DESPRE BIZANŢ CU SIR STEVEN RUNCIMAN

Interviul care urmează a fost acordat de Sir Steven Runciman, la castelul familiei sale din Elshieshields, Scoţia, în octombrie 1994, canalului de televiziune ET3, fiind realizat de ziaristele Hrýsa Arápoglou şi Lambriní H. Thōmá. Din motive tehnice, interviul nu a fost niciodată difuzat, cu toate că cele două ziariste care l-au realizat îl socotesc printre cele mai importante interviuri din cariera lor, aparţinând genului de discuţii care te formează şi pe care nu le uiţi niciodată.

Reporterul: Cum se simte un om care a studiat vreme de atâţia ani Bizanţul? Aţi obosit?

Steven Runciman si staretul Efrem Vatopedinul

Steven Runciman si staretul Efrem Vatopedinul

Sir Steven Runciman: E o întrebare la care nu pot răspunde uşor. Interesul meu nu s-a împuţinat niciodată. Când am început să studiez Bizanţul, în această ţară (n. r. Marea Britanie) existau foarte puţini oameni care să fie interesaţi, chiar şi într-o foarte mică măsură, de Bizanţ. Îmi place să cred că am contribuit la naşterea interesului pentru Bizanţ. Ceea ce mă face să fiu foarte mulţumit, cu deosebire astăzi, este faptul că există deja destui reprezentanţi ai studiilor bizantine în Marea Britanie. Sunt, prin urmare, bucuros că am ales Bizanţul ca obiect principal de cercetare istorică.

Rep.: Interesul dumneavoastră a rămas viu în toţi aceşti ani?

S. S. R.: Sunt de părere că orice eveniment istoric, atunci când începi să-l studiezi în profunzime, poate deveni captivant. Bizanţul îl găsesc cu deosebire fascinant, deoarece a fost o cultură care a supravieţuit prin sine vreme de un mileniu şi mai bine. Pentru a studia Bizanţul, trebuie să studiezi arta, religia, să studiezi un întreg mod de viaţă foarte diferit de cel actual.

Rep.: Foarte diferit, în bine sau în rău?

S. S. R.: Vedeţi… Nu sunt sigur că mi-ar fi plăcut să trăiesc în Imperiul Bizantin. Nu mi-ar plăcea, de pildă, să-mi las barbă. Cu toate aceste, modul de trai era mai bine organizat în Imperiul Bizantin. De altminteri, când ai o trăire religioasă intensă, viaţa ta capătă sens şi este mult mai mulţumitoare decât viaţa actuală, când nimeni nu crede în nimic prea mult.

Rep.: Era, prin urmare, un stat religios?

S. S. R.: Era o cultură în sânul căreia religia era trăită ca parte a vieţii.

Rep.: De-a lungul tuturor acestor unsprezece secole?

S. S. R.: Cred că lumea vorbeşte despre Bizanţ ca şi cum ar fi rămas acelaşi de-a lungul vremii, o cultură imuabilă de-a lungul atâtor secole de existenţă. Cu toate acestea, Bizanţul a suferit multe schimbări de la început până la sfârşitul său, deşi câteva elemente de bază s-au menţinut de-a lungul existenţei lui, cum ar fi, de pildă, trăirea religioasă. Se poate ca oamenii acelor vremi să fi avut păreri diferite în privinţa anumitor subiecte de natură religioasă, dar credeau cu toţii, iar această credinţă este statornică. Respectul, preţuirea artelor ca modalitate de se face plăcuţi lui Dumnezeu, şi acestea s-au menţinut. Şi astfel, deşi modele s-au schimbat, situaţia economică, s-a schimbat, conjuncturile politice s-au schimbat, a existat o unitate foarte interesantă în întreg.

Rep.: Vorbim despre religie şi morală. Mulţi consideră Bizanţul o perioadă caracterizată de războaie, crime, intrigi, „bizantinisme”, care nu aveau nici o legătură cu morala.

S. S. R.: Aveau loc şi atunci multe crime, dar nu există perioadă istorică din care să lipsească crimele. Am ţinut odată o conferinţă în Statele Unite, iar în public se afla şi fiica preşedintelui Johnson, care studia Bizanţul. Venise la conferinţă însoţită de doi bodyguarzi, doi domni duri, care o supravegheau. Mi-a explicat că aceştia iubesc istoria bizantină fiindcă e plină de crime şi pare un fel de temă pentru acasă (homework). Am avut tactul să nu-i răspund că, până în acel moment, numărul total al preşedinţilor americani care fuseseră ucişi era mult mai mare raportat la anii de existenţă ai SUA, decât numărul total de împăraţi bizantini ucişi de-a lungul secolelor de existenţă a Imperiului Bizantin. Oamenii continuă să comită crime.

Rep.: Scrieţi în cartea dumneavoastră, Cultura bizantină, că în Bizanţ nu exista pedeapsa cu moartea.

S. S. R.: Într-adevăr, nu ucideau. Şi marea diferenţă se vede în primii ani. Când Imperiul Roman a devenit creştin, una dintre schimbările de bază a fost desfiinţarea luptelor cu gladiatori, a practicii de a arunca oameni în arene cu lei şi toate celelalte. Imperiul a devenit mult mai umanist. Şi întotdeauna evitau, pe cât posibil, pedeapsa cu moartea. În răstimpuri, unii împăraţi recurgeau la pedeapsa capitală, dar cei mai mulţi foloseau drept pedeapsă capitală o metodă care astăzi pare oribilă: mutilarea. Dar am impresia că cei mai mulţi oameni preferau să li se taie, de exemplu, o mână, în loc să fie omorâţi.

Rep.: Există, de multă vreme, în Grecia, o polemică deschisă. Există unii intelectuali greci contemporani care susţin că Bizanţul nu merită să fie studiat în mod special, că nu a creat nimic, că a avut numai comentatori ai scrierilor mai vechi şi nu intelectuali autentici. Într-o singură frază: „Nu a lăsat nimic memorabil”.

S. S. R.: Cred că aceşti greci îi nedreptăţesc profund pe înaintaşii lor bizantini. Bizanţul nu a fost o societate fără intelectuali, e de ajuns să priveşti ocupaţia şi evoluţia medicinii bizantine. E posibil ca unii să nu aibă o simpatie specială pentru religie, dar unii dintre scriitorii eclesiastici precum Părinţii Capadocieni şi mulţi alţii încă, precum Grigorie Palama, au fost reprezentanţi ai unei spiritualităţi unice… A existat o adevărată efervescenţă intelectuală şi o viaţă spirituală intensă în Bizanţ. Mai cu seamă în ultimii ani de existenţă ai Imperiului Bizantin, spre exemplu, în perioada paleologă. Este destul de bizar cum în vremea în care imperiul se micşora din ce în ce mai mult viaţa intelectuală era mai înfloritoare ca niciodată.

Rep.: Alţii susţin că nu a avut artă.

S. S. R.: Cei care susţin asta trebuie că nu ştiu nimic despre artă. Arta bizantină a fost printre cele mai mari şcoli artistice pe plan mondial. Nici un grec din Antichitate nu ar fi putut construi Sfânta Sofia, căci aceasta cerea o ştiinţă tehnică foarte profundă. Unii, ştiţi, susţin că arta bizantină ar fi statică. Nu este deloc statică. A fost una dintre cele mai importante şcoli artistice din lume, care, cu trecerea vremii, este preţuită din ce în ce mai mult. Prin urmare, acei intelectuali greci care susţin că Bizanţul nu a creat nimic, trebuie că sunt orbi.

Rep.: Cei care vorbesc despre arta bizantină caracterizând-o drept „simplă imitaţie şi copiere” a modelelor mai vechi, greşesc probabil.

S. S. R.: Dacă faci ceva excelent, poţi să şi repeţi acel lucru la fel de bine. Dar au existat întotdeauna diferenţe. Privind o icoană, o putem data. Dacă ar fi fost toate la fel, datarea nu ar fi fost posibilă. Există anumite tradiţii care se păstrau, dar această artă prezintă mari diferenţe de la un secol la altul. A îngheţat şi a rămas neschimbată după căderea turcocraţiei, din pricina faptului că au lipsit din ţara dumneavoastră sponsorii luminaţi. Arta Paleologilor este foarte diferită de cea iustiniană. Sigur, au existat şi analogii, dar nu era mimetică. Lucrurile sunt simple: oamenii care ponegresc şi prigonesc Bizanţul nu l-au studiat niciodată, au pornit cu prejudecăţi împotriva acestuia. Nu-i cunosc izbândele,realizările.

Rep.: Unii susţin că Bizanţul nu a fost grecesc şi că nu a existat nici o continuitate cu Grecia Antică. Că nu a avut o democraţie sau măcar instituţii democratice.

S. S. R.: Nu cred că grecii de astăzi sunt mai greci decât bizantinii. Rasele umane nu rămân curate de-a lungul vremii, de-a lungul secolelor. Există, însă, anumite elemente caracteristice ale culturilor, care rămân naţionale. Bizantinii foloseau limba greacă. Sigur că această limbă a suferit unele schimbări. Toate limbile se schimbă… Bizantinii era interesaţi de filozofie şi de viaţa filosofică într-un grad foarte înalt. Se supuneau unui împărat, dar acest împărat trebuia să se poarte corect, deoarece revoltele populare se stârneau destul de uşor. Cel mai rău lucru pe care l-ar putea spune cineva despre Bizanţ ar putea fi, probabil, acela că Bizanțul era un stat birocrat. Avea însă o birocraţie foarte cultivată, mult mai educată decât birocraţii vremii noastre. Şi ce înţelegeţi prin cuvântul „democraţie”? Grecia Antică a fost de la început până la sfârşit democratică? Nu. Le-aş recomanda grecilor care susţin astfel de lucruri să citească propria istorie, mai ales pe aceea a Greciei clasice. Acolo vor găsi multe lucruri de condamnat… Personal nu am înţeles niciodată ce înseamnă „democraţia”. În cele mai multe părţi ale lumii de astăzi, democraţie înseamnă să fii condus de mijloacele de informare în masă, ziarele, televizorul.

Fiindcă avem prin lege ceea ce se cheamă „votul popular”, dar din moment ce oamenii nu pot judeca singuri ceea ce li se întâmplă, şi sunt mulţi cei care nu gândesc în lumea contemporană, transferă puterea în mâna celor care stăpânesc mijloacele de informare în masă iar aceştia, prin puterea pe care o au, ar trebui să aleagă calea cea grea şi să educe întreaga lume. Mulţi dintre aceştia, nu toţi, din fericire, sunt iresponsabili. Democraţia poate exista numai dacă avem un public foarte educat. Într-un oraş ca Atena Antică exista democraţie, dar nu ne gândim cum trăiau sclavii, femeile, fiindcă cei educaţi erau bărbaţii. De obicei nu îşi alegeau conducătorii prin vot ci prin aruncarea sorţilor, ca şi cum ar fi lăsat în mâinile lui Dumnezeu această alegere. Nici o legătură, deci, cu Camera Comunelor.

Rep.: A existat un stat social în Bizanţ?

S. S. R.: Biserica făcea multe pentru oameni. Bizanţul avea o sensibilitate socială desăvârşită. Spitalele erau foarte bune, la fel ca şi azilele de bătrâni, care ţineau, în principal, de Biserică, dar nu exclusiv. Existau şi azile de stat. Să nu uităm că unul dintre cei mai înalţi demnitari era orfanotroful (n. tr. în limba greacă, orfanotrófos înseamnă „care are în grijă, care hrăneşte, pe orfani”). Sigur, Biserica juca rolul social de bază. Nu era doar o orânduire a eremiţilor care locuiau în Sfântul Munte. Era şi asta, dar exista un sistem de cornulmănăstiri şi în oraşe. Mănăstirile aveau în grijă casele de bătrâni. Monahii se ocupau şi de educarea tinerilor, mai ales a băieţilor, căci fetele erau educate acasă, iar multe primeau o educaţie foarte bună. Fetele din Bizanţ primeau, de multe ori, o educaţie mai bună, fiindcă se bucurau de o mai mare atenție. Cred că nota pe care am acorda-o operei sociale a Bisericii în Bizanţ ar trebui să fie foarte mare.

Rep.: Educaţia lor trebuia să se bazeze pe Homer, „învăţătorul virtuţilor”, după cum afirmă Vasile cel Mare.

S. S. R.: Erau cunoscători ai literaturii antice greceşti. Cu toate acestea, este demn de menţionat faptul că nu se acorda o importanţă prea mare tragedienilor atici, ci mai ales celorlalţi poeţi. Există o istorie celebră a unei doamne fermecătoare, prietenă a unui împărat, pe care-o povesteşte Ana Komnena. În timp ce această doamnă trecea pe o stradă din Constantinopol, cineva a citat cu voce tare un stih homeric, care vorbea despre Elena din Troia iar doamna căreia stihul îi fusese adresat a înţeles aluzia. Nu a trebuit să îi explice nimeni cui îi aparţineau acele versuri. Toţi băieţii şi toate fetele, fără deosebire, cunoşteau pe Homer. Ana Komnena nu explică niciodată, în scrierile sale, locurile din Homer pe care le citează, căci toţi cititorii ei le cunoşteau.

Rep.: Existau şi oameni needucaţi în Bizanţ?

S. S. R.: Altele erau problemele literaturii bizantine. Erau atât de buni cunoscători ai literaturii elene, încât au fost influenţaţi de aceasta în modelarea limbii. Mulţi dintre istorici voiau să scrie precum Tucidide, nu voiau să scrie în limba care era mai firească pentru ei, ci în limba antică. Marea tragedie a literelor bizantine a fost dependenţa ei de literatura clasică. Nu din pricină că nu cunoşteau destule lucruri, ci din pricină că ştiau mult mai multe decât erau necesare pentru binele lor în ce priveşte creaţia literară.

Rep.: Aţi fi vrut să trăiţi în Bizanţ?

S. S. R.: Nu ştiu dacă aş fi consonat cu epoca bizantină. Dacă aş fi trăit atunci, cred că m-aş fi retras la o mănăstire, trăind cum trăiau mulţi monahi, o viaţă de intelectual, îngropat în bibliotecile fantastice ale vremii. Nu cred că mi-ar fi plăcut să fiu implicat în viaţa politică bizantină, dar e greu de găsit o perioadă din istoria universală în care ai putea spune că ai fi vrut să trăieşti. Depinde foarte mult de regimul politic, de societate, de clasa socială în care te naşti. Aş fi vrut să trăiesc în Anglia secolului al XVIII-lea, dacă ar fi fost să mă fi născut într-o familie aristocratică, altfel nu mi-ar face nici o plăcere să trăiesc în acea perioadă.

Rep.: Situaţia din Balcani vă nelinişteşte?

S. S. R.: Mă interesează mult Balcanii, este un loc care mi-a fost alături vreme de mulţi ani, aşa că mă interesează mult şi mă întristează ce se întâmplă acolo.

Nu ştiu ce poate aduce viitorul. Unul dintre lucrurile care mă deranjează oarecum la vârsta mea este că sunt curios ce se va întâmpla în anumite părţi de pe glob în următorii ani, mai cu seamă în Balcani, şi nu ştiu dacă o să apuc să văd. Grecia va face progrese şi dintre celelalte ţări balcanice, probabil, Bulgaria. Dar pentru România şi Iugoslavia… mă simt deznădăjduit când mă gândesc la viitorul lor…

Rep.: Balcanii îşi plătesc istoria astăzi?

S. S. R.: Într-un anume sens, da. E o mare problemă să ai o istorie îndelungată în spate. Fiindcă ai mult mai multe amintiri decât poţi duce. Amintirile sunt o adevărată tragedie în această zonă, fiindcă ai foarte multe prilejuri de îngrijorare. Lucrurile nu curg uşor tocmai din pricina memoriei lor vechi, cu rădăcini foarte adânci.

Rep.: A fost iniţiat de curând un dialog mondial, şi aici, în ţara dumneavoastră, despre cel de-al treilea război mondial şi măsura în care acesta va fi unul religios.

S. S. R.: Îmi fac griji pentru anumite religii, mă îngrijorează extremiştii musulmani, care constituie un real pericol pentru cultură, dar religia este necesară. Oamenii de astăzi s-ar simţi mai fericiţi, mai puţin pierduţi, dacă ar fi credincioşi. Problema este că nu putem avea o religie mondială iar diferitele religii care există nu s-au simpatizat niciodată în mod deosebit una pe cealaltă. Filantropia nu-l include şi pe vecinul de la uşa de alături, dacă acesta este de altă religie. Cu alte cuvinte , nu cred că religia va aduce salvarea, dar nici nu cunosc altceva care ar putea să aducă salvarea. Cu o populaţie în continuă creştere, este foarte dificil să se aducă o schimbare pozitivă în educaţie, la scară mondială. Pur şi simplu nu vor exista niciodată destui învăţători în lume, cel puţin învăţători cultivaţi. Mi-e teamă că sunt pesimist.

Rep.: Cum vedeţi ortodoxia în acest cadru?

S. S. R.: Am un mare respect pentru dogmele creştine, şi în special pentru ortodoxie, deoarece numai ortodoxia recunoaşte faptul că religia este taină. Romano-catolicii şi protestanţii vor să explice totul. N-are nici un sens să crezi într-o religie, considerând că această religie te va ajuta să înţelegi totul. Scopul religiei este tocmai acela de a ne ajuta să înţelegem că nu putem explica totul. Cred că ortodoxia păstrează acest preţios sentiment al tainei.

Rep.: Dar avem nevoie de taină?

S. S. R.: Sigur că avem. Ne este foarte de folos această perspectivă, conform căreia în univers există mult mai multe decât ceea ce putem noi înţelege. Avem nevoie de modestie intelectuală, căci aceasta cam lipseşte, mai cu seamă în rândul bărbaţilor din biserica apuseană.

Rep.: Aceasta este caracteristica relaţiei credincioşilor ortodocşi cu sfinţii lor, respectul pios, smerit. Cum aţi comenta faptul că destul de mulţi dintre sfinţi s-au amestecat în politică sau au deţinut funcţii în ierarhia politică?

S. S. R.: Toţi cei care vor să influenţeze pe ceilalţi oameni exercită un rol politic sau sunt oameni politici. Politica înseamnă să încerci să organizezi Cetatea conform propriului sau unui anumit mod de gândire. Sfinţii sunt oameni politici. Niciodată nu am crezut că poţi separa credinţa în sfinţi de intelect. Mă întorc la ceea ce am spus despre biserici. Din clipa în care încerci să explici totul, distrugi în esenţă acel ceva care ar trebui să constituie şi să caracterizeze intuiţia omenească, cea care face legătura între intelect, sfinţi şi simţirea lui Dumnezeu.

Rep.: Intelectul, politica şi credinţa în Cele Sfinte pot, prin urmare, să păşească împreună?

S. S. R.: Un exemplu în acest sens este oraşul dumneavoastră, Tesalonicul. Era foarte cunoscut pentru intelectualitatea sa, mai ales în perioada târzie a Imperiului. A beneficiat, însă, şi de ajutor din partea soldaţilor lui care, asemenea Sfântului Dimitrie, veneau să-l salveze la momentul potrivit. Credinţa în sfinţi îţi dă curajul să aperi oraşul de atacuri vrăjmaşe, aşa cum făcea şi Sfântul Dimitrie.

Rep.: Cum vedeţi celelalte biserici?

S. S. R.: Biserica romano-catolică a fost întotdeauna şi instituţie politică, nu numai religioasă, şi s-a preocupat întotdeauna de lege. Trebuie să ne amintim că atunci când Imperiul Roman a abandonat Vestul şi au venit regatele barbare, nobilii romani au dispărut, dar bărbaţii Bisericii au rămas şi ei erau singurii care aveau o cultură romană Prin urmare, pe aceştia i-au folosit regii barbari pentru aplicarea legii. În acest fel, Biserica Apuseană s-a „încurcat” cu legea. Poţi vedea peste tot legea în Biserica romano-catolică. Biserica romano-catolică vrea ca toate să fie întemeiate pe lege. În Bizanţ, şi este interesant cum, după cucerirea de către turci, substratul se păstrează, Biserica se interesează numai de Canon, de legea Scripturii. Nu şi-a propus să rânduiască totul. Bisericile apusene, care s-au rupt de Biserica romano-catolică, au moştenit această nevoie de lege, de determinare absolută. Este un subiect foarte interesant de cercetare, de care eu mă ocup de multă vreme, dialogul dintre Biserica Anglicană şi Biserica Ortodoxă, din secolul al XVII-lea. Anglicanii erau foarte tulburaţi, căci nu puteau înţelege exact ce credeau ortodocşii în ce priveşte preschimbarea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos. Ortodocşii spuneau: „Este o taină pe care nu o putem înţelege. Credem că se întâmplă, dar nu putem cunoaşte cum”. Anglicanii, însă, la fel ca şi romano-catolicii, voiau o explicaţie clară. Aceasta este diferenţa caracteristică dintre Biserici şi exact din această pricină îi iubesc pe ortodocşi.

[...]

PRELUAT DE LA RĂZBOI ÎNTRU CUVÂNT

DIALOGURI FUNDAMENTALE. O ALTĂ INTERPRETARE A MIORIŢEI

Domnul Ion Bădoi, director al săptămânalului Opinia Teleormanului a avut amabilitatea să îmi solicite un interviu pe teme fundamentale de istorie, cultură, naţiune. De aceea rubrica semnată de domnia-sa se numeşte dialoguri fundamentale şi nu că eu aş fi avut ceva fundamental de spus. Redau un fragment din dialog.
Ion Bădoi- Stimata Emilia Corbu, am început dialogul nostru cu un citat dintr-un articol pe care l-ati publicat într-o prestigioasa revista. Vorbiti despre faptul ca documente importante mentioneaza existenta vlahilor înca din acea perioada, desi sunt vecini de-ai nostri, unii considerati prieteni vechi si de nadejde, care sustin contrariu. Ce ne puteti spune?

Dr. Emilia Corbu- Nu toţi vecinii ne cunosc istoria aşa cum nici noi nu cunoaştem istoria lor. Iar, în curând, dacă disciplina istorie va avea o oră la două săptămâni, nu vom cunoaşte nici măcar istoria naţională. Chiar şi istorici străini nu cunosc bine istoria românilor, ce pretenţie să avem la oamenii politici care reprezintă diverse interese. Iar această necunoaştere se datorează nu lipsei de interes ci pur şi simplu pe de o parte a unui sistem educaţional din care istoria este scoasă treptat iar pe de altă parte agendei culturale a misiunilor româneşti în străinătate care pun accentul pe cultură şi nu pe istorie. Se promovează diverse festivaluri şi tradiţii şi mai puţin istoria naţională a popoarelor. Cred că se poate vorbi de o necunoaştere reciprocă a istoriei naţionale a românilor şi popoarelor vecine.

Ion Bădoi- Spuneti ca avem vesti despre vlahi înca din secolul VIII, într-un document pastrat la o mânastire de pe muntele Athos. Despre ce este vorba în acel document si cât de credibil este?

Dr. Emilia Corbu- Toate documentele istorice sunt credibile, însă istoricii nu se limitează la un document ci le analizează comparativ, aşa încât dacă un document conţine o viziune subiectivă, acest lucru va reieşi din context.
Mă întrebaţi probabil de un document păstrat la mănăstirea Kostamonitu din Muntele Athos de unde aflăm că în timpul împăraţilor iconoclaşti, deci pe la 800 (criza iconoclastă a luat sfârşit în 853) vlahorinhinii (vlahii din valea râului Rinchos, din NE pen. Calcidice) şi sagudaţii (nume derivat de la mantalele lungi de lână pe care le purtau) au cucerit Bulgaria, Macedonia şi au pătruns în Sf. Munte cu toţi pruncii şi femeile lor. Opinia mea este că e totuşi o menţiune târzie a vlahilor. Cu siguranţă se aflau acolo din secolele anterioare şi doar conflictul deschis şi acţiunile militare i-au adus în atenţia istoricilor. Dintr-o analiză comparativă pe care am efectuat-o pe 60 de izvoare bizantine din sec.VII-XIV în care erau menţionate populaţii la Dunărea de Jos, a reieşit o situaţie foarte interesantă. Volumul de informaţie fiind foarte mare m-am gândit să selectez doar acele informaţii referitoare la următoarele categorii: războaie, alianţe, pace, răscoale, ocupaţii, obiceiuri, creştinism, relaţii cu alte popoare.
Am constatat că 50% dintre acestea menţionau pe bulgarii sosiţi la sudul Dunării în 684, adică în sec.VII, în timp ce doar 42,2% vorbeau de vlahii care erau autohtoni. Situaţia se datora deselor conflicte şi războaie bizantino-bulgare. Or, istoricii consemnau cu prioritate războaiele şi de aceea bulgarii au fost menţionaţi des. Insă dacă analizăm criteriul ,,creştinism,, factorul cel mai puternic de integrare în lumea bizantină, observăm că vlahii sunt pe primul loc, menţionaţi constant în cele mai multe documente cum ar fi: ,,Ştiri referitoare la organizarea bisericească a vlahilor balcanici,, (sec.X), ,,Vlahi la Athos,, (sec.XI-XII), Typica (sec.XI-XII), Ioan Katrares. Cel mai interesant este ,,Un decret al Împăratului Alexios I,, din februarie 1094 în care sunt menţionate două stâni, una numită Râmniţa a lui Stan şi o alta gospodărită de copii lui Radu cel Şchiop şi a lui Păducel, stâni care sunt date vlahilor Mănăstirii Sf. Atanasie.Ce nume frumoase, nu-i aşa?

Ion Bădoi- Cine este acest celebru Kekaumenos care spune ca “Neamul vlahilor este cu totul necredincios si spurcat, neavând credinta dreapta nici fata de Dumnezeu, nici fata de împarat, nici fata de ruda sau de prieten, ci umbla pe toti sa-i însele si minte strasnic si fura mult”? Ce-l mâna pe el în lupta, ca sa preluam o celebra întrebare? Ce interese reprezinta?

Dr. Emilia Corbu- Pentru noi Kekaumenos este unul dintre numeroasele izvoare istorice şi atât. Ca personaj istoric a fost un nobil bizantin care a trăit în secolul X, a cărei familie a căzut în dizgraţia împăratului datorită cuscrului său Niculiţă Delphinas care a condus o răscoală a vlahilor din Elada. Acest fapt l-a făcut pe el să scrie o diatribă împotriva vlahilor de unde aflăm vrute şi nevrute. Însă ca sursă istorică şi ca personalitate umană este dovada cea mai elocventă că în toate epocile istorice popoarele sunt descrise subiectiv în funcţie de documentaţia autorului, de interesele sale, de destinaţia operei, în definitiv. Kekaumenos a beneficiat de o documentaţie de primă mână. Bunicul lui, Niculiţă cel Bătrân fusese numit de împărat un fel de guvernator peste toţi vlahii din Elada. El a scris din interese personale. De a salva onoarea familiei. Răscoala fusese învinsă şi Niculiţă Delfinas se afla la închisoare. În Bizanţ, dacă o familie cădea în dizgraţie risca să îşi piardă domeniile, averile sau chiar să fie exilată. El aruncă toată vina pe vlahi pe care îi prezintă ca un popor care fură mult şi minte straşnic şi de vreme ce se trag din dacii lui Decebal care au luptat până la moarte împotriva romanilor, se înţelegea să sunt mereu răzvrătiţi.

Ion Bădoi- Acelasi Kekaumenos ne mai vorbeste si de originea vlahilor si nu avem motive sa nu-l credem, mai ales ca nu este unul din prietenii vlahilor: “Loviti cu razboi de împaratul Traian si înfrânti deplin, au fost supusi de acesta, iar regele lor numit Decebal, a fost ucis si capul i-a fost înfipt într-o sulita în mijlocul orasului romeilor. Caci acestia sunt asa numitii daci zisi si besi”. Ce le putem spune celor care contesta originea daco – romana a vlahilor, stimata Emilia Corbu?

Dr. Emilia Corbu- Ştiu că există opinia că sunt urmaşi ai tracilor. Insă dacii erau o ramură a tracilor. Prin urmare tot acolo ajungem. Eu tind să îl cred pe Kekaumenos în privinţa originii vlahilor sud-dunăreni. Bizantinii obişnuiau să cerceteze originile popoarelor care se aflau în graniţele Imperiului şi să respecte datinile fiecăruia. Cel puţin aşa ne lasă să înţelegem împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul într-o lucrare scrisă în 952, o carte adresată fiului său Romanos. Il sfătuia că este bine ca ,, fiecare popor ale sale să le ţină,,.
Celor care contestă originea daco-romană a vlahilor le recomandăm să se documenteze mai bine.

Ion Bădoi- O frumoasa poveste vorbeste despre Biserica Maicii Domnului din Vlaherne – Blachernae, ca fiind construita de vlahi în Constantinopol, Istanbulul de astazi. Daca este adevarat ca a fost construita de vlahi, în jurul anului 450, iar crestinarea vecinilor actuali, bulgari si sârbi, s-a realizat dupa 300 de ani de la construirea acestei Sfinte Biserici( oare de unde-i vine numele???!!!), putem sa vorbim despre vlahi (daco-romanii de fapt), ca despre “un popor deja format” înca din acele timpuri?

Dr. Emilia Corbu- Da, ştiu că există această tradiţie. Însă procesul de etnogeneză al popoarelor, nu doar al românilor, este un capitol care şi azi dă bătaie de cap istoricilor. Izvoarele istorice menţionează aceste popoare ca deja formate, fără să se precizeze originile lor. Iar când totuşi se menţionează ca în cazul lui Kekaumenos, atunci ralatarea are un aer de legendă, fără a se oferi multe explicaţii. Apoi denumirea unui popor e uneori un lucru distinct de structura lui. Cu siguranţă vlahii din secolul IV nu mai erau aceeaşi cu vlahii din sec. X, dar aveau în comun o istorie, o limbă, ocupaţii şi obiceiuri. Existau cu siguranţă şi multe diferenţe şi tocmai acestea definesc procesul de etnogeneză.

Ion Bădoi- Va propun un nume care nu prea a fost amintit în cursurile de istorie în ultimii 70 de ani: Vlahul Ionita Caloian. Nici despre Taratul vlaho – bulgar nu s-a pomenit mare lucru, desi sunt pagini de istorie care ne apartin. Va ascult cu atentie…

Dr. Emilia Corbu- Ba, s-au spus dar nu în media. Sunt istorici care au scris şi cărţi pe tema asta. De pildă, în 1989 Institutul de Studii Sud-Europene din Bucureşti a publicat la Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică o culegere de studii cu titlul ,,Răscoala şi statul Asăneştilor,,. Şi acesta este un mic exemplu. Tema aceasta beneficiază de o bibliografie destul de bogată. Istoricii şi-au făcut datoria şi au cercetat. Dacă mass-media şi diplomaţia nu au valorificat aceste studii este problema lor. Bulgarii îl prezintă pe Ioniţă ca fiind bulgar sau cel mult cuman. A avut o domnie destul de frumoasă şi marcată de momente importante. Menţionez doar faptul că atunci când Imperiul Bizantin a fost cucerit de latini în timpul Cruciadei din 1204 el s-a opus şi cu sprijinul cumanilor de la Nordul Dunării pornise chiar o campanie împotriva latinilor. Este cel care a adus moaştele Sf. Paraschiva aflată acum la Iaşi şi mult îndrăgită de români, de la Constantinopol la Târnovo, capitala celui de-al doilea Ţarat Bulgar.

Ion Bădoi- Nici despre vlahii Petru si Asan nu ni s-a spus foarte multe. Iata, fiind nevoiti sa mearga dupa ajutor, într-o anumita perioada a existentei lor, au trecut Dunarea la fratii din nordul fluviului, dovada concludenta ca aveau legaturi trainice si de durata. Este adevarat, s-au întors cu ajutor din partea cumanilor si au înfiintat al doilea Tarat vlaho – bulgar. Se pare ca semnele trecerii cumanilor peste teritoriul si istoria actualei Românii sunt destul de consistente, concludente si, în ultima perioada, de necontestat. Care este parerea Domniei Voastre, stimata dr. Emilia Corbu?

Dr. Emilia Corbu- In ultima perioadă au ajuns în mass-media dar istoricii le-au cunoscut dintotdeauna şi chiar au scris despre ele, începând cu Nicolae Iorga, Pavel Chihaia şi mulţi alţii. Chiar şi în manualele de istorie din timpul comunismului se spunea despre nişte migratori care s-au topit în massa autohtonă. Iar la facultate erau studiaţi mai pe larg. Istoricii specialiştii pe epocile respective i-au studiat în detaliu. De pildă, regretatul arheolog Petre Diaconu a scris în anii 70 două cărţi în franceză despre pecenegi şi cumani.
Prin urmare prezenţa lor dovedită de izvoarele literare şi arheologice este de necontestat.
Dar prezenţa la un moment dat nu implică neapărat şi participarea la etnogeneza românească. Sunt două lucruri diferite. Etnogeneza unui popor e mai mult decât o simplă asimilare culturală a diverselor grupuri etnice.Asimilarea în sine este un proces care implică un timp îndelungat, o compatibilitate culturală, împletirea unor interese. De pildă, ţiganii sunt menţionaţi de 400 sute de ani pe acest teritoriu şi nu i-a asimilat nimeni.
Cumanii şi vlahii aveau ocupaţii similare, bazate în principal pe păstorit. Vlahii practicau păstoritul transhumant fiind legaţi de deal şi munte. Cumanii aveau o cultură de stepă şi practicau păstoritul semi-nomad. Au avut un stat puternic. Erau cineva în Eurasia. Ca toate popoarele de stepă erau războinici de temut. Ca toate poporele legate de munte vlahii aveau o rezistenţă mare. De aici colaborarea şi încrederea reciprocă manifestată în momente importante.

Ion Bădoi- Venerabilul istoric Neagu Djuvara „arunca în aer” un fragment important de istorie româneasca: întemeierea Tarii Românesti este opera unui cuman! Negru Voda a fost cuman?

Dr. Emilia Corbu- Şi Iorga credea la fel. Întemeierea unei ţări nu înseamnă trei vorbe scrise pe hârtie. O ţară medievală e sinonimă cu un stat modern. E un proces complex care implică un popor capabil să ducă în spate un aparat de stat, o elită capabilă să asigure administraţia şi organizarea ţării, o armată care să apere ţara, un context internaţional propice care să recunoască acea ţară. Toate acestea nu pot fi opera unui singur om, oricât de puternic ar fi acesta. Raţionamentul aplicat în situaţia de care m-aţi întrebat a fost urmtătorul. S-a emis ipoteza că Basarab I ar fi acelaşi personaj cu legendarul Negru-Vodă. Dacă această ipoteză este valabilă atunci, de vreme ce Basarab e un nume cu rezonanţă turanică veche, atunci Negru-Vodă e cuman. Deci s-a pornit de la etimologia unui nume şi nu de la un izvor istoric concret. Dar raţionamentul e corect, însă ipotetic.

Ion Bădoi- Cumanii albi, cumanii negri…Desi au stat mai putin decât pecenegii prin locurile noastre, cumanii ne-au lasat denumiri pe care le rostim aproape zilnic, fara sa ne mai gândim la provenienta lor: Teleorman, Baragan, Coman, Comanesti etc. Tot Neagu Djuvara afirma ca sute de ani Muntenia a fost numita „Cumania” pe hartile europene, iar daca n-ar fi fost trimisi „la plimbare” de catre mongoli, cumanii si-ar fi întemeiat aici…Cumania! Deja simtim istoria tremurând…Ce sa mai credem, stimata Emilia Corbu?

Dr. Emilia Corbu- De ce să tremure istoria? Nu înţeleg! Alb şi negru înseamnă sud şi nord, sunt puncte cardinale. Vorbim de o istorie de acum o mie de ani, pe când predomina traiul nomad şi semi-nomad şi mai puţin sedentar.
Pecenegii au stat foarte puţin pe aceste locuri, în jur de 100 de ani, au trecut la sudul Dunării în secolul XI şi au fost scoşi din istorie definitiv de alianţa bizantino-cumană la Lebunion în 1091. Deci pecenegii au dispărut. Că au mai rămas grupuri colonizate în Ungaria este altă poveste. Despre cumani avem date că au venit, au staţionat o perioadă lungă şi nu au mai plecat nicăieri. Şi nici nu au dispărut. Au fost asimilaţi în Ţările Române, Ungaria şi probabil în Macedonia unde grupuri târzii au fost colonizate de bizantini. Mongolii au învins Cumania din Eurasia, la Kalka în 1223, obligându-i să se retragă în Europa. Iar invazia mongolă din 1241 care a atins şi Europa de Est, a vizat state organizate bine cu oraşe, cum era Ungaria, spre care s-au îndreptat direct fără să îşi irosească forţele pe cale prin atacuri inutile.
Cumanii aveau o cultură de stepă destul de avansată şi au ocupat doar regiunile de stepă. Bărăganul e limita stepei eurasiatice, de aceea aici au fost menţionaţi până târziu.
Nu cred că şi-ar fi putut întemeia aici Cumania pentru că România are doar 30% stepă, restul sunt munţi şi dealuri. O cultură formată în sute de ani nu poate fi reorientată în 50 de ani. Tehnicile lor de luptă erau adaptate stepei şi nu muntelui. De aceea erau şi războinici atât de buni. Stepa te obligă să fii mereu la vedere. In munte poţi organiza o rezistenţă, însă în stepă trebuie să lupţi rapid şi cu viclenie. Or, dacă nu ştiai să lupţi, în Asia medievală, nu existai. Or, ei au avut un stat întins şi puternic. Au fost un popor mare.

Ion Bădoi- Dupa venirea slavilor, neinvitati, desigur, în secolul VII, la sud de Dunare, populatia daco – romana bastinasa a fost separata, dar nu înstrainata, de cea de la nord de Dunare. Niciodata Dunarea nu a fost granita între frati, legaturile fiind permanente. Limba româna vorbita la sud de Dunare este una cu accente muntenesti, oltenesti si banatene, cu influente slave, inerente dupa o perioada de prelung asediu slav, o dulce si blânda Limba româna. Vorbitorii ei ,de pe valea Timocului si valea Moravei, nu sunt recunoscuti ca fiind români…

Dr. Emilia Corbu- Opinia mea este că nu slavii au separat vlahii de la nordul Dunării de cei de la sud ci mai degrabă Primul Ţarat Bulgar din secolul IX-X. Slavii locuiau pe atunci în Sclavinii care nu aveau proiecte de cucerire iar statele întemeiate de ei la Dunărea Mijlocie erau destul de slabe, dovadă că au intrat sub dominaţia principilor germani. Bulgarii însă au întemeiat un stat puternic, cu administraţie, armată, legi, a ocupat temporar Avaria de la Dunărea Mijlocie. O dovadă a acestui conflict este şi aceea că nişte vlahi chervanagii în anul 976 au ucis la locul numit Stejarii Frumoşi, intre Castoria şi Prespa, pe David, fratele lui Samuel, ţarul Bulgariei aşa cum ne spune Georgios Kedrenus. Deci, undeva vlahii care făceau comerţ erau nemulţumiţi de noua stăpânire bulgară.
In ziua de azi, nu sunt recunoscuţi ca fiind români pentru că în documentele istorice sunt menţionaţi cu numele de vlahi şi nu trebuie să se ruşineze de acest nume. Insă indiferent că se numesc vlahi sau români ei trebuie să beneficieze de drepturile conferite minorităţilor, inclusiv păstrarea şi cultivarea limbii naţionale. Aceasta nu este o problemă de istorie ci de respectare a drepturilor omului.
Vreau să adaug că pentru slavii din Moravia, bizantinii au inventat alfabetul chirilic pentru a traduce Biblia in limba lor. Asta se întâmpla pe la anul 800. Şi a venit Constantin, filosoful din Tesalonic ca să le vorbească slavilor pe limba lor despre Hristos. Deci, în urmă cu 1200 de ani, Imperiul Bizantin sau Romania cum se numea pe scurt, respecta dreptul slavilor de a-l preamări pe Hristos în limba lor şi i-au sprijinit în acest sens. Sârbii de azi, care impun limba lor în bisericile româneşti, sunt dincolo de civilizaţia creştină.

Ion Bădoi- “Noi românii nu avem nici un motiv sa idolatrizam Istoria. Printre neamurile fara noroc, ne numaram în frunte. Ca sa supravietuim în Istorie, ne-am istovit mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri ca sa cucereasca pamântul (…). De ce-am idolatriza, noi, românii, Istoria? Descindem dintr-unul dintre “neamurile cele mai numeroase din lume”, si praful s-a ales de el; nici macar limba nu i se mai cunoaste. Am facut parte dintr-o Românie de trei ori mai mare decât Dacia, si, ‘vicisitudinile Istoriei’ au sfarâmat-o definitiv”.( Mircea Eliade -“Caderea în istorie”).
Corect, nu trebuie sa ne idolatrizam Istoria, dar este imperios necesar sa ne-o cunoastem. Asa cum este ea. Nu trebuie sa ne mai scrie altii istoria! Apropo, stimata doamna dr. Emilia Corbu, cine ne mai scrie istoria?

Continuare la Opinia Teleormanului