Pe Dunare(foto:Emilia Corbu)

Dunărea istorică- obiectiv prioritar în cadrul cercetării rezervaţiilor
arheologice de la Dunărea Inferioară (fragment)

Emilia Corbu

Articolul îşi propune să analizeze următorul paradox. Deşi fluviul Dunărea oferă cele mai variate resurse de hrană, totuşi numărul siturilor localizate pe malul stâng este foarte mic. Astfel că, pe o lungime de 940,9 km de-a lungul a zece judeţe, se află 265 de situri dintr-un total de 1802 situri arheologice , adică doar 14,7%. O altă discordanţă este aceea că, cele 265 de situri din diverse epoci istorice sunt grupate în jurul a doar 42 de localităţi actuale, ceea ce ne indică o locuire concentrată în anumite areale. Se observă, deasemenea că, distribuţia locuirii este inegală. Un număr de 195 de situri din cele 265 se află localizate în doar trei judeţe: Tulcea, Constanţa, Mehedinţi. Prin urmare doar 70 de situri se înşiruie de-a lungul a şapte judeţe (fig.1).
Această situaţie poate fi explicată prin aceea că, Dunărea actuală nu respectă întocmai traseul Dunării istorice datorită cumulării, de-a lungul timpului, a trei categorii de factori:
1) Factorilor naturali. Prin structura ei Dunărea are o albie minoră şi o albie majoră, adică o regiune inundabilă, numită lunca sau balta. Aceasta îi permite o anumită dinamică ce implică uneori adevărate modificări de traseu (fig.2).
2) Fenomenul transgresiunilor marine produce o oarecare influenţă şi asupra Dunării. Astfel transgresiunea Razim din secolele VIII-X a dus la formarea cordoanelor litorale actuale. Aceasta înseamnă că locuirea de-a lungul litoralului era foarte redusă ceea ce coincide cu sursele istorice care nu menţionează ceva mai mult şi cu perieghezele arheologice.
3) Factorilor antropici. Modificările din anii comunismului care au constat în îndiguiri şi desecări efectuate în albia majoră a Dunării, au distrus albia majoră a Dunării cu efecte ireversibile şi nocive de-a lungul timpului. Desele inundaţii pe malul stâng al Dunării soldate cu dispariţia multor sate atestate documentar din evul mediu, sunt doar una dintre consecinţe. Studiile de acum 100 de ani ne indică o cu totul altă situaţie a Dunării.
I. Pentru analizarea primei categorii de factori, adică structura şi traseul Dunării, am apelat la descrierile şi analizele întocmite de Gr. Antipa şi alţi cercetători la începutul secolului XX , când pentru prima dată statul român îşi pusese problema unui program naţional de exploatare economică a regiunilor inundabile ale Dunării. La 22 februarie 1906, era promulgată legea de punere în valoare a terenurilor inundabile şi pentru prima oară la ferma de stat Spanţov se îndiguieşte o suprafaţă de 2000 ha teren băltos .
In 1910, Grigore Antipa publica volumul ,,Regiunea inundabilă a Dunării,, aducând pentru prima oară în atenţia specialiştilor specificul acestor regiuni precum şi cele mai bune metode de valorificare a lor. Să nu uităm ca la acea dată în Austria, Germania, Ungaria marile râuri precum şi regiuni inundabile ale Dunării fuseseră deja îndiguite iar experienţa acumulată de acestea, precum şi erorile săvârşite, serveau într-un fel şi specialiştilor români. La sfârşitul anului 1910 se înfiinţează şi Serviciul Special al Îmbunătăţirilor speciale care se va ocupa de lucrări de îndiguire nu doar pe Dunăre ci şi în lunca marilor râuri. Revenind la lucrarea de pionerat a lui Antipa reţinem descrierea regiunii inundabile a Dunării care nu este altceva decât, aşa cum am spus, albia majoră a acesteia. Considerăm că descrierile lui Antipa corespund în cea mai mare măsură cu Dunărea istorică de aceea ne permitem să insistăm asupra lor.
La începutul secolului XX, regiunea inundabilă ocupa o suprafaţă de 463615 ha în Dobrogea şi 429 187 ha în stânga Dunării . Se prezenta ca o fâşie a cărei lăţime varia între 5-6 km până la 12 km. Adâncimea acestei albii majore faţă de nivelul Mării Negre era foarte diferită astfel că erau regiuni în care balta avea o adâncime de -0,80 m (Galaţi –Gura Prutului) până la – 2 m (Măcin-Carcaliu, zona Marilor Lacuri) . Aceasta era despărţită de câmp printr-un mal înalt de 10-15 m. Lunca sau albia majoră era acoperită de apă cam de trei ori pe an în timpul creşterilor mari de primăvară care durau din martie până în aprilie şi uneori din februarie până în august; creşterile mici de toamnă şi zăporul. Aceste creşteri erau diferite de la an la an şi pe baza unei statistici pe ultimii 30 de ani Antipa constată că erau ani când în baltă se puteau obţine recolte agricole şi ani în care totul era acoperit de ape.
Regiunea inundabilă era împărţită la rândul ei în 15 regiuni care grupau una sau mai multe bălţi şi care erau diferite ca suprafaţă dar şi din punctul de vedere al cotei malului deasupra etiajului. Aceste regiuni erau: Bistreţ – Bechet, Bechet-Corabia, Corabia-Zimnicea, Zimnicea- Giurgiu, Giurgiu-Olteniţa, Olteniţa-Călăraşi I şi Olteniţa-Călăraşi II, Domeniul Brăilei I (cu bazinul Filipoiu şi Corotişca), Domeniul Brăilei II cu Dunărea Veche, Secţia IV, Secţia V, Galaţi- Gura Prutului,Somova, Marile Lacuri, Insula Sf. Gheorghe, Insula Chilia (fig.3).
Observăm însă că există o corelaţie între traseul Dunării istorice aşa cum era descris de Antipa şi situaţia siturilor arheologice. Aşa cum spuneau judeţul Mehedinţi se află printre cele trei judeţe cu numărul mare se situri. In judeţul Mehedinţi însă lunca era îngustă şi limitată la punctele Balta Verde, Gruia-Izvoarele, Gârla Mare, Salcia, Ostroavele Corbu şi Ostrovul Mare. Nu este o coincidenţă că aceste puncte corespund cu situri arheologice. In judeţul Dolj pe o lungime de 150 de km siturile sunt foarte rare (de pildă în Lista Monumentelor sunt publicate doar două), la o anumită distanţă de Dunăre şi nici unul pe linia Dunării. O explicaţie ar fi faptul că în judeţul Dolj lunca era îngustă între Cetatea şi Calafat, după care urmau nisipurile de la Ciuperceni, apoi urma o porţiune lată de 4 km şi chiar mai lată la Dessa şi Rastu. De la Bistreţ până la Gura Jiului, lunca se lăţea la peste 10 km acoperind o suprafaţă de 20000 ha cu bălţile Bistreţul, Cârna- Măceşul şi Nedeia. Cu alte cuvinte în regiunea respectivă siturile istorice aflate de-a lungul Dunării istorice se găsesc la peste 10 km de albia minoră a Dunării, apreciată de multe ori ca fiind Dunărea actuală.
O zonă imensă de baltă se găsea şi în dreptul judeţelor actuale Călăraşi, Ialomiţa şi Brăila. De la Gura Borcei până la Piua Petrei, Dunărea se despărţea în două braţe cuprinzând între ele Insula Borcea, o zonă inundabilă de 80125 ha, separate de un canal transversal numit Râul. De la Piua Petrei până la Brăila Dunărea se despărţea iar în două braţe, care cuprindeau între ele Insula Mare a Brăilei, o suprafaţă de 87642 ha. Şi în cazul acestor judeţe numărul siturilor aflate de-a lungul Dunării actuale este foarte mic, deoarece regiunile inundabile aveau o lăţime de câţiva kilometri pe malul stâng. De-a lungul timpului bălţile din aceste regiuni au fost şi mai extinse. Din harta lui Reilly din 1789 reiese că, în Balta Ialomiţei existau mai multe braţe ale Dunării, decât la începutul secolului XX (fig.4).