NOI CU CINE VOTĂM!

 

In ultimii ani am trăit cu toţii o ultimă (sper)  zvâcnire a tiraniei în România definită ca la carte cu: instabilitate guvernamentală, luptă cu şi împotriva justiţiei, măsuri populiste din care unele fără acoperire, ignorarea totală a altor opinii venite pe cale democratică fie de la personalităţi, fie de la manifestaţii, promovarea mediocrităţii.  De aceea am preferat tăcerea. Tiranii sunt surzi la critici şi muţi la dialog.  Era timpul ca instituţiile statului să reacţioneze. Nu au prea făcut-o! Există şi excepţii, din fericire.  Era timpul ca  partidele să reacţioneze. Insă  s-au dovedit slabe şi populate de oameni plini de interese. De aceea prefer  un independent care a dovedit cu fapte că poate apăra principiile familiei creştine în Europa. Uneori un singur om poate face mai mult decât un partid!

CUM AM SĂRBĂTORIT ZIUA NAȚIONALĂ

Evident că în București, cel mai românesc oraș din România, una dintre cele mai mari creații ale statului național. Cine spune că Bucureștiul e un oraș din sud condus de Miticii de pe Dâmbovița se înșeală. In București au venit și vin de peste 150 de ani români din toate provinciile și colțurile țării. Toți au fost bine primiți, toți și-au găsit locul visat, uneori chiar în frunte. De aceea, obida unor ardeleni și moldoveni pe sudiști, nu este nici întemeiată și nici justificată. Bucureștiul nu mai este demult al muntenilor, ci al tuturor românilor, chiar dacă unii munteni își amintesc cu nostalgie de Bucureștiul bunicilor și străbunicilor lor.
Dintre ofertele Bucureștiului, cea mai atractivă a fost pentru mine Opera Română cu spectacolul ,,Oedip,, de George Enescu dedicat Zilei Naționale a României. De ce au ales o operă de Enescu era explicabil, dar de ce au ales o operă clasică am înțeles d-abia la sfârșitul spectacolului. Oedip este o poveste despre destinul implacabil al omului singur și în comunitate. Pentru antici , destinul era o temă centrală. Pentru creștini este discutabilă și aproape inexistentă. Totuși, felul în care vedeau anticii destinul nu este mult diferit de felul în care văd creștinii soarta. In ambele situații pe drumul vieții, omul este silit să răspundă la o întrebare fundamentală. Oedip este întrebat de Sfinx, creștinii au ispite care în definitiv sunt tot întrebări. Ispită înseamnă întrebare. O altă idee este aceea că destinul nu este identic cu viața. Destinul este o lucrare pe care o împlinești sau nu. In măsura în care este împlinit, destinul se epuizează. Așa ne explicăm de ce Oedip deși învingător asupra destinului nu a făcut decât să-l împlinească, chiar dacă era un destin îngrozitor. Și, în fine, apare tema adevărului pe care nimeni dintre antici nu îl cunoștea cu adevărat. Pentru ei, curgerea timpului putea schimba sensul. Unul care intra în cetate ca un salvator cum a fost Oedip, se dovedea peste timp a fi criminal, ceea ce nici el nu știa.
Opera a fost pusă în scenă impecabil. Scenografia a fost senzațională. O bună parte a fost multimedia, scena fiind acoperită de încă două ecrane pe care se derulau filme, imagini onirice, simboluri, metafore. Costumele au fost actualizate parțial așa încât simțeai că e o poveste din prezent.
Mă gândesc uneori la destinul poporului român. Oare se gîndeau românii de la 1830 împărțiți în două clase fundamental diferite, una foarte bogată și alta foarte săracă cum vor arăta urmașii lor peste 200 de ani? Credeau boierii care se îmbrăcau cu haine grele și blănuri multe și aveau 12 feluri de mâncare la o masă că urmașii lor vor fi prigoniți peste mări și țări sau vor înfunda temnițele comuniste? Visau țăranii care mâncau de dulce doar trei luni pe an, în rest doar mămăligă, ceapă și usturoi, aveau doar două cămăși și făceau cele mai grele munci, că urmașii lor vor fi niște domni? Niciodată! La fel cum nici țăranii care își vindeau pământurile pe la 1500, siliți sau nu, că urmașii lor vor fi peste 300 de ani, o populație în continuă scădere, așa încât pe la 1800 erau colonizați străini în Țara Românească? Au fost necesare două războaie ca țăranii să-și recapete vechile pământuri. Prin urmare, destinul rămâne totuși o lucrare.

SE VA LUA DE LA NOI!

Se va lua de la acest popor pacea și binecuvântarea, așa cum s-a întâmplat cu toate popoarele care au lepădat familia creștină. Sau credeți că Dumnezeu e sluga noastră bun doar să ne dăruiască. Se va lua de la noi bogăția și se va da altora, așa cum s-a mai întâmplat și în alte vremuri. Familia formată dintr-un bărbat și o femeie va fi apărată de cine nu te aștepți. De pildă, acești tineri care cântă un cântec inspirat din Cântarea Cântărilor pe străzile din Istanbul pentru a-și câștiga existența.,,Lumină în Babilon,, așa se numesc. Chiar și numele vă spune ceva. Dacă mai auziți!

<iframe width=”560″ height=”315″ src=”https://www.youtube.com/embed/c8j_vFvEKV4″ frameborder=”0″ allow=”autoplay; encrypted-media” allowfullscreen></iframe>

14 mai 1948-22 decembrie 1989. ISTORIA ATEISMULUI ÎN ROMÂNIA

14 mai 1948-22 decembrie 1989

 

Cele două date marchează istoria ateismului în România, o istorie fără Dumnezeu trăită și experimentată de milioane de oameni, cu premise și consecințe  pe care le trăim până azi.

Fiecare generație trece printr-un moment istoric care o marchează definitiv.  Generația părinților și bunicilor noștri au trăit ziua de 14 mai 1948, o zi neagră, devenită azi ZIUA MARTIRILOR DIN TEMNIȚELE COMUNISTE. Prefer să o evoce părintele Iustin Pârvu care a trăit-o. Generația mea a trăit revoluția din 22 decembrie  1989 cu consecințe negândite de noi în acel moment. Binele și răul personal este relativ, de aceea  poate fi estimat doar  la nivel de societate. De pildă, trebuie să recunoaștem că generația ateistă este foarte bolnavă. Spitalele din ce în ce mai multe sunt arhipline, nu mai zic de cei care își duc boala pe picioare. In generația părinților lor existau câteva spitale în țară. De pildă, la Țăndărei (jud. Ialomița), spitalul din 1885, printre cele mai vechi din țară, deservea plasa  Balta care avea 40 de sate și era mai mic decât în ziua de azi. S-a turnat și un film despre el, Doctorul Poenaru.

O altă boală a generației ateiste au fost avorturile care au determinat statul să intervină cu decretul din 1966. Iar o altă plagă a generației ateiste au fost copii crescuți în ateism. Eu am primit la școală o educație ateistă.

Privită din perspectivă istorică, ziua de 14 mai 1948 nu a picat din senin. Au existat premise pe care nimeni nu le-a băgat în seamă cum ar fi  slaba credință, supraviețuirea unor păgânisme la țară, intelectuali și boieri liber-cugetători, libertinajul din orașe. Deasemenea ziua de 22 decembrie nu a rezolvat problema. Societatea cât și Biserica se resimt.

Insă, Adevărul care este Hristos, trăiește în oameni, iar cei care s-au opus ateismului comunist au devenit mai tari decât cei care l-au acceptat.

CUM NE DESCRIE PĂRINTELE IUSTIN PÂRVU ACEA NOAPTE ISTORICĂ

Noaptea dintre 14 şi 15 mai a anului 1948 a fost „noaptea cea mai odioasă, cea mai criminală pentru istoria politică şi socială din România”. Descrierea aparţine părintelui Iustin Pârvu, cel care, în acea cumplită noapte, a fost arestat sub acuzaţia că face parte din organizaţii subversive. Condamnat la 12 ani de temniţă grea, părintele Iustin a fost încarcerat la Suceva, apoi la Aiud şi Gherla şi a prestat muncă obligatorie la Baia Sprie şi Cavnic, apoi la Periprava şi Culmea.

La expirarea termenului de detenţie, pentru că nu a vrut să se lepede de dreapta credinţă, părintele a mai primit un spor de pedeapsă de patru ani. „Îmi amintesc că, la un moment dat, ne-au aliniat pe toţi şi ne-au întrebat care dintre noi mai crede în Dumnezeu. Am păşit în faţă şi am mai căpătat un spor de pedeapsă“, mărturisea părintele.

Detalii inedite despre dosarul întocmit de Securitatea din Roman părintelui Iustin Pârvu au fost făcute publice în numărul din 20 decembrie 2013 al ziarului „Lumina”. Condamnarea părintelui Iustin a avut loc în urma aplicării la nivel naţional a ordinului nr. 5 al Cabinetului Ministrului Afacerilor Interne, care prevedea arestarea legionarilor şi “reacţionarilor”. Pe linia legiunilor de jandarmi, autorităţile locale au primit ordin să înainteze liste nominale cu persoanele din categoriile “reacţionare” (manişti, brătienişti, titelişti şi legionari), iar în aşa numita “noapte fulger” – 14 /15 mai 1948 – au fost arestaţi mii (după unii autori 1000, după alţii 3000, după alţii 5.000) de elevi şi studenţi din centrele universitare din Bucureşti, Iaşi, Cluj. Numai în fostul judeţ Roman au fost reţinute 44 de persoane suspectate că ar duce activitate legionară conspirativă. Printre aceştia s-au numărat studenţi, intelectuali, preoţi şi chiar elevi din liceele romaşcane. Cei mai în vârstă dintre arestaţi erau consideraţi continuatorii activităţii legionare, concretizată mai ales prin recrutarea tinerilor liceeni din şcolile din Roman. Între ei s-a aflat şi părintele Iustin Pârvu, care avea atunci 29 de ani şi era student la Seminarul “Sfântul Gheorghe” din Roman.

Despre momentul arestării, urmat de cele zece zile de coşmar petrecute în podul Securităţii şi apoi de anchetele susţinute de “haidamaci specializaţi în bătăi şi torturi crunte”, aflăm din evocările pline de dramatism ale părintelui Iustin.

“Slujeam împreună cu alţi doi părinţi, unul de la Secu şi unul de la Mănăstirea Neamţ. Unul era Valerian Blaga, Dumnezeu să-l ierte. (…) Dar între timp se făcuse seară, se înnoptase, aveam camera noastră acolo, eu cu Valerian. Şi numai ce auzim zgomot puternic la uşă. Dar când au bătut la uşă au şi intrat. Cum? Dumnezeu ştie. M-am ridicat. «Hai, echiparea!». Mi-am dat seama pe loc că nu e lucru curat aicea. Zic:     «Să-mi iau haina!». «Nu, nu, că vii înapoi! Nu-i nevoie, mergi aşa!». Am plecat aşa cum eram îmbrăcat. Dragii mei, au început ei să caute, s-au învârtit, s-au uitat ei. (…) Ieşim de acolo în curte. Ce era la poartă? Cursa aceea mare şi frumoasă, cu geamuri negre! Era staţionată. Când se deschide uşa, acolo era plin de oameni. Avocatul cutare, părintele cutare… Mă uit în dreapta, în stânga, numai oameni unul şi unul. «Ei, dacă sunteţi aicea, atunci e bine, n-o să fie mare lucru… Hai să mergem!» Şi unde ne-a dus? Nu ştiam. Dar ne-a învârtit o oră şi jumătate în jurul oraşului, ca să ne dea impresia că suntem duşi la capătul lumii. Nu se vedea nimic în afară, iar o oră şi jumătate părea atunci, în acele condiţii, un timp imens…

(…) La un moment dat opreşte maşina, huruit puternic, frînă… Unde intrăm? La „securitatea” din Roman, acolo, la cazarmă. Ne ia în primire, pe cîte unul… Hai!… Ne duc la un etaj, într-un pod, plin era podul, plin. Un dulău, aşa… La fiecare doi inşi, un dulău. Intru acolo şi eu: Faţa la pămînt!, ne strigă. Dulăul mă ia în primire. „

CONTINUARE LA MĂRTURISITORII

VLĂDENI-POPINA BLAGODEASCA, 2017. UN TORT FESTIV

Săpăturile arheologice din aşezarea medieval-timpurie de la  Vlădeni-Popina Blagodeasca s-au desfăşurat  în baza autorizaţiei nr.18/25.04.2017, conform planului de cercetare anual adaptat însă fondurilor alocate de doar 14500 lei  asigurate de Muzeul Judeţean Ialomiţa.

A fost investigată o suprafaţă de circa 107 m2 de-a lungul a două secţiuni

(SN c.1-15, SF c.1-3/2017), trei casete (Cas. A59-61) şi două minicasete. Lucrările au fost concentrate la limita dintre grindul sudic pe care se afla aşezarea medieval-timpurie şi grindul vestic unde perieghezele semnalau aşezarea getică. O primă constatare este aceea că aşezarea medieval-timpurie continuă şi pe grindul vestic pe direcţia NV.

Pe  suprafaţa decopertată au fost finalizate două complexe descoperit în campania precedentă (bordeiul nr.14 şi o locuinţă de suprafaţă) şi au fost descoperite alte şase complexe noi (două bordeie, două gropi, un segment de  palisadă, un mormânt). Deasemenea a fost investigat cu mare atenţie un aşa-zis ,,nivel al locuinţelor de suprafaţă,,.

S-a lucrat cu migală, cu desene şi fotografii repetate, mult la şpaclu deoarece pe o singură secţiune se intersectau complexe din două straturi arheologice (medieval şi getic). In stratul  medieval se aflau complexe din două niveluri de locuire (medieval-timpuriu (sec-IX-XI) şi medieval (sec. XIII?). Un adevărat tort festiv! Deasemenea din nivelul medieval-timpuriu am surprins cele două faze de locuire) la care se adaugă ciudăţenia de ,,nivel al locuinţelor de suprafaţă,, caracterizat de un strat gros de circa 0,30-0,60 m cu sediment brun-negricios foarte afânat, cu resturi de lemn carbonizat, arsură şi paiantă, gropi de pari cu materiale arheologice Dridu. Nu găsim resturi de podele sau vetre iar contururile sunt difuze. Ipoteza de lucru în acest moment este aceea a unor barăci din lemn distruse şi împrăştiate de săpăturile arheologice. Sistemul defensiv, un alt obiectiv al campaniei, a fost investigat doar pe o mică suprafaţă situată în faţa şanţului de apărare de pe SF.  

Evident, că viaţa nu putea fi frumoasă dacă nu aveam şi câteva junghiuri în coastă cum au fost canicula prelungită, echipa gălăgioasă, fondurile puţine, indiferenţa şefilor de la muzeu etc.

Nu au lipsit însă suprizele. In fotografia de mai jos vedeţi groapa bordeiului 14, delimitată pe podea. In colţul bordeiului, o gropiţă mergea sub podea. Am crezut că este groapă de bucate, deşi avea gura foarte mică. Am fost nevoită să secţionez podeaua ca să o sap. Era ditamai gropanul  de 1,40 m, având pe fund un mormânt. Exact în ultima zi, când trebuia să conserv săpătura.

HRISTOS A ÎNVIAT!

Hristos a înviat!
                        de Andrei Ciurunga
Hristos a înviat peste șantiere
precum peste cărbuni învie para.
De-aici va crește marea Înviere
ce va cuprinde mâine toată țara.
Hristos a înviat peste lopeți
abia mișcând în mâini însângerate,
a înviat ca în atâtea dăți
să ne sărute frunțile plecate.
Hristos a înviat peste spinări
încovoiate aprig de povară –
acest Hristos care-n atâtea țări
a fost bătut pe cruce-a doua oară.
Hristos a înviat și pentru noi,
sau poate numai pentru noi anume
să ne deschidă drumul înapoi,
spre câte-au fost – și vor mai fi în lume.
Hristos a înviat biruitor,
cum biruind vor învia martirii,
când peste zidul închisorii lor
va crește mâine mușchiul amintirii.
Hristos a înviat peste șantiere
să-și dăruie mulțimii trupul – pâinie
și să vestească marea Înviere
ce va cuprinde toată țara – mâine.
(Andrei Ciurunga, Învierea Domnului 1953, poezie scrisă în timpul detenției la Canal)

RĂZBOIUL CU STRIGĂTURI

 După lupta ordonanței, PSD a mâncat o bătaie cu strigături de s-a dus vestea din China până în Australia. Insă, vrem sau nu, în următorii patru ani, vom avea tot PSD la guvernare, în ciuda realității  ,,N-avem politicieni, n-avem partide,, descrise obiectiv şi nepartinic de domnul Pleşu. Articolul domniei pare compus din două bucăţi, una caldă cu care începe şi în care admiră  spiritul civic al protestatarilor din aceste zile şi una rece cu care încheie şi în care deplânge lipsa politicienilor adevăraţi şi implicit a partidelor. Vrând-nevrând, îţi lasă gustul rece şi senzaţia de lipsă. In locul lui, aş fi aranjat astfel articolul. Aş fi pus bucata rece la început, concluzia că nu avem policieni şi apoi încheiam armonios cu realitatea caldă că avem o mulţime frumoasă  şi tânără interesată de viitorul ţării. Pentru că în definitiv, ceea ce avem, adică mulţimea din stradă e mai preţioasă decât ceea ce ne lipseşte, un partid credibil. Argumentul meu este unul istoric şi îl voi detalia mai jos. De fapt,  domnul Pleşu descrie obiectiv părţile aflate în conflict: poporul și partidul. Dintre cei doi, doar poporul are o istorie. PSD încă şi-o scrie… pe genunchi.

Poporul și partidul-gigantul și piticul

In principiu, partidele, creații ale lumii moderne, sunt necesare și bune atunci când reprezintă polisul și interesele lui, dar când se transformă într-un grup de interese, devine periculos. Iar atunci cînd afirmă prin liderul lui că o mulțime de sute de mii de oameni, dintr-o țară întreagă este manipulată,  devine suspect sau nu cunoaște un adevăr elementar, că mulțimea se poate organiza și singură. Nu au nevoie de un partid să le spună ce să facă.

De-a lungul timpului, sute de ani, românii au constituit ţări, state, au organizat oraşe, au dezvoltat sate şi târguri, au purtat războaie, s-au răsculat, au schimbat legi, au tăiat capete de turci dar şi de domnitori tirani. Şi toate astea fără partide bazate pe principii politice. Oamenii ştiu să se organizeze singuri, domnule Dragnea!  Au nevoie doar de un stindard.  De-a lungul timpului i-au unit credinţa,  neamul, teritoriul, limba, principiile, pericolul. Dacă PSD trebuie să îşi organizeze electoratul la un miting, e problema lor de partid bătrânicios. Situația nu e valabilă pentru tot poporul.

Acuzele lui Dragnea, că protestele sunt aranjate, sunt penibile. Omul nu cunoaşte noţiuni elementare de istorie, sociologie şi psihologia masselor. Este adevărat că în timpul comunismului, capacitatea masselor de organizare nu s-a văzut, dar aceasta pentru simplul fapt că autoorganizarea era interzisă şi pedepsită.  Comuniştii organizau, infestau ideologic şi stăpâneau massele de la sate şi oraşe, din grădiniţe până în universităţi.  Mitul masselor organizate a fost învățat de PSD de la tătucii lor din PCR. Această idee tiranică, a transformat o parte  din liderii PSD locali în adevăraţi baroni convinşi că ei trebuie să organizeze şi să conducă tot şi toate.  Greşit! Ei erau doar administratori, conducători erau doar la ei în partid.

Cine sunt protestatarii?

Nemulţumiţii din stradă sunt dintre absenţii de la vot, adică aproape 60% din ţară. PSD ar fi trebuit să știe pe ce butoi cu pulbere au purces la guvernare. Dacă şi-au închipuit că absenţii de la vot sunt o massă dezinteresată de ţară şi fără opţiuni, s-au păcălit. De o săptămână au avut ocazia, prin protestatarii din piaţă, să facă cunoştinţă cu absenţii de la vot. PSD a ratat întâlnirea. S-au dovedit lipsiţi de tact, de măsură, neprofesionişti, iresponsabili. Prestaţia politică a PSD pe timpul crizei, care încă nu a trecut, s-a dovedit lamentabilă. Au tras de timp, au învinuit, au dezinformat, au acuzat. Singurul lucru care trebuie apreciat este că protestatarii au avut şansa şi condiţiile să protesteze paşnic. Adică instituţiile şi serviciile statului au funcţionat bine în frunte cu Jandarmeria şi nu s-au înregistrat incidente dramatice ca în 2012. Adică nu au încercat să compromită şi să deturneze protestele. Se știe că PDL a plătit înfruntarea protestelor din 2012, la alegerile din 2016.

Războiul cu strigături

Războiul s-a petrecut ca în vremurile vechi, cînd oștile beligerante se așezau față în față și își aruncau insulte reciproc, strigate în gura mare să fie auzite de mulțime, după care urma încăierarea. Războiul strigăturilor din România a făcut înconjurul lumii. Strigăturile mulțimii au fost mai multe, autentice și au lovit la țintă. Mai ales aia cu ,,Hoții, Hoții, a alertat toată  Europa. PSD a pierdut lupta pentru ordonanța 13, așa că se poate spune că ,,au mâncat o bătaie cu strigături,,. Doar că nu e nici timpul şi nici locul ca oamenii să stea la nesfârşit în stradă, dar nici nu pot pleca. Soluţia problemei e un nou guvern credibil, pentru că acesta pe care îl au acum a devenit… incredibil. Ar mai fi o problemă de viitor și una de forță. Dacă viitorul PSD sunt bătrâneii care au protestat ieri la Cotroceni, e problema partidului. Dar e clar pentru tot poporul privitor la televizor că cu două babe și trei coșciuge, PSD-ul nu poate trece la nici  o încăierare, deși Suleyman de Teleorman  visa un bulgăre de zăpadă care rostogolindu-se a măturat pe toți cei 300 000 de oameni din Piața Victoriei. Vise taică, vise!

p

P.S. In Bărăgan încâ se mai păstrează zicala ,, a mâncat o bătaie cu strigături,, care înseamnă o bătaie cruntă.