Tag Archives: istoria crestinismului

DESPRE CREȘTINISMUL DE ACUM O MIE DE ANI ( II)

Posted on by
Reply

BARIERA INTERPRETĂRII sau despre cum se scrie istoria azi

Dr. Emilia Corbu

Odată trecuți de barierea surselor, istoricii și arheologii care beneficiază fie de surse documentare fie de descoperiri arheologice importante se confruntă cu o altă problemă la fel de costisitoare ca și prima și anume: interpretarea datelor istorice. Fie că este vorba de cronici, izvoare cartografice, diplome etc. se impune traducerea corectă și încadrarea cronologică, în egală măsură dependente de abilitatea lingvistului de a oferi cea mai bună variantă de traducere sau a istoricului de a data corect manuscrisul, cunoscut de multe ori din traduceri târzii. In cazul documentelor bisericești, care au beneficiat de un regim aparte de păstrare și transmitere, problema este parțial rezolvată. Dar, de regulă, acestea reflectă doar creștinismul oficial, Biserica văzută dinspre ierarhie spre popor. Completarea lor cu date reale din viața creștină de zi cu zi este esențială. In acest sens arheologia oferă date despre arhitectura vechilor biserici, despre viața creștină cotidiană reflectată de diverse artefacte cu semnificație creștină (piese de cult, cruciulițe). Cercetarea necropolelor permite stabilirea apartenenței religioase a unei comunități. Teoretic lucrurile sunt foarte limpezi. Practic, interpretarea și atribuirea lor nu este deloc ușoară.
Să luăm, de pildă, clădirile bisericilor. Constatăm că se încadrau tradițiilor locale specifice zonei. De pildă, pe areale largi din stepa euroasiatică, bisericile erau construite din lemn și din acest motiv, al perisabilității lemnului, s-au păstrat doar cele mai recente, din secolul XVIII. D-abia în secolul XIX încep să se ridice biserici de zid inclusiv în aceste zone și mai ales la sate.
Însă bisericile sătești erau uneori așa de bine integrate arhitecturii regiunii încât istoria înregistrează existența bisericilor-bordei care nu se deosebeau de bordeiele obișnuite decât prin dimensiuni. Dacă această practică nu ar fi viețuit până în secolul XIX, în unele sate din Oltenia și Muntenia și nu ar fi fost consemnată de etnografi, nici un arheolog nu ar fi bănuit că bordeiele mai mari ar putea fi vechi biserici. Cu atât mai mult cu cât dezafectarea unei vechi biserici era însoțită de multe ori de recuperarea materialului lemnos și a întregului inventar. Așa că, pământul mai păstrează doar o groapă și istoria nu înregistrează oficial nimic.
Biserici din zid, construite după tradiția bizantină, erau ridicate cu precădere în orașe, dovadă prezența lor și în cetățile bizantine din Dobrogea secolelor X-XI. Nevoia de piatră și fier din evul mediu a dus la distrugerea acestora imediat după dezafectare. Așa se face că, din aceste construcții impunătoare la vremea lor, au rămas doar fundațiile. Reconstituirea lor este, iarăși, viziunea unor arhitecți și istorici.
In fine, ne așteptăm ca necropolele să ofere argumente indubitabile. Din păcate, pentru culturile arheologice de acum o mie de ani, lucrurile nu sunt foarte limpezi. In primul rând că a fost o perioadă marcată de migrații. In al doilea rând că era o perioadă marcată de războaie interreligioase. A fost vremea marii expansiuni islamice împotriva creștinismului. In al treilea rând, cele trei religii monoteiste cunoscute în perioadă: creștinismul, islamismul și iudaismul practică același rit funerar, adică inhumația. Și, același ritual funerar și anume lipsa inventarului. Singurele indicii rămase la îndemâna arheologilor țin de forma gropii, orientarea scheletului și poziția brațelor individului inhumat. Nu știm dacă aceste indicii cunoscute azi au funcționat exact și în vechime, dacă creștinii erau așezați cu picioarele spre răsărit și musulmanii spre Al-Quibla. Cât despre necropolele khazare de credință iudaică nu se cunosc foarte multe, dat fiind că în faimosul Imperiu Khazar trăiau în comunități separate slavi, sarmați-târzii (alanii), bulgarii-vechi și populații turcice și cu excepția slavilor, toți practicau inhumația. Diferența era că aveau un ritual specific și inventar destul de bogat, uneori.
In consecință, de multe ori atribuirile confesionale țin și de situația administrativă a timpului. În arealele aflate sub influența Imperiului și culturii bizantine și în corelație cu alte descoperiri din zonă, necropolele cu morminte de inhumație orientate cu capul la vest și picioarele la est sunt atribuite creștinilor.
Dar nu doar necropolele ci și o serie de descoperiri din așezări pot oferi date importante. De pildă, în cetatea Dinogeției (com. Jijila, jud. Galați) într-unul dintre cele câteva sute de bordeie cercetate au fost găsite cinci victime umane. Au ars în bordeiul care s-a prăbușit pe ei, probabil într-unul din atacurile pecenege din prima jumătate a secolului al-X-lea. La gâtul copilașului de doi ani se afla o cruciuliță din bronz. Și așa o descoperire măruntă atestă o familie creștină.
Un alt impediment în calea cercetării îl constituie existența necropolei ca atare. Cimitire au fost descoperite doar în cetăți și mai ales în zonele de câmpie. Nu știm aproape nimic despre cimitirele satelor din munte sau de deal. Este posibil ca acestea să nu fi avut cimitire obștești. Până la începutul secolului XX mai existau în România circa 200 de sate care nu aveau cimitire obștești. Morții erau îngropați la hotarul moșiei fiecărei familii într-un loc numit ,,La Morminți, sau ,,La pograde,,. Se mai știe că o lege cu privire la obligativitatea cimitirelor obștești a fost dată d-abia în timpul lui Cuza, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Acele mici necropole de familie risipite pe toate hotarele sunt aproape imposibil de detectat arheologic. În consecință, aria de cercetare se restrânge semnificativ pentru areale întregi.
Nenorocirea face ca necropole din zonele de câmpie și mă refer la cele de incinerație să fie distruse chiar în zilele noastre. Incinerația a fost practicată până în secolul X, de-a lungul mai multor epoci istorice și culturi, începând cu cultura geto-dacă și sfârșind cu cultura veche-românească. Nu mai intru în discuțiile ample cu privire la atribuirea confesională a acestora, dacă erau sau nu creștine. Rămân doar la aspectul practic. Ritualul practicat în acele timpuri prevedea ca urnele să fie foarte aproape de suprafața solului. Așa se face că unele erau îngropate între -0,15-0,40 m de la suprafața actuală a solului adică la adâncimea unei arături normale.
Extinderea haotică a agriculturii în timpul comunismului a făcut ca și aceste ,,locuri rele,, (cum erau numite în tradiția populară și prin urmare ocolite) să fie arate și semănate. Sesizarea la timp a arheologilor a dus la salvarea unora, cum ar fi cele de la Bratei din secolele VI-VII, adică exact dintr-o perioadă slab documentată istoric. În multe cazuri s-au păstrat doar mormintele cu groapă și urnă aflate la adâncimea de -0,40-0,60 m. Și în acest caz istoria va înregistra doar o parte din necropolă, fără a mai ști vreodată cum arăta și ce evoluție a avut cimitirul în întregimea lui.
În concluzie, interpretarea izvoarelor istorice este aproape întotdeauna limitată la stadiul actual al cercetărilor și de ce nu, la documentarea, inspirația și abilitatea istoricului.

Publicat în ATITUDINI, NR.23, IUNIE, 2012

DESPRE CREȘTINISMUL DE ACUM O MIE DE ANI ( I)

Posted on by
Reply

 BARIERA SURSELOR sau despre cum se scrie istoria azi

Emilia Corbu

O persoană dragă mi-a sugerat să scriu  despre creștinismul de acum o mie de ani. Eu am scris și publicat ceva despre acest subiect, dar nu e de ajuns[1]. Ca toate subiectele istorice și istoria creștinismului se lovește de puținătatea izvoarelor istorice  sau a surselor de documentare. La acestea se adaugă și rigoarea modernă, academică, specifică epocii noastre care a transformat istoria într-o știință și a supus-o canoanelor cercetării moderne.

Pe vremea când istoricii bizantini, dintre care unii mari oameni de cultură sau savanți,  scriau istoriile care prin pronia cerească au ajuns până a noi, istoria era o poveste. Ei preluau scrierile de până la ei, copiind uneori pagini întregi,  și adăugau tot ce trăiau, vedeau, credeau  sau bănuiau. Nu își puneau problema credibilității și nici a cercetării exacte a lucrurilor. Cuvântul era de ajuns! Și, sunt convinsă că, oamenii erau cinstiți.   Dacă facem excepție de la tendința preamăririi împăraților în funcție, nici unui istoric nu-i trecea prin gând să scrie vreo minciună.

De aproape 200 de ani, istoria a devenit o întrebare fără sfârșit. Ca la un tribunal,  istoricul e un fel de  avocat care pledează cauza sa, epoca pe care o apără.  Ca și cum istoria ar fi acuzată de o minciună imensă și atunci istoricul trebuie să aducă toate dovezile că lucrurile s-au întâmplat așa și nu altfel. Și pentru că trăim într-o lume materială se cer dovezi materiale, inclusiv pentru viața spirituală. Dovezile materiale însă sunt materie, adică se degradează în timp. Lemnul nu trăiește mai mult de 500 de ani. Metalele, cu excepția celor prețioase, oxidează ș.a.m.d. Așa se face că întregi culturi tradiționale cum ar fi cele legate de cultura lemnului, specifice mai ales zonelor de stepă, lasă foarte puține mărturii în istorie. Oamenii au existat, dar…nu au buletine de identitate. Dar, să revenim la subiect!

Istoricul caută, află, cercetează și expune aceste dovezi materiale. Unele sunt de toată micimea, un ciob, o oală, o săgeată, o cruciuliță,  o inscripție,  dărâmăturile unui cuptor. Când sunt aduse  drept mărturie  cronici vechi trebuie să fie dovedită veridicitatea lor .  Ca să nu mai vorbim că din  epoci întregi s-au păstrat  doar câteva.

Pe scurt, lumea de azi vrea adevăruri măsurabile la kilogram. Și chiar și așa tot nu e convinsă. Nu ai dovezi, istoria nu există chiar dacă pe atunci au trăit creștini de toată onoarea, așa cum  lasă să înțelegem istoria bisericească bazată exclusiv  pe izvoare scrise ( proloage, scrieri teologice, etc.),  monumente istorice și patrimoniu mobil (icoane și alte obiecte de cult).

Cu așa metode riguroase, moderne  și exclusiviste de cercetare, există riscul ca o epocă high-tech ca a noastră să rămâne puțin cunoscută în istorie. Și să vă explic de ce. Ne plângem că există puține cronici și mărturii scrise de acum o mie de ani. Așa e! Uităm însă că numărul știutorilor de carte era infim iar într-o sută de ani dacă trăiau 10 istorici. Iar fiecare istoric scria o operă capitală. Chiar și așa o parte din cronici ne-au parvenit prin copierea lor succesivă,  la câteva sute de ani, de călugări sau de copiști special pregătiți.

Astăzi sunt tone de scrieri. Degeaba!  Multe pier într-o generație. Hârtia actuală este foarte proastă și calitatea ei scade aproape zilnic. Dacă hârtia de secol XIX rezistă încă bine, începând cu secolul XX calitatea hârtiei  scade vertiginos. Se produce multă hârtie dar de calitate inferioară. Scrierea pe suport electronic este și mai precară. Un CD trăiește 30 de ani. Ar trebui ca periodic să fie copiate. Dar cine să mai știe ce este cu adevărat important în haosul scriiturilor de azi? Prin urmare tot ce este scris pe hârtie și suport electronic va supraviețui cel mult o sută de ani. Or, noi avem pretenția să reziste cel puțin o mie de ani ca să intrăm oarecum în istorie.
Prin urmare, au șanse să rămână construcţiile şi artefactele din piatră.

Nu vreau să fiu răutăcioasă dar, din epoca noastră deșteaptă, vor rămâne niște cruci din cimitire, temelii de biserici, artefacte mărunte cum ar fi cruciulițe de piatră, metal, os. Posibil să ajungă și câteva istorii scrise. Cam atât! Adică exact ce s-a păstrat și analizăm din istoria de acum o mie de ani. Și când vii cu câteva artefacte și cu o mână de mărturii documentare păstrate de părinții bisericii, lumea strâmbă din nas. Vai, doar atât! ne întreabă ironic. Cu zece cruciulițe poți vorbi de creștinism? Da, pentru că bisericile de lemn, cruciulițele pectorale din lemn, crucile funerare din lemn nu s-au păstrat. Doar lemnul de foarte bună calitate și de esență tare trăiește cam 500 de ani. Prin urmare icoanele și bisericile de lemn de secol XVIII și care sunt nerestaurate încă datorită inconștienței tuturor, își cam  trăiesc sfârșitul. Prin restaurare le-am mai putea prelungi viața cu încă două sute de ani.

Dacă peste o mie de ani se va mai face arheologie clasică, deși mă îndoiesc, deja de acum este boicotată sistematic, vor mai avea șansa să descopere câteva sute de morminte de inhumație. De acum o mie de ani, din secolele VIII-XI, au fost descoperite circa 1500 în diverse locuri. Scheletul uman, care are o structură asemănătoare lutului ars, nu putrezește. Chiar și morminte aflate în nivel de infiltrație, au rămas intacte. Informația istorică furnizată de aceste  morminte devine esențială uneori pentru regiuni întregi.
In consecință, comparând sursele de documentare păstrate de acum o mie de ani cu cele care vor rămâne din civilizația noastră peste o mie de ani, trebuie să remarcăm că diferența nu este prea mare. Și, asta trebuie să ne dea de gândit! Se conturează două concluzii:

1)      Izvoarele istorice  rămase dintr-o epocă nu reflectă întotdeauna nivelul de cultură și civilizație al acelei  epoci.

2)      Sistemul actual de cercetare și  scriere a  istoriei, adică doar pe surse materiale, oferă doar secvențe de istorie, fragmente disparate.
In concluzie, deși astăzi se scrie multă istorie, în realitate cunoaștem destul de puțin din fiecare epocă istorică. O bună parte din istorici  se ocupă doar de căutarea de noi izvoare istorice, cum sunt arheologii. Odată descoperite izvoarele sunt analizate, descrise, corelate, introduse în circuit științific, catalogate, repertoriate. S-au scris mii de articole, studii, cărți despre artefacte. Foarte puțină istorie, însă. Arheologii, epigrafiștii, antropologii, lingviștii se ocupă doar de descoperirea și introducerea în circuit științific a izvoarelor istorice. Ulterior și uneori alți oameni scriu istoria. (va urma)

Publicat in revista ATITUDINI nr. 22

Foto: Tarani din Baragan veniti cu pepeni  la targ in Slobozia (circa 1930). Colectia Costica Axinte.

[1] Emilia Corbu, Sudul României în Evul Mediu –Timpuriu (sec. VIII-XI). Repere arheologice, Ed. Istros, 2006, Brăila. A se vedea capitolul III-Necropole. Rit și ritual funerar  și capitolul VI-Câteva date arheologice cu privire la viața spirituală din secolele VIII-XI.