Tag Archives: Daniel Focşa

Istoricul Daniel Focşa despre pilotul Dan Vizanty şi luptele contra aviaţiei americane din 1944

Posted on by
7

 

În 1939, scriitoarea şi jurnalista Rosa Waldeck denunţa deja, în mediul liberal american, ceea ce ea numea „dictatura Cauzei Juste” („dictatorship for the Good Cause”), ceea ce astăzi poartă numele de „corectitudine politică”. Aceasta presupune deformarea adevărului în numele unui „adevăr” oficial, prestabilit. Nu doar în regimurile comuniste s-a practicat rescrierea orweliană a istoriei ci şi – tenace, perfid – în regimurile politice considerate democrate.

Unul dintre episoadele ieri trecute sub tăcere, azi ascunse de ochii publicului larg, din motive de adevăr unic şi corectitudine politică, este cel al luptelor eroice contra valurilor de sute de bombardiere americane, ce au măturat cerul României cu precădere în primăvara şi vara anului 1944. Şi, dacă atacatorii americani au astăzi un monument în parcul Cişmigiu din Capitală (şi de ce nu, fireşte, doar şi-au făcut şi ei datoria faţă de patria lor, cu mijloace specifice războiului) în schimb – fie-mi iertată ignoranţa – nu ştiu dacă miile de civili români morţi nevinovaţi în aceste bombardamente, sub „covoarele de bombe” made in USA, au pe undeva vreun monument reprezentativ. Poate există. Eu nu am cunoştinţă de el.

Împotriva implacabilei aviaţii americane, câteva zeci de aparate de vânătoare româneşti se ridicau eroic, deşi disproporţia era înspăimântătoare. Dintre comandanţii bravilor noştri piloţi de vânătoare, se desprind două figuri reprezentative. Una este cea a căpitanului Alexandru Şerbănescu, doborât la 18 august 1944 (cu câteva zile înainte de fatidicul 23 august) deasupra dealurilor Buzăului, în luptă cu Mustangurile americane. Cealaltă este figura lui Dan Vizanty, comandant al Grupului 6 Vânătoare.

Prima şi singura carte dedicată acestui brav pilot român a apărut în anul 2010 sub semnătura distinsului istoric bucureştean Daniel Focşa. Lucrarea, o adevărată premieră a istoriografiei militare, poartă titlul „Dan Vizanty. Destinul unui pilot de vânătoare” şi este publicatăla EdituraInstitutulEuropean, Iaşi. O carte elegantă, condiţii grafice deosebite, 258 de pagini, cuprinzând de asemenea, sub formă de anexe, patru ample texte cu caracter memorialistic scrise chiar de eroul cărţii, multe fotografii inedite şi o substanţială prefaţă semnată de Neagu Djuvara. Este interesant de observat că venerabilul istoric, deşi nu este de acord cu teza lui Focşa potrivit căreia actul de la 23 august a fost unul nefast, polemizează cu autorul pe această temă chiar în Prefaţă dar apreciază totuşi elogios cartea, despre care notează:

„M-am lăsat ispitit de minunata poveste pe care ne-o scrie aici Daniel Focşa. Se citeşte pe nerăsuflate, ca un roman”.

De altfel, de-a lungul timpului, cărţile istoricului Daniel Focşa au fost apreciate şi prefaţate sau recenzate laudativ de nume importante de istorici, scriitori, critici literari sau jurnalişti. Amintesc aici pe Neagu Djuvara, Horia Gârbea, Tudorel Urian, Mircea Platon, Adrian Majuru, Cornel Marandiuc, Dan Gîju…. Şi lista ar putea continua. După cum se vede, intelectuali din toate registrele şi orientările politice (sau apolitici), dar toţi, nume importante şi de cea mai bună calitate profesională. Mai amintesc şi faptul că lucrările de istorie militară ale lui Focşa sunt singurele din acest domeniu apărute în România despre care cunoscutul istoric polonez Hubert Kuberski a scris în publicaţii de profil din Polonia (a se vedea revista de istorie „Mowia Wieki” – în limba polonă).

Firesc, a venit şi sabotajul din partea Sistemului, căci Daniel Focşa este un istoric independent, nu trăieşte pe bani publici, şi-a publicat toate cărţile la edituri private şi nu pe bani publici, nu a beneficiat niciodată de vreo finanţare din partea statului român şi îndeobşte de nici un fel de ajutor din partea acestuia. Daniel Focşa nu scrie la ordin. Acest istoric îşi permite să refuze compromisul cu sistemul satanic, şi asta cred că îi înnebuneşte pe unii… Succesul lui Focşa a fost pe deplin meritat, şi faima sa este una de bună calitate.

Daniel Focşa şi defunctul Narcis Gherghina sunt cam singurii istorici de aviaţie din România, din generaţia tânără, pe care eu personal îi recomand oricui. Cărţile lor merită cu adevărat cumpărate şi citite. Fiindcă nu orice compilaţie de documente transcrise de-a valma din arhive şi adunate stângaci cu lopata între două coperte merită numele de „carte de istoria aviaţiei”. Mai trebuie şi talent, mai trebuie şi cultură (generală şi profesională – da, domnilor, cultură, vă spune ceva acest cuvânt ?), mai trebuie şi studii de specialitate şi mai ales un „je ne sais quoi” pe care Daniel Focşa îl posedă în cel mai înalt grad. Cine a citit lucrările unor mari istorici ca Charles Diehl sau Steven Runciman ştie despre ce vorbesc.

Întorcându-nela Vizantyşi isprăvile lui nemaipomenite pe cerul României, în primăvara-vara anului 1944, când s-a impus ca un as al aviaţiei noastre de vânătoare (şi cel mai bun pilot pe IAR 80), rămâne memorabilă lupta cu americanii din 10 iunie 1944, deasupra aerodromului Popeşti-Leordeni, la marginea de sud a Bucureştilor.

Iată ce putem citi în cartea lui Daniel Focşa despre acest episod, povestit într-un stil alert care te ţine cu sufletul la gură:

„Ziua de glorie a căpitanului Dan Vizanty dar şi a Grupului 6 Vânătoare pe care îl comanda şi, de ce nu, a avionului românesc IAR 80 a fost, fără nicio  îndoială, 10 iunie 1944. Printr-o conjunctură favorabilă, „printr-un miracol” ar zice Vizanty, într-o bătălie aeriană deasupra Bucureştiului, vânătorii români aveau să dea o lovitură şi totodată o lecţie americanilor, pe care aceştia n-au putut-o uita. Bombardamentele regulate ale americanilor (ziua) şi ale englezilor (noaptea) începuseră, după cum am arătat, încă de la 4 aprilie. Superiori tehnic şi numeric, aliaţii anglo-americani erau totuşi jenaţi în raidurile pe care le efectuau de artileria noastră antiaeriană, precum şi de aviaţia română de vânătoare, care ripostau cu tenacitate. În scopul anihilării acesteia din urmă, printr-o lovitură dată prin surprindere, Forţa a 15-a Americană dela Foggiaa decis efectuarea unui raid la joastă înălţime, care să surprindă aparatele noastre la sol şi să le distrugă (…). Dan Vizanty: <<În timp ce mă aflam la 1500 m altitudine în fruntea formaţiei, am auzit în cască, codificat: Atenţie Paris, atenţie Paris, indieni deasupra cuibului. Am recunoscut indată vocea lui Traian Gavriliu, şeful Biroului Operaţii al aerodromului Popeşti-Leordeni care mă anunţa astfel că avioanele de vânătoare americane (indienii cu două pene) se îndreptau spre aerodrom (cuib). Atunci, privind peste bord, văd val după val, la foarte joasă altitudine, formaţiuni de Lightning-uri (avioanele de vânătoare americane cu dublu fuselaj) care se îndreptau, venind dinspre est (când, de obicei, veneau de la vest) direct spre aerodromul nostru. Imediat şi fără ezitare ordon prin radio: Paris către Paris 1, 2, 3 (escadrilele mele), atacăm, urmaţi-mă ! şi, într-o fracţiune de secundă, situaţia se răstoarnă radical, căci Dumnezeu a vrut altfel. În locul surprizei pe care americanii ne-o pregăteau venind la o oră neobişnuită şi dintr-o direcţie neaşteptată, sosind în razmot, dela Foggiapeste Adriatica şi Iugoslavia, de-a lungul Dunării pânăla Olteniţa(…) ei sunt cei care cad în capcană, înainte de a-şi fi declanşat primul atac. Ofensiva noastră fulgerătoare a fost o surpriză totală. Într-adevăr, cu toţii, ca un singur om, într-un picaj vertiginos, ne-am năpustit asupra Lightning-urilor care, în acel moment, se aflau la nivelul liniei de centură a Capitalei şi se pregăteau să ne nimicească la sol. Cădea cerul peste ei, la propriu şi la figurat>>”.

Întreaga lucrare este captivantă prin ineditul informaţiei şi prin stilul personal şi agreabil al autorului. Cu riscul de a mă repeta, insist asupra caracterului de premieră absolută al cărţii: o biografie a lui Dan Vizanty nu a mai fost publicată de nimeni. Cartea lui Daniel Focşa, „Dan Vizanty. Destinul unui pilot de vânătoare” este un „must have” ce nu trebuie să lipsească din biblioteca niciunui iubitor al istoriei secolului XX.

Ion Băsmuţ

AVIATORI DE ALTĂDATĂ

Posted on by
Reply

„Aviatori de altădată” de Daniel Focşa – o carte rară într-un peisaj editorial bolnav

Într-o epocă în care românii sunt învăţaţi să îşi renege trecutul, într-un prezent cenuşiu în care suntem îndemnaţi să ne scuipăm eroii, în care „sfinţii închisorilor” sunt batjocoriţi în vreme ce perversiuni strigătoare la cer sunt promovate, admirate şi băgate pe gâtul românilor, o carte poate părea o armă slabă, ineficientă. Au doară nu ne invadează casa şi gândurile atâtea televiziuni cu mesajele lor perfide, atâţia „jurnalişti” vânduţi care scuipă zilnic pe Eminescu, pe Ştefan cel Mare şi pe Iisus Hristos ? Mi-am dat seama că nu. O carte nu este o armă slabă. Este cuvântul care sfărâmă pietre, este cuvântul care, discret, smerit, sparge zidurile închisorii virtuale spre care suntem mânaţi.

„Aviatori de altădată” a istoricului Daniel Focşa, apărută în noiembrie 2012, este o astfel de armă a duhului, în care România cea adevărată, ţara noastră cea pierdută este reînviată şi readusă în prezent, prin alcătuirea magică de cuvinte scrise cu talent, cu pasiune şi cu suflet.

O foarte scurtă lămurire a decorului. Din istoria militară românească, aviaţia este poate cea mai vie şi mai pasionantă, cea mai „prizată” de cititori. Tocmai aici, cei chemaţi să mărturisească despre trecut lipsesc în mod dramatic. Făcând abstracţie de câţiva autori afirmaţi în comunism, nu pot menţiona decât numele unui tânăr istoric stins mult prea devreme de o boală necruţătoare, la numai 29 de ani, Narcis Gherghina. Un fel de Nicolae Labiş al istoriei aviaţiei. În rest, nimeni şi nimic vrednic de remarcat. Cele câteva producţii ale unui oarecare S. Turturică, angajat MApN, constau într-o înşiruire fadă şi plată – dar prolixă – de fapte şi documente, prezentate cititorului într-o manieră searbădă, fără „sare şi piper”.

În acest pustiu editorial, l-am „zărit” pe istoricul Daniel Focşa, când, în 2008, a publicat o carte atât de personală şi originală ca stil şi concepţie, „Escadrila Albă. O istorie subiectivă”, combinând istoriografia, memorialistica şi reportajul. M-a dus cu gândul la Mateiu Caragiale cu ai săi „Crai de Curtea Veche”, o carte tot mică şi preţioasă. A urmat „Dan Vizanty. Destinul unui pilot de vânătoare” (2010), un subiect absolut inedit, căci nimeni până atunci nu mai alcătuise o carte dedicată acestui pilot, atât de celebru în timpul războiului şi atât de trecut cu vederea în zilele noastre. Poate fiindcă a luptat cu preponderenţă contra americanilor ? Poate fiindcă s-a ridicat în aer contra celor numiţi, apropo, în propaganda oficială de atunci, „terorişti ai aerului” – care făceau mii de morţi bombardând triajul Gării de Nord ? Am remarcat nu doar talentul, nu doar originalitatea acestor cărţi, dar şi latura lor… anti-sistem ! Fiindcă maniera în care priveşte participarea României la al doilea război mondial nu este cea a complexaţilor de azi, care încearcă să ne inducă sentimentul de auto-culpabilizare pentru campania din Est, a neo-marxiştilor care sunt vădit deranjaţi – precum este dracul de tămâie – de istoriografia scrisă, dacă pot spune aşa, în picioare, de către istorici cu coloană vertebrală şi cu conştiinţă, iar nu de slugi şi de iude vândute banului străin şi intereselor Ocultei, întru spălarea creierelor unei naţii întregi.

Pentru că, da, este nevoie de astfel de cărţi în care bravii noştri aviatori să trăiască din nou, să fie vii şi printre noi, să ne salute din carlinga avioanelor lor şi să rostească precum marele Alexandru Şerbănescu, asul aşilor de vânătoare români: „Nu concep ca un inamic, oricât de mare şi puternic ar fi el (făcea referire la americani şi la USAF) să intre în ţara mea ca într-un sat fără câini şi să o pustiască”.

Dar aceşti eroi, aceşti români, trebuie invocaţi în cărţi vrednice de acest nume, de istorici vrednici de asemenea de acest nume. Prin urmare, nu cred în cărţile produse de indivizi aduşi de pe coclauri şi „pompaţi” istorici mai mult sau mai puţin oficiali, ci cred în lucrările scrise de oameni ca acest Daniel Focşa, nu doar istoric dar şi nepot de ofiţer artilerist combatant şi fost deţinut politic unsprezece ani în închisorile comuniste. „Bon sang ne saurait mentir !” – sângele bun nu minte. Nu cred că un om cu o astfel de ascendenţă s-ar putea vinde. În ţara în care copiii şi nepoţii de securişti şi activişti fac cariere strălucite, purtându-şi duhoarea morală până în cele mai înalte dregătorii ale statului, intelectualii nepătaţi reuşesc cu greu să răzbată în atenţia publicului, fiindcă „băieţii – secureţii” (vorba lui Paul Goma) au ca misiune să îi saboteze sistematic.

„Aviatori de altădată”, apărută în 2012 la editura Institutul European din Iaşi, evocă figurile unor mari aviatori români, dintre care unii, plecaţi de curând dintre noi. Este cazul generalului Ion Dicezare, ultimul cavaler „Mihai Viteazul” din aviaţie, mort în august 2012, şi a Marianei Drăgescu, decedată în martie acest an la vârsta de 100 de ani împliniţi. Sunt asemenea evocaţi pilotul de bombardament greu Ion Profir, paraşutista Smaranda Brăescu, aviatoarea Nadia Russo – cu ale sale memorii inedite, recuperate de Daniel Focşa dintr-o arhivă practic inaccesibilă -, pilotul excepţional Tudor Greceanu (căruia serialul „Memorialul Durerii” i-a dedicat un episod excepţional în anii 90) şi alţii. O mică bijuterie de 100 de pagini, o esenţă tare a literaturii aviatice căci, nu am nicio îndoială, autorul pare a fi adeptul principiului „non multa sed multum” – ceea ce contează este calitatea şi nu cantitatea. Cartea este pasionantă şi v-o recomand călduros. De altfel, orice carte este validată de cititori şi de timp. Hristos a înviat !

Ion Băsmuţ / Reporter Ziaristi Online

ISTORIA SE REPETĂ PREA REPEDE

Posted on by
3

In timp ce se derula capitolul ,,România Medievală,, s-a petrecut un fapt aparent minor, în comparaţie cu frământările istoriei contemporane, dar destul de grav prin consecinţele sale.
Unui istoric, pe care nici nu îl cunosc personal, e vorba de Daniel Focşa, i s-a refuzat o colaborare, eventual angajare, la Institutul Român de Istorie Recentă de către directorul Liviu Tofan pe motiv de simpatie politică de ,,extremă dreaptă,,. Tofan a găsit simpatia davastatoare citind bloguri. Focşa în necazul lui a scris la toată lumea şi Dan Tanasă şi Victor Roncea i-au publicat cazul cu toată documentaţia.

Faptul e grav, penibil şi de neconceput prin două lucruri:
1) Prin aceea că s-a produs. Şi nu oriunde, la IRIR.
2) Că un om a fost discriminat pe bază de simpatii politice.

Pentru cine nu ştie, IRIR este unul dintre cele patru institute care studiază istoria recentă, adică perioada comunistă, o epocă de doar 50 de ani. Comunismul e buricul pământului dacă a fost nevoie de înfiinţarea Institutului de Studiere a Totalitarismului, Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, Institutului de Istorie Recentă la care trebuie să adăugăm şi vechiul Institut de Istorie ,,Nicolae Iorga,, care se poate ocupa inclusiv de istorie recentă. Peste toate astea tronează una dintre sursele importante de documentare şi anume CNSAS. Deci avem cinci structuri pentru 50 de ani de istorie. Pentru comparaţie trebuie să vă spun că evul mediu, aproape 1000 de ani de istorie cu evenimente capitale este cercetat de vreo 30-40 de oameni din toată ţara asta. Doar atât.

Din capul locului trebuie afirmat că între profesia de istoric şi politică nu există incompatibilitate. Nu poţi interzice unui om să nu facă politică, adică să ia parte la viaţa cetăţii şi mai grav, să nu aibă simpatii politice. Marii istorici au făcut politică la nivel înalt şi asta nu le-a afectat nici cercetarea şi nici obiectivitatea. Cel mai cunoscut este Nicolae Iorga care după primul război mondial a înfiinţat, cu tatăl lui Corneliu Zelea-Codreanu, un partid de dreapta. Ulterior istoricul a ajuns până la treapta de ministru. Este drept că tot de la politică i s-a tras şi moartea tragică şi că activitatea politică nu s-a comparat cu aceea istorică. Dar Nicolae Iorga a fost o voce a vremii sale.

Cei care au interzis istoricilor să facă politică, pentru prima dată în istoria lumii, au fost comuniştii. Ei au extirpat din mintea istoricilor şi gândul la politică. Erau singurii care nu puteau fi minţiţi cu privire la locul şi rolul comunismului în istorie. Zeci de istorici au fost condamnaţi şi au făcut închisoare pentru simpatii politice, deci nici măcar pentru apartenenţa la un partid. Dacă raportăm acest număr la o comunitate de istorici care nu avea pe atunci mai mult de o sută de membri, dezastrul reiese în toată grozăvia lui.

Redau aici lista istoricilor care au făcut închisoare politică. Să o citească Liviu Tofan în fiecare dimineaţă. E bună de îndreptat coloana vertebrală. O generaţie întreagă de istorici a fost redusă la tăcere în perioada 1947-1964 aşa cum reiese dintr-un studiu recent (Stoica Lascu, Polivalenţa paradigmatică a istoriografiei române, în volumul Iluzii, teamă, trădare şi terorism internaţional 1940, vol. II, Demiurg, Iaşi, 1940, p.554-557)

Alexandru V. Boldur (1886-1982),
Aurel Decei (l 905-1976),
Silviu Dragomir (1888-1962) (închis în perioada 1949-1955),
Vladimir Dumitrescu (1902-1991) (închis în perioada 1950-1955),
Onisifor Ghibu (1883-1972) (închis în perioada 1956-1958),
Constantin C. Giurescu (1901-1977) (închis în perioada 1950-1955),
Ion Hudiţă (1896-1982) (închis în perioadele 1947-1955, 1961-1962),
Victor Jinga (1901-1980) (închis în perioada 1949-1963),
Alexandru Lapedatu (1876-1950; mort la Sighetu Marmaţiei),
loan Lupaş (1880-1967),
Ştefan Manciulea (1894-1985) (închis în perioadele 1948-1955, 1962-1964),
Alexandru Marcu (1894-1955; mort la Văcăreşti),
Ştefan Meteş (1886-1977),
Vasile Netea (1912-1989),
Ion I. Nistor (1876-1962) (închis în perioada 1950-1955),
Petre P. Panaitescu (1900-1967),
Victor Papacostea (1900-1962) (închis în perioadele 1950-1955, 1957-1958),
Zenovie Pâclişanu (1886-1957; mort în arestul M.A.I. din Bucureşti),
Radu R. Rosetti (1877-1949),
Teofil Sauciuc-Săveanu (1884-1971),
Victor Slăvescu (1891-1977) (deţinut în perioada 1950-1955);
sfârşitul tragic al profesorului Gheorghe I. Brătianu este cunoscut.

De asemenea, suferă rigorile regimului concentraţionar, în primii ani ai regimului stalinist, şi tineri istorici precum Şerban Papacostea, cu „domiciliu”, în 1950, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, neafirmaţi încă în momentul arestărilor motivate politic; sau viitori istorici, întemniţaţi ani îndelungaţi, precum:
Radu Ciuceanu (între 1948 şi 1963),
Vasile Boroneanţ (n.1930 (condamnat la 16 ani, închis între 1953 şi 1963),
Dan Amadeo Lăzărescu (1918-2002 (între 1957 şi 1964),
Gheorghe Popilian (n. 1926) (închis în 1952 /mai mulţi ani/)
Şerban Rădulescu-Zoner (între 1959 şi 1962);
Alexandru Zub
Mihalache Brudiu (ambii, între 1958 şi 1964)
(academicianul de astăzi Răzvan Theodorescu a fost „doar exmatriculat de la facultate);
loan Donat,
Aurel H. Golimas,
Nicolae Stoicescu (1924-1999),
loan D. Suciu 0917-1982): s.a.

Când istoricii au o asemenea istorie, gafa lui Liviu Tofan deja nu mai este gafă, ci atentat. Înţeleg că de la o vârstă memoria te lasă şi a confundat fotografia lui Pacepa cu a altui spion ( de râsul lumii!), că a concediat un angajat că avea icoană în birou (penibil gest ateist!), dar să pui baremuri ideologice profesioniştilor din istorie este prea mult. Încalcă şi cele mai elementare norme de deontologie profesională.

Singura concluzie este aceea că directorul IRIR are simpatii de extremă stângă, de vreme ce gestul lui îşi are analogii doar în timpul comunismului. Se ridică o întrebare. De ce Liviu Tofan cu simpatii de extremă stânga este director IRIR şi Daniel Focşa cu simpatii de extremă dreapta nu poate fi angajat acolo?