Astăzi a fost prăznuit  Noul Mucenic Sf. Valeriu Gafencu, unul dintre cei mai iubiți și cinstiți sfinți ai temnițelor comuniste.  Canonizarea lui întârzie deși în anul Centenarului cinstirea lui are o dublă semnificație. Tatăl lui a fost deputat în Sfatul Țării din Basarabia care a votat Unirea cu România. A fost deportat și a murit în Siberia pentru idealurile naționale ale românilor. Fiul său, la doar 20 de ani, s-a implicat în lupta națională împotriva bolșevismului. Ce politică poate face sau înțelege un tânăr de 20 de ani? Valeriu a fost un naționalist și naționalismul nu ține de politică, adică de așezarea treburilor într-un Stat, ci de iubirea de Neam. Iar aceasta este o atitudine, nu o politică, dovadă că la 1918 partide politice cu orientări diferite au fost naționaliste și în acest curent au fondat Statul național unitar român. Ei tocmai acest naționalism nu i se iartă lui Valeriu. Nu contează cei 11 ani chinuiți în temnițele comuniste sub trei dictaturi: carlistă, antonesciană, comunistă. Nu contează nici credința desăvârșită pe care a arătat-o în tot timpul detenției. Nu contează nici faptele și nici trăirea filocalică pe care a avut-o. Nu contează nici moartea de mucenic. Pentru mai marii zilelor noastre, naționalismul șterge totul, e o faptă atât de rușinoasă încât anulează până și sfințenia. Faptul că pe 15 februarie Episcopia Romanului și Bacăului l-a cinstit ca pe un erou cu parastas e un pas mic. Pasul mare este când treci de la cele lumești la cele duhovnicești și judeci lumea în funcție de prezența Sf. Duh și nu a ideologiilor lumești trecătoare. Pentru că dacă studiem istoria vedem că fiecare generație are ideologia ei. Generația lui Valeriu este generația bunicilor mei. A fost o generație naționalistă. Au făcut România Mare. Ei și părinții lor au lupta în două războaie, au consolidat statul român și au pătimit în închisorile comuniste. Unii au intrat pentru credința lor, alții  pentru crezul lor politic, alții pentru pământ iar alții din întâmplare ca urmare a terorii generale dezlănțuite în 1948. De aceea nu toți s-au sfințit, din păcate. Suferința în sine nu e mîntuitoare, ci doar suferința întru Hristos. De aceea jertfa lor  nu a rodit pentru că a fost insuficientă, așa cum ne spune părintele Dimitrie Bejan. A urmat  generația comunistă, o generație atee care a schimbat fața întregii țări, din toate punctele de vedere. Schimbare pe care o resimțim și în zilele noastre. Este generația pensionarilor de azi. O generație foarte bolnavă. Și nu cred că de vină este sistemul medical românesc, ci numărul mare de bolnavi. Spitalele se află sub asalt continuu. Așa ceva nu s-a văzut în nici o generație anterioară.

In fine, urmează generația mea care poate fi definită ca o generație împrăștiată în toate zările. Prin urmare dacă definim generațiile după mersul lumii, nici una nu ar fi capabilă să nască sfinți. In acest sens, Sfinții Părinți au hotărât ca actul canonizării să nu țină seamă de timpul istoric ci de desăvârșirea duhovnicească. De aceea, noul Mucenic Valeriu ar trebui  judecat nu după cum a intrat în închisoare, ci după cum a ieșit din închisoare și a intrat în Impărăția cea veșnică.