2. Părintele Marcu a fost un om de mare noblețe sufletească. Pe când era în închisoare, gardienii îl numeau ”fachirul”, pentru că niciodată nu plângea, oricât de mari ar fi fost chinurile la care era supus. Harul lui Dumnezeu îl acoperea, dar temnicerii nu ştiau de astfel de lucruri. Odată însâ a izbucnit în plâns. ”Gata! L-am biruit pe fachirul!” au strigat bucuroși anchetatorii. Însă nu era nici pe departe așa. Părintele Marcu plângea de mila celui ce era bătut lângă dânsul. 3 Ne spunea Părintele Marcu: ”Fiind în închisoare, eu mă retrăgeam într-un colț al celulei şi le ziceam celorlalți: ”Iertaţi-mă, eu am obligațille mele de călugăr” şi îmi făceam acolo ale mele”. 4. Odată l-au întrebat ucenicii: „Dar noi ce-o să facem, Părinte Marcu, dacă va veni vreo prigoană?” Părintele a răspuns: „Acolo, pentru fiecare, puterea harului şi credința lui învinge. Spun Sfinții Părinți că numai harul lui Dumnezeu este cel care te poate întări. Nici eu nu puteam să rezist prin toate încercările prin care am trecut în atâția ani, dacă nu mă ajuta Dumnezeu. Îmi spuneam eu mie: ”Şi tu poţi cădea dacă nu te ajută harul””. 5. Spunea odată Părintele Marcu: ”Numai harul ne poate salva şi ajuta. Eu am greşit, ca toată lumea; mai mult sau mai puţin. Dar mă mustra conștiința foarte tare la un moment dat. Ce-i cu mine, îmi ziceam? Am căzut plângând la Dumnezeu şi la Maica Domnului: ”Doamne, ajută-mă ca să mă îndreptez!” Şi-atunci vine harul. Cum spun Sfinții Părinți: ”Să facem un pas către Dumnezeu, şi El face doi către noi”. Abia aşteaptă să ne întoarcerm. Şi vine şi ne ajută. Vine harul, să ne trezească conştiinţa, să ne ajute să ne îndreptăm şi aşa mai departe”. 6. lar zicea părintele: ”Să fim atenţi la harul lui Dumnezeu, că numai el ne poate îndrepta, ne poate deschide ochii minții, ca să-nțelegem lucrurile. Și aici atingem problema ochiului sufletului, sau al minții. Cu mintea poți să înțelegi multe lucruri adânc, dar dacă nu se atinge de inimă… Deci când se împreună simțirea inimii cu luminarea minţii, atunci simţi că lucrează harul lui Dumnezeu prin toată ființa ta. Deci, să ne rugăm mereu la Mântuitorul să nu ne lase”. 7. Tot despre luminarea venită de la Dumnezeu, ne-a spus: ”Am început acum să mă lămuresc eu pe mine despre toate rugăciunile pe care le fac. Atât cât pot, căci cuvintele lui Dumnezeu sunt ca diamantul, care, dacă-i arăți o fețișoară către soare, toate celelalte fețe ale lui se luminează. Deci fiecare cuvânt al lui Dumnezeu are multe înțelesuri. Și atunci îmi pun întrebarea, de ce zic eu: ”Împărate ceresc”, ”Preasfântă Treime”, ”Tatăl nostru”… să mă lămuresc cât de cât. Și-am ajuns tot la concluzia că dacă nu te luminează Duhul Sfânt, nu poţi să înțelegi”. 8. Zicea odată Părintele Marcu: „Avva Siluan Atonitul a fost un ales al lui Dumnezeu şi trebuia să spună anumite lucruri. Între altele şi faptul acesta: ”Fii cu mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Şi asta este în esență și pentru noi, să știi. Într-un fel sau altul am trăit şi eu starea asta. Că este mare lucru să o și trăiești”. lar fratele cu care vorbea, l-a întrebat: ”Dar noi suntem într-o altă situație, în alte împrejurări. Să creăm noi atmosfera aceasta de iad?” „Nu, a spus părintele. Rugându-te, Dumnezeu te înțelege şi ştie şi ce vei face. Dumnezeu știe despre fiecare din noi mai mult decât știm noi despre noi. Dumnezeu ştie din veşnicie ce va fi cu noi, şl de când ne-am născut ştie ce vom face cu voia noastră liberă. Dumnezeu ştie de acum încolo ce fac cu voia mea liberă. Şi în raport cu ce ştie că fac eu cu voia mea liberă, îmi dă şi un fel de ”viață” sau ”program de viață”. Deci, eu nu știu ce va fi cu mine în viitor. Pot să greşesc. Dar dacă Dumnezeu ştie că eu voi lupta pe cât depinde de mine ca om împotriva celor ce ştiu că nu-s bune, vine harul Lui neapărat și mă ajută să le trec. Chiar dacă uneori te lasă… Câci m-a lăsat Dumnezeu în multe împrejurări în viață până în ultima instanță, când trebuia să mor. Dar în momentul acela, m-a salvat. O dată era sa mor din cauza gerului, altă dată din cauza foamei…” 9. Povestea Părintele Marcu că, pe când era la închisoare pentru exterminare, era odată într-o iarnă un ger foarte puternic. Şi erau acolo niște celule speciale, pentru pedeapsă. Era un turn de zid masiv, cu celulele acestea, înalte de 7-8 metri, jur-împrejurul turnului. Celulele aveau sus niște ferestre mici, cu zăbrele, fără geamuri, ca să fie şi curent, nu numai ger. Şi l-au dus acolo pe părintele. Când gardianul a deschis uşile masive de fier, care făceau un zgomot asurzitor, şi a văzut bezna completă dinăuntru și a simțit frigul acela care te îngheța, a tresărit şi a zis: ”Dar aici e ca-n iad!” Altui deținut, cât fusese în acel loc, îi degeraseră şi nasul, și obrajii şi urechile, din cauza gerului. Acolo l-au încuiat și pe Părintele Marcu. lar el – fiind şi călugăr – a început să facă închinăciuni şi metanii, apoi se mai mişca încoace și încolo, iar făcea închinăciuni și metanii… Şi a rezistat aşa trei zile și trei nopți. A treia zi a căzut jos, nemaiputând să facă nici închinăciuni, nici rugăciuni, nimic, aproape nu mai știa de el. Părintele n-a ştiut cât a stat în această stare; dar când s-a trezit, se simțea odihnit, refăcut fizic, iar în jurul lui era o căldură ca de sobă. 10. Tot din închisoare, ne-a povestit şi următoarea întâmplare: ”Era prin anii 1948-1950. Toți eram foarte slăbiți din cauza nemâncârii şi a hranei foarte proaste. Pe atunci ne mai scotea la lucru la ferme. Luau ei banii, iar tu trebuia să muncești. Şi pentru că nu aveau nici ei hrană, ne dădeau de mâncare prima zeamă de la fasole – aceea care se aruncă şi este plină de toxine -, iar de pe la unitățile militare luau murături stricate, pe care nu le puteau mânca nici soldații, şi mălai stricat. Aceea era mâncarea noastră. Şi odată, chiar în ajunul Sfintei Mării, după multă vreme petrecută cu astfel de regim, eram atât de slăbit, că nu mă mai puteam ridica nici în picioare, ci numai cu greu mă puteam întoarce pe pat. Nu eram bolnav, n-aveam nimic, numai că eram cu totul slăbit, fiind în pragul morții. Şi fiind așa întins pe pat, am zis: ”Măi, fraților, eu sunt gata să mor”. Și m-am întors cu fața la perete, plângând. Iar un bun prieten, care era lângă patul meu, a zis: ”înnoi-se-vor ca ale vulturului tinerețile lui nea Costică”. Aceea a fost o proorocie, că așa s-a întâmplat. A doua zi dimineață, fiind ziua de Sfântă Maria, s-a petrecut o minune; Am primit cu toții la masă fasole, mâncare consistentă; seara la fel. Şi încă câteva zile la rând. Ce se întâmplase? Se primise la închisoare de la direcția penitenciarelor un vagon plin cu fasole, pentru hrana deţinuţilor, cu specificația de a se consuma imediat. Aşa că a început să ne dea fasole, de două ori pe zi, până s-a terminat vagonul. Aceasta a fost o minune a Maicii Dornnului. Căci a găsit ea un creștin milostiv, care a cumpărat un vagon cu fasole, a vorbit în taină cu cineva de la închisoarea noastră, si l-au dat la deținuți – ca din partea direcţiei închisorilor -, salvându-le viața”. Un ucenic de chilie de-al părintelui spunea că, ori de câte ori îi aducea fasole să mânânce, sfinția sa se bucura, zicând: ”Ce-i la masă? Fasole? O, ce bine!”, amintindu-și de minunea care îi salvase de la moarte. 11. Alt ucenic l-a întrebat odată pe părintele cum fusese viaţa în închisoare. Părintele Marcu i-a arătat mai întâi capul său, pe care se vedeau multe semne și urme de lovituri. Apoi i-a spus: „Uite, vezi ce făceau ăștia? Mă luau de păr și mă izbeau cu capul de pereți. O dată, pe când cel ce mă ancheta mă izbea cât putea cu capul de perete, a strigat alt anchetator din camera vecină, neștiind ce face acesta cu mine: ”Ce faci acolo, măi? Cu ce dai în perete? Vrei să-l spargi?””. Şi după toate acestea părintele a rezistat încât se și mirau aceia cum de mai e sănătos, și a ieșit de acolo cu mintea limpede. 12. În închisoare, Părintelui Marcu i-au căzut unghiile şi dinții. După un timp, unghiile i-au crescut la loc. Un doctor de acolo care l-a consultat, i-a zis: ”Dumneata n-ai avut trup de carne, ci de fier”. 13. Părintele Marcu a lucrat ca deținut şi la Bicaz, unde erau puşi în cele mai periculoase locuri: Multora le era frică şi să iasă din lagăr la muncă. Protestau, uneori chiar plângeau de frică. Dar părintelui nu-i era teamă, ci chiar avea curaj; aceasta de când avusese un vis, în care se făcea că stătea pe trompa unui elefant, care îl legăna uşor. lar unii dintre deținuți cereau să lucreze în echipă cu dânsul, zicând: ”Merg cu nea Costică, pentru că unde este el, acolo este și Dumnezeu!” 14. Mulți dintre cei închişi in lagăr ziceau că trebuie să-i saboteze pe cei aflați la putere, să lucreze cât mai puțin etc. Părintele Marcu nu era de acord cu ei și le spunea: iertați-mă, vă rog, voi faceţi ce vreți, eu însă consider aceasta ca pe un canon pentru păcatele mele”. 15. L-a întrebat odată un frate pe Părintele Marcu despre perioada din închisoare. „Voi nu știți ce-a fost acolo, a răspuns părintele. Cărțile care au apărut până acum îți pot da doar o vagă idee despre ce-a fost. Cred că s-a întâmplat ce au spus Părinţii, şi chiar Mântuitorul. Ştii că în Patericul Egiptean, printre altele, un frate a întrebat pe părintele său: ”Părinte, noi trăim aşa cum trăim (era cam pe timpul Sfântului Antonie cel Mare). Dar cei de după noi cum vor fi?” ”Vor face și ei cam jumătate cât noi”, a zis bătrânul. ”Dar cei de după ei?”, a întrebat fratele. ”Cei de după ei nu vor face nimic din ce facem noi, dar vor avea încercări aşa de mari și de grozave, încât dacă vor rezista lor, vor fi mai mari decât noi în Împărăția lui Dumnezeu”. Ei, aşa s-a întâmplat acolo. Au fost niște încercări nemaipomenite. Şi nu numai chinurile și încercările, ci şi ispitele, căci ispitele care vin de la vrăjmaşul și în mintea ta, şi în faptele tale, în vorbele tale, nu sunt o grozăvie?” 16. A zis Părintele Marcu unui ucenic: ”Ia spune, ştii care-i diferenţa între smerenie şi umilință?” ”Nu”, a zis ucenicul. ”Eu am aflat de la cineva din închisoare, că smerenia este conştiinţa nimicniciei, iar umilința este conştiinţa păcătoșeniei”. 17. Într-un moment de taină, Părintele Marcu a spus unui ucenic că odată, fiind în timpul persecuției pe când se afla în Munții Caraiman, a văzut în vedenie pe Preasfânta Treime, iar Duhul Sfânt, în chip de porumbel, a intrat în inima sa. 18. După eliberarea din închisoare, părintele a mers la Mănăstirea Cernica. Odată, fiind cu albinele mănăstirii în Bărăgan, ele mureau din cauza secetei. Şi-atunci a plâns, şi s-a rugat la Dumnezeu: ”Doamne, miluieşte-ne cu puțină ploaie, că mor albinele de foame!” Şi în aceeași zi a dat Dumnezeu ploaie, și toţi cei din jur au mulţumit Domnului. În anul acela s-a strâns atâta miere, că s-au mirat toți cei din mănăstire de mulţimea ei. Se minunau şi stuparii din împrejurimi, că ziceau: „Uite, măi, cum a venit călugărul ăsta în Bărăgan, a început să plouă!” 19. De la Mânâstirea Cernica, Părintele Marcu a fost transferat la Mănăstirea Sihăstria, dându-i-se ascultarea tot la stupină. Odată a venit un frate şi l-a întrebat cum să se roage, fiindu-i ocupată mintea de ascultare. Părintele Marcu i-a zis: ”Frate, aici eu am stupii în grija mea, şi uneori trebuie să-i inspectez. Să văd cum este matca, cum este puietul, cum stau cu mierea… Nu mă mai pot ruga cu cuvinte. Trebulie să fiu atent la aceste lucruri. Dar să nu uităm că suntem în mănăstire şi totul facem din ascultare. Aşa că, în primul rând, să facem totul ca de la Dumnezeu. Apoi trebuie să știm că ne aflăm în fața lui Dumnezeu şi că totul facem pentru Dumnezeu. Deci: de la Dumnezeu, în fața lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Așa trebuie să facem”. 20. În jurul anului 1980, fiind cu ascultarea la stupină, s-a urcat odată într-un copac după un roi de albine. Când s-a întins după roi, deodată a venit spre sfinția sa un vârtej stârnit de diavolul. Părintele s-a retras, apoi a încercat din nou, dar iarăși a venit vârtejul. Aceasta s-a întâmplat de trei ori. Ultima dată acel vârtej puternic l-a aruncat din copac cu capul în jos. Părintele a căzut chiar în cap, şi din această cauză a ramas gârbov toată viața. Dar deşi în urma acestei ispite diavoleşti se mișca greu, părintele era punctual la biserică, unde mergea zilnic, iarnă şi vară. 21. În timpul vieții, Părintele Marcu, oricât de târziu ar fi terminat ascultarea, își făcea apoi toată pravila rânduită. Mânca foarte puțin, iar vinul îl amesteca cu ceai. 22. Un frate i-a spus: ”Părinte, nu mă pot smeri și nu-mi pot tăia voia. Ce să fac?”. Părintele Marcu i-a zis: ”Ei, vrând, nevrând, tot trebuie să te smerești până la urmă!” 23. A zis odată Părintele Marcu către un frate care venise cu păcate grele din lume: ”Când Dumnezeu te părăseşte și tu simți această părăsi-re din partea Lui, trăieşti o stare atât de cumplită, încât nu poți s-o exprimi în cuvinte, dar atunci ți se iartă cel nai mult păcatele”. 24. Un frate i-a spus părintelui că uneori se simte tulburat în biserică. Părintele l-a întrebat: ”De ce judeci pe frați” Aceasta l-a pus pe gânduri pe acel frate, pentru că el nici nu-și închipuia care era de fapt rădăclna acelor ispite. 25. Mulți frați și părinți veneau la Părintele Marcu cu necazurile lor, deşi părintele era un simplu călugăr. El le dădea sfaturi şi îi ajuta cu rugaciunea. Câteodată, când era vreo problemă mai deosebită, părintele le dădea sfat, dar punea pe respectivul frate să-şi întrebe şi duhovnicul (sau dacă nu se putea, atunci să întrebe alt duhovnic iscusit) dacă e de acord cu sfatul său sau nu. Iar dacă duhovnicul nu aproba ceea ce spusese Părintele Marcu, părintele imediat se smerea şi căuta să-l ajute altfel pe frate, fie şi numal cu rugăciunea. 26. Odată, l-a întrebat un ucenic: ”Părinte Marcu, de ce nu v-ați făcut preot?” Părintele a răspuns: ”Așa a fost voia lui Dumnezeu”. 27. Părintele Marcu a avut o minte foarte ordonată și limpede. La vârsta de 88 de ani, observa și corecta greşeli din cărțile pe care le citea (care erau greşeli de tipar, dar schimbau și sensul frazei). Apoi părintele avea și o ordine desăvâșită în chilie. Fiecare lucru avea locul lui. Chiar și creionul; dacă ucenicul îl folosea și îl punea pe masă înapoi, dar nu la locul lui, părintele îl chema şi îi spunea să pună creionul la locul său. 28. Întotdeauna părintele era foarte atent la fiecare cuvânt al rugăciunil şi la înțelesuli lui. Odată l-a îndemnat pe un frate începător să spună zilnic ”Rugăciunea pentru mântuire”. Apoi a tălmăcit înțelesul fiecărui cuvânt în parte. 29. Ne spunea un ucenic că, puțin înainte de moartea părintelui, l-a găsit în chilia lui, cugetând la cuvintele: ”Toată dreptatea noastră este în fața lui Dumnezeu ca o cârpă lepădată a unei femei desfrânate”. Și zicea bătrânul: îți dai seama, frate? Ca o cârpă lepădată. Și nu numai atât. Ci a unei femei desfrânate!” 30. Cu puțin timp înaintea morţii, părintele a visat că urca pe o scară. Și mai avea foarte puține trepte de urcat. Tot în acel timp, Părintele Marcu a spus unui ucenic că a avut un vis în care se fâcea câ era pe o câmpie foarte frumoasă și a venit un înger din urmă și l-a luat de mână, mergând mult împreună. Părintele ar fi dorit să rămână acolo pentru totdeauna, dar îngerul i-a spus că trebuie să mai aștepte puțin. Și atunci Părintele Marcu s-a trezit. Aceste două vise însemnau apropiatul său sfârșit, la odihna lui Hristos, după o viață întreagă de suferinţă. 31. Cu câteva luni înainte de a pleca la cele veşnice, Părintele Marcu, simțindu-și sfârşitul aproape, i-a chemat pe cei din obște pentru a-şi cere iertare şi a se împăca cu toţi. 32. Un frate, cu puțin timp înainte de obștescul sfârșit al părintelui, l-a rugat pe bătrân să se roage pentru el, şi aici şi dincolo, dacă dobândește îndrăzneală la Dumnezeu. Părintele i-a răspuns: ”Frate, eu am acum nevoie de rugăciunile voastre, ale tuturor, pentru că mă pregătesc de plecare. Roagă pe cei pe care îi știi să se roage şi pentru mine”. 33. Vineri, în prima săptămână din Postul Mare a anului 1999, simțindu-și sfârșitul aproape, Părintele Marcu s-a împărtășit dimineața cu Trupul și Sângele Domnului, iar la orele 12 și-a dat duhul în mâinile lui Hristos. Doamne, odihneşte cu sfinții pe adormitul robul Tău, monahul Marcu! (Arhimandrit Ioanichie Bălan – Patericul Românesc, Ed. Episcopiei Romanului, 2001, pag. 763-769) SURSA: http://www.fericiticeiprigoniti.net/parintele-marcu-costica-dumitru/1240-monahul-marcu-dumitru
Preluat de la PELERIN ORTODOX
