scris de Mărgărita Geica

Romania nu are nevoie de dusmani externi care sa-i batjocoreasca istoria nationala atata vreme cat exista Institulul Cultural Roman si al sau director care, sub patronajul Presedintelui tarii, a initiat proiectul “Romania Medievala”. O carte, publicata sub semnatura lui Laurent Chrzanovski, descrie Romania drept “unul dintre cele mai tinere state ale Europei actuale, nascut din Unirea de la 1859 (a Moldovei şi Tării Româneşti) şi din Marea Unire de la 1918 (realizată prin aderarea Transilvaniei), nu fusese niciodată până atunci o Naţiune, ci mai degrabă un mozaic de civilizaţii, de populaţii, de culturi şi de etnii care au învăţat să trăiască împreună, să dialogheze, să facă comerţ, şi, mai presus de toate, să îşi construiască o limbă şi o conştiinţă comune în timp ce erau supuse, de-a lungul secolelor, predominanţei politice a uneia sau alteia dintre marile puteri vecine”.

Am citit, pe blogul Emiliei Corbu, raspunsul presedintelui Traian Basescu la petitia intru apararea istoriei nationale semnata de 1.000 de persoane. Seful statului expediaza, sub semnatura consilierului de Stat Gabriel-Cristian Piscociu, in trei randuri subiectul. A luat cunostinta, petitia a fost trimisa la Ministerul Culturii, iar in termenul legal va fi comunicata solutia.
Nici nu visez ca onoarea sa-l faca pe domnul Patapievici sa-si dea demisia si sa ceara scuze romanilor vii si morti, doar reproduc un fragment din Nicolae Iorga la chestiune, desigur un istoric de prea mica insemnatate in comparatie cu ilustrul Laurent Chrzanovski.
“Deocamdata vacanta acestui an atat de tulburat (1927 – n.red.) imi daduse putinta de a lucra intens la opera cea mai grea si mai insemnata, poate si mai riscata din scrisul meu stiintific, aceea pe care am intitulat-o, cu oarecare indrazneala, Essai d’un synthese de l’histoire de l’humanite. (…)

Pentru evul mediu, in care caracterul de continuare a civilizatiei antice, cum pe alta cale a vazut-o, afirmand aceasta cu atata putere si rasunet, Dopsch, trebuia sa domine inceputurile, aveam rezultatele unor osteneli de patru decenii. Si aici insa, peste fapte, cunoscute, am spus-o, de la sorgintea lor chiar si pline deci de mireasma care pleaca numai din viata insesi, iar nu din mijlocirea ei, oricare ar fi aceasta, ceea ce ma interesa, ceea ce am cautat sa pun in lumina mai mult au fost cateva idei conducatoare care mi se desfacusera din insasi prezentarea fara preocupari aprioristice a curentului ce-mi trecea inainte, albia fiind a formelor de unitate, adica Biserica lui Cristos, incorporata in cele doua puteri care, in aparenta rivale, se completau de fapt, Papaplitatea Sfantului Petru si Imperiul lui David uns de Samuil: rolul covarsitor pe care-l joaca Bizantul, aruncat de obicei, afara de stralucitorul capitol al lui Justinian, in cateva biete pagini complementare, pline de incidente tragice, acel Bizant care e Imperiul, tot Imperiul, fata de Apusul fara coroana imparateasca sau improvizand una de simpla uzurpare, contra careia legitimismul constantinopolitan a protestat totdeauna, regalitatile, ele insele fragmente ale unui imperiu nelegitim, avand a fi considerate sub acest aspect, iar nu supt acele de creatiuni “nationale” si, al doilea, elementul de viata care se desface de la sine, spontan, liber, capabil de orice creatiuni, din injghebarile originale ale acestiu fecund mileniu: cetati de sine statatoare si capabile a se uni in tot felul pentru organisme mai puternice si “Romanii” teranesti pe vai, ca in Scotia si Elvetia si la noi, dar numai in aceste regiuni caracteristice, care au rezultat fireste din retragerea, ramasa definitiva, a vechiului Imperiu roman fara ca sa i se substituie, in teritorii fara valoare actuala sau imediata, stapanirea regelui barbar. (…)

Din acest nou sistem de prezentare, poporul romanesc aparea altfel: nu in ceata evului mediu, asa de deasa, incat s-a putut contesta pe rand existenta lui pe toate terenurile unde ar fi putut trai, si unde a si trait in adevar, fara de care nu s-ar putea explica o vitalitate ce se constata cand ici, cand colo, inaintea anului 1200, apoi nu ca aparatorul de un moment, supt aripa Ungariei sau a Poloniei, al frontului crestin in Orient si pentru partea moderna, ca o “provincie” oarecare a imperiului otoman, iar pentru cea contemporana ca un element politic “liberat”, impreuna cu alti “supusi balcanici”, la o data care e aceea a simplei afirmari si recunoasteri formale de catre Puterile mari europene, la 1878 – deci o data cu sarbii, muntenegrenii, bulgarii – ci ca un factor original, bine determinat si continuu activ, al vietii europene in toate domeniile: mostenitor al marii civilizatii geometrice a celor mai departati stramosi, tracii, si pastrator in arta populara si pana astazi al acestei pretioase ereditati – Parvan era sa puie in lumina si meritele, in protoistorie, cu luptele ei, de gacit in harburi, ale teritoriului insusi, ca si ale randurilor de oameni ce s-au strecurat pe dansul -; alcatuitor al unei forme politice care ar fi putut sa ramaie, alaturi de gali – cum o aratase asa de bine Camille Jullian, punand pe Burebista alaturi de Vercingetorix -, o strecuratoare a barbarilor, daca n-ar fi intervenit distrugatorul plan militar al lui Traian; apoi nestramutatul pastrator, in forme rurale, si al traditiilor noi venite de la colonizarea si influenta romana; creatorul unei ordini de libertate teraneasca pe sate, vai si tinuturi – singura Romanie care a izbutit sa formeze, de la sine, fara nici-o influenta straina, un Stat, de teritoriu bine marginit si de o singura rasa -; iar, pe urma, caz unic de perfecta autonomie, dupa normele bizantine, in organismul, de fapt roman, al Imparatiei Sultanilor. Ma simteam mandru, eu care lucrez cu oameni vii, iar nu cu “nisipuri” obiective, ca am putut astfel situa natiunea ea in acel complex al istoriei universale din care era exclusa pana atunci”.
Fragment din “Orizonturile mele. O viata de om asa cum a fost” de Nicolae Iorga, editie republicata de Editura Minerva in 1972

Preluat de la www.ziuaonline.ro