oficiali ai capitalismului. În ultimul său documentar, Michael Moore îi condamnă însă pe bogaţi în numele lui Hristos, clamând la scară planetară „vocaţia“ sa creştină. Moore, care se pretinde catolic practicant, nu este singura vedetă care a manipulat gândirea socială a Bisericii catolice pentru a condamna capitalismul şi a promova socialismul. (Simplul fapt că Moore este un susţinător al avorturilor îi aruncă în derizoriu toată argumentaţia „creştinească“.)
Am fost surprins să găsesc admiratori ai lui Michael Moore printre intelectualii ortodocşi. Nu înţeleg pe ce bază patristică sau ortodox-personalistă îl consideră doamna Elena Dulgheru pe Moore un „documentarist independent“, un critic al „corectitudinii politice“ (vezi aici articolul).

Cred că Michael Moore însuşi ar fi surprins să afle că la temelia fiecărui film al său se află „opţiunea pentru direcţia creştin-conservatoare a gândirii politice americane“. (Dacă Elena Dulgheru pune cumva semnul de egalitate între neoconii şi liberalii americani, afirmaţia este valabilă, dar din contextul articolului nu rezultă o astfel de interpretare.) Ceea ce m-a şocat de-a dreptul este transformarea lui Moore, sub pana doamnei Dulgheru, într-un adept al celei de „A Treia Forţe“. Dacă în ultimul său film Michael Moore propune în mod oportunist sistemul cooperatist de producţie, aceasta nu-l transformă defel într-un… distributist. Admirator al Cubei lui Castro, al lui Barack Obama, al „statului dădacă“ european, Michael Moore nu se raportează la „normalitate“, la „echilibru“ şi „luciditate“, ci la ideologiile şi obsesiile socialiste. Soluţiile de vindecare doar mimează „A Treia Forţă“ şi folosesc în mod oportunist gândirea socială şi economică a creştinismului.

Michael Moore – încă un „manipulator“ care blochează Alternativa. Încă un impostor primit cu braţele deschise în România.

Scris de Ovidiu Hurduzeu
Preluat de pe A treia Forta. Romania profunda