A FI SAU A NU FI STAT NAȚIONAL. GLONTELE DIN 1940

 

Există în propaganda anti-unionistă din Basarabia o scorneală trâmbițată de la vlădică până la opincă și emanată chiar de ,,istorici,, cu acte în regulă, că în 1940 armata română s-a retras din Basarabia fără să tragă un glonte. Măcar un glonte! Adică, pur și simplu, au fost abandonați!

”Ne place nouă să ne ascundem, să spunem că sunt vinovați nemții sau rușii sau oare politicienii români nu au fost capabili să-și asume răspunderea, responsabilitatea măcar pentru un singur glonț în 28 iunie 1940 pentru Basarabia. Ca istoric nu pot să fac istorie contrafactuală, dar ca simplu cetățean pot să-mi permit să sesizez că dacă un singur cartuș era tras în 28 iunie sigur ponderea unioniștilor azi în Basarabia era mult mai mare sau deja era făcută Unirea. Atunci s-a greșit, haideți să încercăm să nu greșim și astăzi”, a precizat prof. dr. Marius Diaconescu. (În cadrul conferinței intitulate „Basarabia 1918-2018 Provocări la adresa României privind Unirea”).

Pentru că teoria abandonului e susținută și de unii pretinși intelectuali, trebuie să le amintim unele fapte concrete:

  1. Că în 1940, România nu era în război. A trage un glonte, însemna declarație unilaterală de război Rusiei.
  2. Că România avea tratate politice și militare care trebuiau respectate.
  3. Că un război nu este o răfuială între două clanuri țigănești, unde se trage cu pistolul când unul intră pe terenul altuia.
  4. In război se intră alături de aliați pe baza unui plan și a unei strategii comune.
  5. In război se intră după ce aliații îți garantează că interesele țării tale vor fi respectate.
  6. In 1941 s-a intrat în război pentru Basarabia și s-a tras nu un glonte, ci milioane de gloanțe. A fost eliberat tot teritoriul până la Nistru. Și s-a trecut și dincolo. S-au purtat lupte crâncene la Sevastopol, la Cotul Donului, în stepa calmucă. 130 000 soldați morți, răniți, dispăruți. Le-au urmat încă 40 000 de români morți în luptele din Caucaz.
  7. Zeci de mii de soldați au căzut prizonieri și au îndurat ani de chinuri în lagărele rusești. Pentru Basarabia, adică inclusiv pentru bunicii celor care acum pretind că România nu a făcut nimic. Umiliți și înfometați erau înhămați în loc de animale la săniile pline cu lemne, ei care erau ținuți în frig. In lagărul de la Oranki, morții nu puteau fi îngropați din pricina pământului înghețat. Erau așezați în stive și printre trupurile descărnate, șuiera vântul.
  8. Intorși în țară, supraviețuitorii lagărelor au fost băgați în închisori sub acuzația de a fi luptat împotriva URSS. Unii au fost eliberați d-abia în 1964.
  9. România a sprijinit refugiații basarabeni veniți în România sub toate formele posibile.

Acest efort imens susținut de un stat care avea doar 20 de ani, în momentul declanșării războiului, a fost făcut pentru menținerea statului național unitar. Acesta a fost scopul principal al intrării României în război, stat care cuprindea la acel moment și Basarabia. Tratatele internaționale încheiate după primul război mondial erau încă valabile.

Prin urmare cum pot pretinde unii basarabeni că românii nu au luptat pentru ei? Au uitat?

Cine uită nu merită!

A FI SAU A NU FI STAT NAŢIONAL ANUL CENTENAR. UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA

 

Pentru sărbătorirea  Marei Uniri din 1918, începând din ianuarie, moldovenii au început Anul Centenar prin Unirea simbolică a fiecărei comune cu România. Până acum, 50 de comune din Basarabia au semnat Declaraţia de unire. Este un gest simbolic, evident. Dar ce este un simbol? Imi veţi spune că este un semn.Nimic mai simplu?! Dar nu este orice semn, ci chiar esenţa unui om sau a unui lucru, elementul definitoriu. Or, peste 40 de comune au găsit că elementul lor definitoriu este Unirea cu România. Nu ştiu cum vi se pare vouă, dar mie mi se pare că trăim  momente istorice pe care trebuie să le preţuim ca atare. Nu aş vrea să aud acum lamentaţii moldoveneşti de genul patriotismului de clopotniţă şi nici socoteli româneşti de genul sărăciei sau populaţiei rusificate moldoveneşti. Socoteli care sunt într-adevăr importante, dar nu mai puternice decât principiul unirii.  Unirea este întotdeauna binevenită. O ţară mai mare înseamnă o ţară mai puternică. Oricum sărăcia şi bogăţia noastră nu ţin de mărimea ţării, ci de calitatea guvernării, de caracterul şi educaţia românilor.

Şi nici nu este cazul să mai înşir aici beneficiile pe care statul naţional unitar român le are faţă de statele naţionale medievale mici suverane şi apoi autonome pe care românii le-au creat de-a lungul lungii, încercatei şi puţin cunoscutei lor istorii. Principiul Unirii este unul dintre cele mai vechi şi apreciate principii pe baza căruia politicienii, militarii şi strategii din toate timpurile au creat unităţi statale din ce în ce mai mari şi mai puternice. Pentru că Unirea înseamnă putere. Unirea presupune însă existenţa unor legături anterioare, formate în timp. Unii optează pentru legăturile militare, ca de pildă marile alianţe militare. Alţii pentru cele economice. Cele mai puternice sunt însă legăturile culturale sau mai bine zis o cultură comună adică o istorie, un teritoriu şi o limbă. Când ai o astfel de bază, Unirea este o chestiune de voinţă. Este cazul Moldovei dintre Prut şi Nistru care la 27 martie 1918 a decis revenirea la România. Pe atunci moldovenii nu uitaseră drama ruperii în două a Moldovei  în urma războiului ruso-austro-turc dintre anii  1806-1812. Ştiau că au aparţinut Moldovei, că s-au aflat în graniţele Rusiei ca pradă de război.

Unirea chiar şi simbolică a comunelor moldoveneşti cu România mai are, pe lângă sensul istoric,  încă o relevanţă şi anume maturizarea politică a generaţiei născute şi crescute în comunism, generaţie pro-independenţă şi care acum este la putere.

Cât priveşte unirea reală, îmi este greu să mă pronunţ. In primul rând că România se află în Uniunea Europeană (un fel de unire politică). In al doilea rând trebuie lămurit dacă Unirea cu Moldova nu ar modifica statu-qvo-ul teritorial acceptat de toate statele prin tratatele de pace de după cel de-al doilea război mondial. Prin unirea a două state independente rezultă un nou stat care trebuie acceptat de toate celelalte state ale lumii. Şi istoria ne arată că în astfel de momente, tratativele sunt foarte dure, fiecare stat încercând să îşi acopere cât mai multe interese. Graniţele se reconfigurează doar în urma unor războaie. Oare a pierdut fosta Uniune Sovietică războiul rece? Ştim cu toţii că tratativele de pace de după cel de-al doilea război mondial nu au ţinut cont de principiul statului naţional şi nici de faptul că România se afla în tabăra învingătorilor.

Eu zic să nu anticipăm şi nici să  ne jelim ca în povestea cu drobul de sare! Să ne bucurăm de omagiul pe care moldovenii din Basarabia îl aduc Centenarului şi să nădăjduim că într-o zi Moldova istorică a lui Ştefan cel Mare se va reîntregi în graniţele României.