DEȚINUTUL PROFET (continuare II)

A doua întrebare care se ridică şi anume aceea dacă această carte poate fi considerată profetică. De aceea voi puncta pe scurt tema şi subiectul mesajului.

Cartea are trei părţi: Tristeţile unui deţinut, Profeţiile unui deţinut şi Spovedania unui deţinut. Cele trei părţi sunt legate organic şi reprezintă trei niveluri  diferite de redare şi de argumentare a mesajului pe care deţinutul simte că trebuie să îl lase lumii. Primul este personal, al doilea social, al treilea duhovnicesc. Consideră că aceste idei  au rezultat dintr-o experienţă amarnică de viaţă a unei întregi generaţii creştine ucisă fizic sau spiritual în timpul comunismului:

,,Nu avem nici aerul de a epuiza problema şi nici pe acela de a fi infailibili, ci facem o mărturisire de credinţă izvorâtă din martiriul secolului XX, care a cunoscut atât uciderea trupului, cât şi uciderea sufletului,,.(p.110)

Mesajul cărţii

I.  Tema mesajului său este relaţia dintre Creştinim şi Putere seculară, politică, de Stat. Dintre Impărăţia lui Dumnezeu şi Impărăţia lumească şi  care trebuie să fie o reflectare a celei dintâi.

,,Creştinătăţii i s-a dat puterea de a zidi  Impărăţia lui Dumnezeu şi trebuie să îşi îndeplinească această menire, căci vine Domnul şi nu ştim când vine, dar trebuie să fim pregătiţi pentru a fi cu adevărat Israelul lui. (p. 30).

Zidirea Împărăţiei lui Dumnezeu nu contravine mântuirii omului. Profetul se întreabă:

,,Ne putem mântui fără a răspunde puzderiei de probleme ce frământă omenirea?,, (p. 176).  Mulţi dintre creştinii din ziua de azi ar răspunde că ,,Da,,. Insă, Deţinutul continuă retoric:

,,Nu ţin de mântuire toate aceste aspecte: a mânca, a bea, a se înmulţi, a munci, a stăpâni, a conduce, a face legi, a pune ordine, a lupta, a veghea, a răspunde, a face dreptate, a triumfa asupra răului, a şti, a învăţa, a crea, a desăvârşi, a dinamiza, a orienta, a călăuzi, a salva, a te bucura, a muri, a învia, a te înălţa, a mântui lumea?,, (p. 176).

II.  Subiectul mesajului spune că Biserica Creştină a pierdut controlul acestei relaţii cu puterea politică şi de Stat.,,Criza de putere a Creştinătăţii a făcut posibilă strălucirea puterii satanice peste omenire. Satanismul apare în omenire pe linii de forţă succesive…antropocentrism, umanism, raţionalism, progresism, materialism şi ateismul ultimului secol devenit pseudo-religie de stat.(p.28). Satanismul creează condiţiile apariţiei şi puterii antihristului.  Deţinutul face o dezvăluire cutremurătoare:

,,Răul în lume nu va veni numai prin forma antihristică, ci şi prin forma hristoşilor mincinoşi, adică acei creştini care nu vor fi autentici reprezentanţi ai spiritualităţii creştine,, (p. 72). Pentru ca în final să se întrebe:

,,Unde este răul în acest veac? In lucruri şi în lucrări, ori în lucrul rău şi mincinos pe care oamenii l-au înmagazinat în ele? (p. 176)

III.a  Din  bogatul conţinut al  lucrării, mă voi opri mai pe larg doar  la critica spiritualităţii creştine moderne (p. 165-167). In paranteză fiind spus, deţinutul consideră că spiritualitatea creştină conduce lumea, o înnoieşte şi o desăvârşeşte, atât sub aspect material cât şi spiritual. Insă în forma modernă  aceasta  înglobează  greşelile pe care Creştinătatea  le-a făcut, pe de o parte,  în relaţia cu Statul din secolul IV, de la oficializarea creştinismului şi  instituţionalizarea Bisericii. Pe scurt,  spiritualitatea creştină modernă are şapte racile:

a) reducţionismul -neglijarea socialului şi a istoriei;

b) formalismul – împietrirea în dogme, idei, ritualuri, instituţii;

c) neutralismul – o plagă mascată sub înţelepciune şi care are multiple capete din care amintesc doar :

,,Neutralitatea faţă de satana adânceşte lumea în ambiguitate morală… Neutralitatea faţă de materie duce lumea la mizerie… Neutralitatea socială lasă lumea în robie…Neutralitatea politică oferă puterea forţelor antihristice…neutralitatea intelectuală imbecilizează…neutralitatea culturală e mormânt spiritual.,,(p. 167)

d) Creştinismul nu trebuie să părăsească istoria cu toate problemele ei, ci să o antreneze în sacru. Abandonarea istoriei a făcut ca Statul să îşi asume răspunderile istorice. Insă în epoca modernă Statul ignoră Biserica.

e) Creştinătatea întemeiată de Hristos are o concepţie comunitară care nu se mai regăseşte în societatea creştină modernă.

f) Spiritualitatea nu este un scop în sine, ci este modalitatea de sfinţire, desăvârşire  şi mântuire a firii omeneşti (p. 172).

O altă idee care apare răzleţ în cuprinsul cărţii şi pe care o găsesc importantă este a aceea a gândirii teologice şi Sf. Tradiţii.

Deţinutul constată că teologii  nu gândesc lumea prin Hristos, ci gândesc pe Hristos prin Biserică.  Rolul creştinătăţii, susţine deţinutul profet,  este să lucreze mântuirea lumii într-o necurmată actualitate (va urma).

DEŢINUTUL PROFET (continuare I)

Note de lectură

Emilia Corbu

Ioan Ianolide este un mărturisitor. Condamnat şi închis la vârsta de 20 de ani, a petrecut întreaga tinereţe şi maturitate, peste 20 de ani în cele mai cunoscute temniţe comuniste. Supravieţuieşte  prin mărturia şi comportamentul creştin pe care îl manifestă constant. Acolo îl descoperă cu adevărat, îl înţelege, îl trăieşte pe Hristos. După eliberare mai trăieşte 20 de ani.

b) Stilul profetic. Ioan Ianolide a scris  două cărţi cutremurătoare prin cuvântul clar, prin puterea de sinteză, prin experienţa şi mai ales mesajul transmis. Este adevărat că la editarea acestor cărţi un rol au avut şi cei care au diostorsit textul şi l-au pus în pagină. Dar aceasta nu schimbă cu nimic esenţa  mesajului şi stilul decisiv. Prin temniţe au trecut mii de oameni, dintre care unii erau  mari talente literare, dar nu toţi au reuşit să scrie ca Ioan Ianolide. Pentru că textele lui  nu se deosebesc prin talent, ci prin mesaj şi autenticitate. Textele literare  au izvorul în minte, în raţiune, în talent, în cunoştinţe de tehnică literară şi într-o cultură vastă. Textele acestui mărturisitor  sunt scrise cu sufletul folosindu-se de minte, talent, raţiune, cultură.  Iar Dumnezeu vorbeşte omului în suflet, nu în minte. Aceasta este deosebirea dintre o scriere profetică şi o scriere literară. Dintre un cuvânt cu putere multă şi o scriere frumoasă.

Pe de altă parte Ioan Ianolide nu scrie memorii sau profeţii din amor personal, din dorinţa de a lăsa o experienţă de viaţă. El scrie din datorie faţă de confraţii din închisoare, din datorie faţă de generaţiile din ziua de azi. Or, datoria era una din motivaţiile profetului. Autorul vorbeşte despre sine la persoana a III şi se prezintă drept Deţinutul.

c) Caracterul predictiv, istoric, temporal şi atemporal al profeţiei?

In primul rând nu este o prezicere şi nici o ghicitură. Este drept că are şi predicţii dar în esenţă  este un cuvânt cu putere multă adică un mesaj inspirat de Duhul Sfânt pe care o persoană îl vesteşte  poporului ales.   Tema profeţiei este întotdeauna bine definită, şi se referă la un spaţiu şi la un timp istoric concret. Mesajul este foarte clar şi fără echivoc, aspru şi tăios. Acesta este şi scopul profeţiei, de a opri cu puterea cuvântului lumea de la dezastru.

Ca un veritabil profet al vremurilor de demult, mărturisitorul Ioan scrie în 1985 şi trei previziuni care deja se împlinesc. Acest lucru întăreşte ideea că ne aflăm în faţa unei profeţii. Prima  previziune se referă  la căderea comunismului. In a doua  spune că puterea va fi preluată tot de cei care au avut puterea comunizării ţării (p.30). A treia referitoare la era tehnologică, viţelul de aur care deschide  perspectivele unei tiranii mondiale (p.30): ,,Tehnica scoasă din ordinea firească a ei nu numai că nu este folositoare, ci este nimicitoare,, (p. 155). In continuarea redă toate riscurile civilizaţiei moderne şi pe care le regăsim în lumea de azi.

Personal consider că Ioan Ianolide poate fi considerat un profet modern.

DEŢINUTUL PROFET

DEŢINUTUL PROFET

Note de lectură

Emilia Corbu

 Motto:

…el are de spus ceva nou…nu este ajutat nici din Răsărit, nici din Apus, dar sunt oameni în lume care l-ar înţelege şi cu care ar putea lucra în acelaşi duh,,.(p.34)

Îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti şi publicată la Editura Bonifaciu în 2009, cartea ,,Deţinutul profet,, semnată de Ioan Ianolide este o carte rară. Micuţă, de format letter, cu coperţi cartonate, poate trece neobservată dacă nu ar fi numele cu rezonanţă de best-seller al  autorului şi gândul la  ,,Intoarcerea la Hristos,,. Dacă în prima carte Ioan Ianolide poate trece drept un memorialist şi biograf cu talent, în ,,Deţinutul profet,, se conturează ca un gânditor şi de ce nu, profet.

Profeţia unui martir

,, Deţinutul profet,, este o carte profetică, destinată timpurilor noastre, scrisă cu jertfă şi trudă de unul dintre mărturisitorii prigoanei secolului XX. Sinceră să fiu  mi-a fost greu să scriu  aceste rânduri tocmai datorită complexităţii textului, o monadă adică un tot cu mai multe planuri. O carte care ne lasă fără comentarii. Care răspunde la întrebări, care explică dar şi ceartă. O carte actuală. De aceea înainte de a sublinia câteva idei,  consider necesară o scurtă lămurire cu privire la profeţi.

Epoca noastră pasionată excesiv de viitor, de la  predicţii ştiinţifice la ghiceli băbeşti, are o anomalie. Este lipsită de profeţi. Unde sunt profeţii? În mod normal, ar fi trebuit să fie în Biserică. Dar, în zilele noastre, nici măcar personalitatea profetului nu  este recunoscută ca atare. In Vechiul Israel existau profeţii, preoţii şi învăţătorii de lege. In Noul Israel, Sf. Apostol Pavel în I.Corinteni, XII,28, menţionează slujitorii Cuvântului ,,Pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică întâi Apostoli, al doilea Profeţii, al treilea Didascali,,. Aceştia constituiau o unitate diferită de cler[1]. Această triadă exista în  Biserica Primară. Istoricul T.M. Popescu consideră că ,,Profetul era organul inspirat care prezice, revelează, ceartă şi sfătuieşte[2]. Tot el constată că profeţia s-a stins de timpuriu. Când şi unde s-a pierdut Profeţia? Părerea mea umilă este că atunci când s-a instituţionalizat Biserica. Profeţia, spre deosebire de preoţie şi învăţătorii de lege nu putea fi instituţionalizată. Profeţii erau personalităţi harismatice. Har în stare pură. Nu putea fi administrat de instituţii omeneşti.

Cartea ,,Deţinutul profet,,  ridică două întrebări. In primul rând dacă Ioan Ianolide a avut dar profetic. In al doilea rând dacă ne aflăm în faţa unei profeţii, o lucrare inspirată de Duhul Sfânt sau a unei opinii personale rezultate dintr-o amarnică experienţă de viaţă aşa cum se exprimă şi autorul ei. ,,Aceste gânduri ne vin ca buni creştini ortodocşi, iubindu-ne Biserica, dar în condiţiile calvarului şi Golgotei (p. 185). Intrebarea e bună deoarece ne aflăm în epoca falşilor profeţi şi a hristoşilor mincinoşi.

Cine este un  profet?

Dacă facem portretul robot al unui profet, Ioan Ianolide  se deosebeşte de acesta  prin teoria extazului.

Teoria extazului spune că profeţii cădeau în extaz atunci când profeţeau sau aveau viziuni cereşti. Analizând această problemă, Procopius din Mitylene, unul din prima serie de teologi ai Bisericii, a dat în secolul al VI-lea o definiţie destul de raţionalistă şi spiritualistă a profetului. Acesta a spus că în timpul extazului inteligenţa umană este umbrită de Duhul Sfânt[3]. Noi nu avem ştire despre vreo cădere în extaz a Deţinutului, deşi menţionează că aceste gânduri îi vin după rugăciune.  Dacă analizăm însă  textul lui Ianolide găsim următoarea prezentare: ,,Deţinutul dispune de un detector suprasensibil al duhurilor,, (p.30). Or, ştim foarte bine că duhurile pot fi deosebite doar de Duhul Sfânt.

,,El este un eremit de  modă modernă. Contemplă lumea în Hristos şi-l preamăreşte pe Hristos în lume, umplând lumea cu Duh Sfânt. Se simte că pluteşte cu un gând deasupra lumii, iar lumea e gând şi aşa se întâlneşte cu Gândul necreat,, (p.25). Poate fi acesta un moment contemplativ specific extazului? Eu cred că da. Ioan Ianolide nu era adeptul vorbelor goale sau al metaforelor.

Dar sunt şi trei  elementele comune dintre un profet clasic şi Ioan Ianolide

a) Parcursul vieţii

Profeţii sunt oameni care în urma unei revelaţii, au primit Duhul Sfânt şi au împlinit Cuvântul lui Dumnezeu cu preţul vieţii lor. Sunt un fel de sfinţi în viaţă, slugi devotate şi prieteni ai lui Dumnezeu. Oameni aleşi! Viaţa lor e dedicată exclusiv lui Dumnezeu, pentru care nu cruţă nimic şi pentru care  intră în conflict de multe ori cu puterea politică a timpului lor. Mulţi dintre ei au murit asasinaţi la comandă politică şi au avut duşmani chiar din rândul preoţilor.

Ioan Ianolide este un mărturisitor. Condamnat şi închis la vârsta de 20 de ani, a petrecut întreaga tinereţe şi maturitate, peste 20 de ani în cele mai cunoscute temniţe comuniste. Supravieţuieşte  prin mărturia şi comportamentul creştin pe care îl manifestă constant. Acolo îl descoperă cu adevărat, îl înţelege, îl trăieşte pe Hristos. După eliberare mai trăieşte 20 de ani. (va urma)



[1] Teodor M. Popescu, Biserica şi Cultura, Ed. Institutului Biblic, 1996, p.85.

[2] Idem, p.87

[3] Basile Tatakis, Filosofia Bizantină, Ed. Nemira, p.80

CONFERINŢA -SFINŢII DE LÂNGĂ NOI

Afis Sfintii de langa noi Constanta

Curtea Brancoveneasca si Fundatia George Manu va invita la conferinta si lansarea de carte “SFINTII DE LANGA NOI”.
Evenimentul va avea loc in Constanta, vineri 27 martie 2015, ora 17, la Curtea Brancoveneasca (Str. Vasile Lupu, nr. 43-45, et. 4).

Invitatii:

CIPRIAN VOICILA – Sociolog, psiholog si scriitor
VLAD NICOLAU – Fost detinut politic, vicepresedintele Fundatiei George Manu Constanta
MIREL STANESCU – Fost detinut politic

Sinaxar pe luna Februarie

In luna februarie ar fi trebuit prăznuiţi, dacă am fi trăit într-o lume normală şi o societate creştină funcţională, trei dintre sfinţii închisorilor comuniste: mărturisitorii preotul Ioan Sabău (16 februarie), Ioan Ianolide (5 februarie) şi muceniul Valeriu Gafencu, trecut la Domnul în penitenciarul de la Tg. Ocna în data de 18 februarie 1952. Deşi au fost depuse dosare de canonizare, încă nu au fost analizate. Totuşi o mulţime din ce în ce mai mare de oameni a început să fie interesată de personalitatea lor. Anul acesta, pentru prima dată în ultimii 25 de ani, a avut loc la Tg. Ocna un parastas oficiat de un sobor de preoţi şi călugări din protopopiatul Tg. Ocna, semn ce ne dă speranţe într-o apropiată canonizare a lor. In anii trecuți parastasele pentru mucenicul Valeriu au fost făcute de familie, Fundația culturală G. Manu, mireni și călugări din zonă și din restul țării. Prin ei, memoria lui Valeriu a fost păstrată. Totuşi, să nu uităm că un sobor de preoţi oficiază de câţiva ani buni şi parastasul părintelui Arsenie Boca şi canonizarea se lasă tot aşteptată. Viaţa şi mărturisirea celor trei au fost descrise în mai multe articole şi expoziţii şi prin urmare nu mai insistăm asupra lor. Este de ajuns să tastezi numele lor pe google şi vei avea o mulţime de informaţii. Aştept cu nerăbdare timpul când ziua lor va fi prilej de prăznuire, ca pentru sfinţi şi nu de parastas ca pentru morţi. Oricum, o bună parte din cei care au fost la Tg. Ocna au participat după parastas şi la o mică prăznuire, la troiţa închinată lui Valeriu Gafencu, unde s-a citit Acatistul sfântului.

Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu tema sfinţilor trebuie precizat că după moarte sufletele oamenilor ajung fie în Rai cu drepţii, fie în Iad cu păcătoşii, fiecare după faptele lor. Sunt însă şi suflete alese care ajung în Impărăţia Cerurilor, cu sfinţii şi cu îngerii. Doar cei care ajung în Impărăţia Cerurilor se pot ruga pentru noi la Dumnezeu, luând parte oarecum la viaţa noastră. Cei care sunt în Rai se odihnesc, iar cei din iad se chinuiesc până la Judecata de Apoi. Doar Sfinţii nu sunt judecaţi, pentru că prin ei Dumnezeu ne va judeca pe noi. Dacă, de pildă, vom fi întrebaţi de ce nu am făcut milostenie şi noi vom răspunde că nu am putut, Hristos ne va spune: Dar, Valeriu care avea un singur cojocel în iernile grele din puşcărie, cum de a putut să îl dea unui alt deţinut, mai bolnav ca el? Şi, aşa vom rămâne fără răspuns.

In continuare, voi relata două cazuri la care am fost martoră şi unde am simţit intervenţia minunată a Sf. Mucenic Valeriu Gafencu. Le voi numi simplu, după soluţia rezolvării lor.

Nici în stânga, nici în dreapta, rămâi pe loc.

In vara lui 2011, am avut un vis pe care nu îl pot uita nici acum, deşi personal nu cred în vise şi nici nu le dau importanţă. Am visat-o pe monahia I. de la o mănăstire de pe lângă Bucureşti şi cu care vorbeam foarte rar la telefon, de Paşte şi de Crăciun. In visul meu, maica era îmbrăcată în haine lumeşti într-o aglomerare haotică de feţe bisericeşti. Deşi nu era nimic îngrozitor în imaginile visului m-am trezit cutremurată şi speriată. Mi-am făcut o rugăciune şi am adormit la loc. Visul a continuat. De astă dată se făcea că intram într-o  biserică mare unde se afla o mulţime de oameni. Biserica era foarte largă şi înaltă cu nişte ziduri cenuşii în partea de jos şi ceva de sticlă în partea de sus. Nu era pictată. Mulţimea se îndrepta spre iconostasul din dreapta spre închinare. In absida din stânga era o raclă uriaşă din sticlă în care se afla un tânăr îmbrăcat într-un costum gri. Tânărul era viu şi părea să se ridice din raclă ca pe un tron, privind la mulţimea de închinători ce se îndrepta spre iconostas. Mi s-a spus că este Valeriu Gafencu şi privind spre el am avut impresia că mă cunoaşte. M-am îndreptat spre raclă şi am privit. Era înconjurat de o mulţime de oameni cu care părea că vorbeşte. A venit rândul şi monahiei I. Acesteia i-a spus: Nici la dreapta, nici la stânga, rămâi pe loc! Şi în timp ce vorbea, gesticula cu palma, în dreapta şi în stânga, aşa cum fac oamenii simpli când vor să arate o direcţie, aşa încât atunci când i-a spus ,,rămâi pe loc,, a aşezat palma cu faţa în jos, aşa cum se face când se ia o hotărâre. In zilele următoare visul m-a urmărit fără să îl pot uita. Până la urmă, am sunat-o pe maica I. Nu ştiam dacă are evlavie la Sfinţii închisorilor, aşa că am început cu o introducere. Nu era nevoie. Maica ştia de subiect. Am început să îi povestesc visul, cerându-mi scuze că deşi nu cred în vise, simt nevoia să îi spun. Pe tot timpul relatării monahia I. a rămas tăcută. La sfârşit mi-a spus gânditoare, în câteva cuvinte: ,,Ştiţi, eu aveam o hotărâre de luat şi nu ştiam ce să fac. Am citit 40 de zile acatistul Sf. Valeriu Gafencu. Cred că acesta este răspunsul pe care trebuia să-l primesc.,,

Cineva v-a adus portofelul

A doua întâmplare minunată s-a petrecut în seara zilei de 17 februarie 2015, chiar în ajunul prăznuirii lui. Mă aflam deja la Tg. Ocna când am fost sunată de o rudă apropiată din Viena care mi-a spus să mă rog şi pentru ea la Sf. Valeriu, pentru că i s-a furat portofelul în care se aflau buletinul de identitate, două carduri bancare, carduri de intrare gratuită în muzee şi biblioteci, bani. Situaţia era disperată. Anunţase furtul la cea mai apropiată secţie de poliţie, dar i se spusese că şansele de recuperare sunt minine. Zilnic, în Viena se fură cam 10 portofele. Spre deosebire de Bucureşti care este o capitală cu grad mic de criminalitate, Viena are un grad mediu de criminalitate. Poliţistul s-a mişcat foarte greu, luîndu-i peste o jumătate de oră să înregistreze furtul şi să îi elibereze o hârtie cu care urma să se prezinte la Consulat. In acest timp, cele două carduri puteau fi devalizate online, pentru că fiind activate în sistem, puteau fi folosite fără PIN. Pentru cine nu ştie, la Consulatul din Viena se prezintă zilnic câţiva păgubiţi care, după câteva ore de aşteptare, primesc o altă hârtie cu care se pot prezenta la aeroport să se întoarcă în România şi să îşi facă alte acte. Deci, e complicaţie mare! Unii care nu se pot întoarce în ţară, aşteaptă disperaţi şi câte o lună cu speranţa că poate cineva le găseşte actele şi le depune la oficiile de obiecte pierdute. Persoana păgubită era credincioasă şi avea evlavie şi la Sfinţii inchisorilor. In biserica ortodoxă din Viena se află pictate şi chipurile unora dintre ei. In situația dată singura soluţie era rugăciunea la Dumnezeu, adresată prin sfinţii lui. Şi, nu vă spun că mare mi-a fost bucuria când, în mai puţin de o jumătate de oră, primesc un alt telefon. De data aceasta de bucurie. Fusese sunată de la poliţie că cineva i-a adus portofelul. Lipseau doar banii cash şi abonamentul de trasport în comun. Toate celelalte erau intacte, inclusiv banii din carduri. Din păcate, poliţistul nu a notat datele persoanei care îl adusese, spunând că nu intra în atribuţiile lui. Oriunde ar fi, să îl aibă Dumnezeu în pază! Eu sunt convinsă că a fost o întâmplare minunată. In primul rând că a fost găsit repede. Că actele au ajuns în mâinile unei persoane responsabile care le-a dus la poliţie şi chiar (culmea!) la acelaşi sediu de poliţie unde a fost reclamat furtul. Poliţistul era de-a dreptul şocat când a anunţat-o că poate veni să îşi ridice portofelul. Nu trecuse nici măcar două ore. Dau Slavă lui Dumnezeu că am fost părtaşă la aceste două întâmplări care mi-au sporit încrederea că Valeriu Gafencu se află în rândul sfinţilor, în Impărăţia Cerurilor.

Le predica din duminica următoarele,  preotul spunea că o întâmplare minunată este aceea care are loc atunci când avem urgentă nevoie de ceva, când nu există alternativă și aparent nici o cale de ieșire. Parcă aceste cuvinte fuseseră spuse pentru mine care încă mă mai întrebam ce este aceea o întâmpare minunată, cum poate fi definită.

18.februarie 2015.Fotografii preluate de la Fundaţia George Manu

PĂRINTELE ARSENIE BOCA SAU CUVINTE VII

Astăzi se împlinesc 25 de ani de la naşterea în ceruri a Cuviosului părintelui nostru Arsenie Boca. Aşteptăm ca dosarul de canonizare al părintelui să fie validat şi dragul nostru povăţuitor pe calea Impărăţiei să fie cinstit aşa cum se cuvine. Redau mai jos un text din ,,Cuvinte Vii,,. Ii mulţumim părintelui pentru toate rugăciunile auzite, pentru minunile mici şi mari pe care le-a înlesnit în viaţa noastră.

Bucură-te prea-cuvioase părinte Arsenie!

„MÂNAŢI MAI ADÂNC ! – 2 -

Cu aceste cuvinte a sfârşit Iisus zdroaba de toată noaptea a unor pescari, întorcându-o întru o aşa bucurie, încât printr-însa au cunoscut că Iisus e Dumnezeu, Stăpânul mărilor şi al vietăţilor dintr-însa. Oricine dintre noi poate că s-ar mulţumi cu atâta; cu bucuria că Dumnezeu i-a ajutat la necaz, cu recunoştinţa pentru un moment. Simon pescarul a mai făcut ceva: şi-a simţit toată nevrednicia sa de om în preajma lui Dumnezeu, şi, neputând scăpa de simţământul nevredniciei, a spus o vorbă, care poate fi şi potrivită şi nepotrivită: „Doamne, ieşi de la mine, că om păcătos sunt!” Domnul, nu numai că nu l-a ascultat să se ducă de la el, dar l-a chemat la Sine, printre primii ucenici. L-a chemat din marea peştilor, unde n-a avut necaz decât o noapte, în marea societăţii omeneşti: apostol, pescar de oameni, unde „necazurile Evangheliei” ţin toată viaţa. Ca pescar de oameni, ca vestitor al Evangheliei lui Dumnezeu, s-a îndoit de câteva ori în misiunea sa. Odată – dorind el – Iisus l-a chemat pe valuri. In curtea lui Pilat de trei ori s-a lepădat de Iisus. Iar ultima dată – spune o predanie – Petru, văzând urgia prigoanei lui Neron-Cezarul, a fugit, vrând să scape. Atunci, spune predania, Iisus i s-a arătat mergând spre cetate. Petru-„pescarul”, cum îl numeau creştinii în ascuns- L-a întrebat: „Unde mergi Doamne ?” Iar Iisus i-a răspuns: „Merg la Roma să mă răstignesc a doua oară !” Petru şi-a înţeles greşala şi dojana pe care i-a facut-o Iisus. Întors de Dumnezeu iarăşi la misiunea sa, la necazurile morţii pentru Viaţă, sigur că, – după cuvântul ce-l auzise odinioară: „mână mai adânc” – a simţit din nou nevrednicia sa de om şi bucuria pe care i-a facut-o Dumnezeu, bucurie care a covârşit necazul firii, cu adâncurile rostului dumnezeiesc. În necazurile, pline de bucurie, ale Evangheliei, mult mai multă roadă a adus creştinătăţii moartea sa mucenicească pentru Iisus, decât dacă şi-ar fi cruţat viaţa pentru sine. Iată ce rosturi au avut cuvintele lui Iisus „mână mai adânc”, în viaţa şi misiunea ucenicului Său Petru- „Pescarul”. Ce învăţăminte putem desprinde noi din cuvântul lui Iisus: „mânaţi mai adânc” ?- Că în toată strădania noastră bună, să mânăm mai adânc. Necazul, piedicile sau încercările sunt puse ca să le trecem, iar nu ca să ne oprim sau să ne întoarcem păgubaşi. – Încercările de tot felul sunt binecuvântate de Dumnezeu şi trimise oamenilor, cu rostul ca din prilejul lor să ne întâlnim cu El, căci de la El primim puterea neobişnuită, care întoarce necazul în bucurie. – Că întotdeauna, ori de câte ori ne întâlnim cu Dumnezeu înnecazuri, toate sunt chemări de-a-I fi mai aproape, de-a-I fi ucenici, de-anu tăcea binefacerile Sale către noi. – Că mare trebuinţă au oamenii, confraţii noştri, de mărturia noastră, precum că în încercări e mai aproape Dumnezeu de noi şi noi de El. – Să mânăm deci mai adânc rosturile vieţii acesteia şi ale tuturor încercărilor ei, că sfârşitul lor e moartea păcatului şi întâlnirea nedespărţită cu Dumnezeu. – Că fără găsirea lui Dumnezeu în încercările vieţii, viaţa noastră ar fi o noapte de zdroabă zadarnică, mai zadarnică decât odinioară cea a lui Simon pescarul. Nu pricepem viaţa fără Dumnezeu. Dar îl pricepem pe Dumnezeu din necazurile vieţii – bune toate – şi din ele propoveduim pe Dumnezeu.- Şi propoveduiţi-L şi voi.

Din volumul Părintele Arsenie Boca, Cuvinte Vii, tipărită cu binecuvântarea PS dr. Daniil Stoenescu, episcop-locţiitor de Vârşeţ

INVITAŢIE LA HRAM

Invitaţie la hram

Mănăstirea Paltin Petru-Vodă îşi serbează ocrotitorul – Sf. Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon

 

Mănăstirea Paltin Petru-Vodă vă invită să participaţi la slujba de prăznuire a Sf. Mare Mucenic şi tămăduitor Pantelimon, ocrotitorul aşezământului Filantropic întemeiat de Părintele Arhimandrit Justin Pârvu.

Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei va fi prezent la mănăstirea Paltin, duminică, 27 iulie, pentru a oficia slujba Sfintei Liturghii alături de un sobor de preoţi.

Aşezământul filantropic al mănăstirii Paltin cuprinde un orfelinat pentru copii şi un azil pentru bătrâne, unde îngrijirea şi asistenţa medicală este oferită de maicile din mănăstire. Părintele Justin Pârvu a întemeiat acest aşezământ social din mare lui dragoste faţă de semenii aflaţi în nevoi, boli şi necazuri, faţă de neamul românesc.

Toţi cei care doresc să acorde un sprijin susţinerii activităţilor misionar filantropice, începute de Părintele Justin în mănăstirea Paltin, o pot face direct sau prin următoarele date de contact: 0233893468, 0233257257. Cont bancar: LEI – RO 73 RNCB 0196 1129 1488 0001; USD – RO 62 RNCB 0196 1129 1488 0005; BCR Piatra Neamţ

Adresa: sat Petru Vodă, com. Poiana Teiului, Jud. Neamț, cod 617 346

PĂRINTELUI ILIE LĂCĂTUŞU, CU DRAG!

Mâine, 22 iulie, este praznicul unuia dintre cei mai cunoscuţi şi iubiţi dintre sfinţii închisorilor comuniste, părintele Ilie Lăcătuşu. Iisus a venit să sfinţească omul şi atunci când misiunea e îndeplinită şi omul devine sfânt, noi nu îi recunoaştem. Mare păcat!

O scurtă descriere a sfinţeniei ne face, vrednicul de pomenire mitropolit de Florina, părintele Augustin într-un fragment pe care îl redau în continuare.

Cine este sfântul? Ce este un sfânt? în limba noastră veche „sfânt” („aghios”) înseamnă „curat”. Luaţi, de pildă, un element util vieţii noastre: benzina. Benzina nu iese aşa cum o vedem noi din zăcămintele pământului. Iese ca un lichid negru, care trece prin multe filtre şi se purifică. De aceea, îl auzi pe şofer că cere benzină curată; pentru că el ştie că şi un mic gunoiaş poate face o stricăciune la maşină. Un alt exemplu este aurul. Nici el nu iese masiv, dintr-o bucată, din măruntaiele pământului. Este un metal amestecat cu diverse materii de proastă calitate; aurarii însă îl aruncă în cuptor de multe ori şi astfel rezultă aurul autentic, de 24 de carate, cum zic oamenii. Vreţi un alt exemplu? Aerul pe care îl respirăm. Fără aur trăieşti, fără benzină poţi să trăieşti, dar fără aer nimeni nu trăieşte. Oamenii caută aer curat, în special în oraşele pe care le acoperă un nor din cauza benzinei arse; de aceea, cu orice prilej ies cu miile în afara oraşelor.
Vrem benzină curată, aur curat, aer curat, haină curată, farfurie curată…; aşa a fost făcut omul. Şi se naşte întrebarea: Facem acelaşi lucru şi pentru suflet? Este curat sufletul nostru? Găsiţi-mi un om al cărui gând să nu fie deranjat de gânduri viclene, inima lui să nu simtă egoism, voinţa lui să nu fie îndemnată la rele. Există un astfel de om? Odată a existat. Cine? Primul om: Adam. Curat ca aurul a ieşit din mâinile Creatorului. Dar, după cum ştim, a căzut. Şi de atunci gândul lui înclină mai mult spre rău, inima i se umple de necurăţie, iar voinţa se îngreunează să facă binele. Suspină pentru necurăţia lui. De aceea îl auzim pe David spunând: Spală-mă, Doamne, „şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi” (Psalmul 50, 9). îl auzim şi pe Apostolul Pavel spunând: „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul” păcatului? (Romani 7, 24). Toţi suspinăm, deoarece ştim ce ar trebui să fim şi vedem ce suntem. Există o mare distanţă între ceea ce ar trebui să fim şi ceea ce suntem acum. Căutăm deci sfinţenia. Şi cine ne va dărui sfinţenia? Nimeni altul decât Domnul nostru Iisus Hristos. A venit în lume, a întemeiat Biserica şi ne dăruieşte două Taine prin care ne sfinţeşte. Una este Botezul. Cel ce se botează cu credinţă în apa sfinţită „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” se curăţeşte; cristelniţa este un Iordan. Intră negru şi iese cu totul alb, se curăţă „mai vârtos decât zăpada”. De aceea, cei botezaţi se îmbracă în haine albe (simbol al purităţii) şi de aceea pe copiii care mor de mici nu trebuie să-i plângem (ei sunt ca nişte îngeri). Dar pentru că, din nefericire, puritatea Botezului este întinată cu diferite păcate, Dumnezeu a rânduit ca a doua baie Taina Pocăinţei şi a Mărturisirii. în aceasta credinciosul se curăţă de-acum în lacrimile lui şi astfel se sfinţeşte.
Hristos, în afară de iertarea păcatelor, ne mai dăruieşte puterea de a învinge răul. Cum ne-o dăruieşte? Cu o condiţie. Care condiţie? Fără să ne silească, aşteaptă să spunem şi noi: Vreau. Adică să avem bună dispoziţie, să cerem sfinţirea sau să o căutăm. Amintiţi-vă de omul paralizat, care era ţintuit la pat de 38 de ani. Hristos nu l-a vindecat imediat. L-a întrebat mai înainte: „ Vrei să te faci sănătos? Vrei să te faci bine? (Ioan 5, 6). Şi când acela a spus „Da”, atunci l-a vindecat.
Hristos este „sfinţirea noastră” (un ecfonis al Utreniei şi al Dumnezeieştii Liturghii; vezi I Corinteni 1, 30).
Dumnezeu dă sfinţirea tuturor. Dar se naşte întrebarea: Noi vrem sfinţirea? Din nefericire, dacă există ceva, ce este dispreţuit astăzi la maxim, acest ceva este sfinţenia. Dacă întrebi inimile oamenilor, chiar şi ale copiilor mici, care sunt dorinţele oamenilor de astăzi, unul vrea să ajungă bogat, să dobândească cei 30 de arginţi ai lui Iuda; altul vrea să devină învăţat şi se duce în străinătate pentru studii; altul vrea să fie slăvit, să se audă de numele lui; altul vrea… Multe „vreau-uri” se aud, dar unul singur nu se aude: „Vreau să ajung sfânt”. Aceasta era altădată dorinţa fiecărui suflet nobil. Astăzi aceasta lipseşte.
Dorinţa „Vreau să ajung sfânt” impune luptă sau silire. „Siliţi-vă” este dumnezeiasca poruncă (Luca 13, 24; I Timotei 6, 12). Creştinul este un luptător. Sfântul este cel mai mare erou – nu-mi vorbiţi despre alţi eroi, mici sunt toţi. Sfântul este eroul; eroul care luptă cu trupul, cu lumea păcătoasă şi cu diavolul, cu duşmanii văzuţi şi nevăzuţi.
Daţi-mi, fraţii mei, sfinţi (copii şi tineri, bărbaţi şi femei, funcţionari şi ofiţeri, politicieni şi clerici), şi-atunci pământul va deveni o casă a îngerilor.
„Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt”. Astăzi prăznuim pomenirea Sfântului Gheorghe, care şi el este un model de eroism. Nu se minunează nimeni de Sfântul Gheorghe atât de mult pentru rangul său militar, cât pentru că a învins ego-ul, egoul corupt. De aceea a ajuns sfânt şi este cinstit ca sfânt. S-a luptat. A sacrificat toate: şi tinereţea şi rangul şi bogăţia şi însăşi viaţa lui. S-a făcut jertfă pentru dragostea lui Hristos. Cineva a spus: Vreau să ajung sfânt, orice m-ar costa.

Fragment din predica la prăznuirea Marelui Mucenic Gheorghe ,,Să devenim sfinţi,, publicată în volumul Ne vorbeşte părintele Augustin, vol. XVII, Editura Metamorfosi, 2014, p. 133-136

Despre părintele Ilie Lăcătuşu
SFINŢII NOŞTRI DRAGI
Părintele Ilie Lăcătuşu. Viaţa, minunile şi acatistul

DUMINICA SFINŢILOR ROMÂNI

Pentru Duminica Sfinţilor Români, redau un pasaj din gândirea lui Ioan Ianolide, unul dintre martirii ultimului veac,  care a suferit 20 de ani în  temniţele comuniste. Canonizaţi sau nu, ei sunt sfinţii timpurilor noastre.

 

In ultimul rând, a venit vremea să critic şi spiritualitatea. Uimitor, nu? După ce am pledat pentru ea, încât părea un panaceu universal şi infailibil, deodată să constat că şi ea are limitele ei, iconomia ei, sensul ei. Dar este necesar să primim şi acest duş rece peste sufletele noastre, pentru a înţelege că Ade­vărul nu e în om, ci în Dumnezeu, spiritua­litatea fiind doar o parte a omului creştin. Spiritualitatea pură, absolută, nelimitată, necondiţionată este doar în Dumnezeu.

Numai adâncul tainic al duhului omenesc comunică cu taina nepătrunsă a dumnezeirii.

în rai omul a trăit în comuniune cu Dumnezeu, având conştiinţa curată şi deci o spiritualitate neîntinată. A urmat păcatul cu tot cortegiul său de consecinţe şi omul s-a întinat, conştiinţa i s-a întunecat, iar spiri­tualitatea a devenit confuză, dezorientată. Prin Hristos, omul a fost restaurat, spiritua­litatea a redevenit sacră şi omul se poate rea­şeza în harul dumnezeiesc spre o viaţă nepri­hănită.

Deci spiritualitatea nu este un scop în sine, ci este modalitatea de sfinţire, desăvâr­şire şi mântuire a firii omeneşti. Duhul Sfânt e puterea dumnezeiască nesecată ce lucrează în oameni opera mântuitoare, iar toate lucră­rile oamenilor, umplute de Duh Sfânt, for­mează spiritualitatea creştină. Spiritualitatea ar fi deci vieţuire în duh şi în adevăr.

în teorie totul este frumos, însă practica umană degradează şi face nedesăvârşită spiri­tualitatea creştină. De aceea, doar un efort susţinut şi permanent de-a lungul veacurilor va reuşi să transfigureze lumea. Creştinătatea trebuie să lucreze cu înţelepciune, nu numai cu neprihănire, cu putere, nu numai cu smerenie.

In concluzie, creştinii au răspunderi depline pentru destinelele omenirii. Ei trebuie să gândească problemele omenirii, să le orienteze şi să le orânduiască. Ei trebuie să cunoască lumea, viaţa şi cu deosebire duşmanii. Creştinii trebuie să de răspuns burgheziei, comunismului, fascismului, iudaismului, islamismului, etc. Iar ei şi-au pierdut chemarea istorică, nu înţeleg cele ce se petrec şi nu au putut crea o forţă reprezentativă.

Trebuie să ştim ce este o idee şi cui slujeşte ea. In faţa unei lumi construită pe concepte materialiste, ateiste şi anticreştine, creştinii trebuie să aibă forţa necesară spre a lansa în istorie conceptele care conduc lumea spre mântuire.

Criza lumii moderne nu aparţine spiritualităţii creştine, dar s-a produs în mijlocul lumii creştine, şi de aceea avem răspunderi pentru cele ce se petrec.

Ioan Ianolide, Deţinutul profet, Editura Bonifaciu, 2009, p.171-173

DESPRE PĂCATUL POLITIC

Păcatul a viciat fiinţa duhovnicească şi materială a oamenilor, pătrunzând în socie­tatea lor, în istoria lor şi în natura lor. Prin păcat omul a pierdut comuniunea cu Dum­nezeu şi a rătăcit fie prin propriile erori umane, fie prin ispitirea satanică.

Păcatul este individual, comunitar şi po­litic, de aceea şi pedepsele sunt personale, comunitare şi politice. Păcatul tinde să ori­enteze, să organizeze şi să stăpânească lumea.

Păcatul personal este grav în profunzime, dar nu are suprafaţă mare. Păcatul organizat, legalizat şi guvernamental preia toată gravi­tatea păcatului personal şi-i adaugă orizont larg, tinzând să corupă şi să piardă lumea toată. Suferinţele cele mai cumplite ale lumii sunt cele comunitar-politice şi atrag şi cele mai grave pedepse.

Creştinismul opune păcatului virtutea şi sfinţenia, dar spre a înfrunta forţele organi­zate ale păcatului, credinţa trebuie să fie mai lucrătoare, mai puternică şi mai convin­gătoare decât tentaţiile păcatului. Lupta se dă la modul individual, comunitar şi politic.

Biserica nu se poate rezuma la păcatul personal, ci trebuie să dispună de conceptele şi mijloacele luptei cu păcatul comunitar şi politic. Restaurarea lumii e un proces com­plex şi complet prin biruinţa lui Hristos în toate planurile şi dimensiunile vieţii. Hristos a biruit lumea – aceasta este nădejdea lumii.

Ioan Ianolide, Deţinutul profet, Ed. Bonifaciu, 2009, p.78-79