DEŢINUTUL PROFET

DEŢINUTUL PROFET

Note de lectură

Emilia Corbu

 Motto:

…el are de spus ceva nou…nu este ajutat nici din Răsărit, nici din Apus, dar sunt oameni în lume care l-ar înţelege şi cu care ar putea lucra în acelaşi duh,,.(p.34)

Îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti şi publicată la Editura Bonifaciu în 2009, cartea ,,Deţinutul profet,, semnată de Ioan Ianolide este o carte rară. Micuţă, de format letter, cu coperţi cartonate, poate trece neobservată dacă nu ar fi numele cu rezonanţă de best-seller al  autorului şi gândul la  ,,Intoarcerea la Hristos,,. Dacă în prima carte Ioan Ianolide poate trece drept un memorialist şi biograf cu talent, în ,,Deţinutul profet,, se conturează ca un gânditor şi de ce nu, profet.

Profeţia unui martir

,, Deţinutul profet,, este o carte profetică, destinată timpurilor noastre, scrisă cu jertfă şi trudă de unul dintre mărturisitorii prigoanei secolului XX. Sinceră să fiu  mi-a fost greu să scriu  aceste rânduri tocmai datorită complexităţii textului, o monadă adică un tot cu mai multe planuri. O carte care ne lasă fără comentarii. Care răspunde la întrebări, care explică dar şi ceartă. O carte actuală. De aceea înainte de a sublinia câteva idei,  consider necesară o scurtă lămurire cu privire la profeţi.

Epoca noastră pasionată excesiv de viitor, de la  predicţii ştiinţifice la ghiceli băbeşti, are o anomalie. Este lipsită de profeţi. Unde sunt profeţii? În mod normal, ar fi trebuit să fie în Biserică. Dar, în zilele noastre, nici măcar personalitatea profetului nu  este recunoscută ca atare. In Vechiul Israel existau profeţii, preoţii şi învăţătorii de lege. In Noul Israel, Sf. Apostol Pavel în I.Corinteni, XII,28, menţionează slujitorii Cuvântului ,,Pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică întâi Apostoli, al doilea Profeţii, al treilea Didascali,,. Aceştia constituiau o unitate diferită de cler[1]. Această triadă exista în  Biserica Primară. Istoricul T.M. Popescu consideră că ,,Profetul era organul inspirat care prezice, revelează, ceartă şi sfătuieşte[2]. Tot el constată că profeţia s-a stins de timpuriu. Când şi unde s-a pierdut Profeţia? Părerea mea umilă este că atunci când s-a instituţionalizat Biserica. Profeţia, spre deosebire de preoţie şi învăţătorii de lege nu putea fi instituţionalizată. Profeţii erau personalităţi harismatice. Har în stare pură. Nu putea fi administrat de instituţii omeneşti.

Cartea ,,Deţinutul profet,,  ridică două întrebări. In primul rând dacă Ioan Ianolide a avut dar profetic. In al doilea rând dacă ne aflăm în faţa unei profeţii, o lucrare inspirată de Duhul Sfânt sau a unei opinii personale rezultate dintr-o amarnică experienţă de viaţă aşa cum se exprimă şi autorul ei. ,,Aceste gânduri ne vin ca buni creştini ortodocşi, iubindu-ne Biserica, dar în condiţiile calvarului şi Golgotei (p. 185). Intrebarea e bună deoarece ne aflăm în epoca falşilor profeţi şi a hristoşilor mincinoşi.

Cine este un  profet?

Dacă facem portretul robot al unui profet, Ioan Ianolide  se deosebeşte de acesta  prin teoria extazului.

Teoria extazului spune că profeţii cădeau în extaz atunci când profeţeau sau aveau viziuni cereşti. Analizând această problemă, Procopius din Mitylene, unul din prima serie de teologi ai Bisericii, a dat în secolul al VI-lea o definiţie destul de raţionalistă şi spiritualistă a profetului. Acesta a spus că în timpul extazului inteligenţa umană este umbrită de Duhul Sfânt[3]. Noi nu avem ştire despre vreo cădere în extaz a Deţinutului, deşi menţionează că aceste gânduri îi vin după rugăciune.  Dacă analizăm însă  textul lui Ianolide găsim următoarea prezentare: ,,Deţinutul dispune de un detector suprasensibil al duhurilor,, (p.30). Or, ştim foarte bine că duhurile pot fi deosebite doar de Duhul Sfânt.

,,El este un eremit de  modă modernă. Contemplă lumea în Hristos şi-l preamăreşte pe Hristos în lume, umplând lumea cu Duh Sfânt. Se simte că pluteşte cu un gând deasupra lumii, iar lumea e gând şi aşa se întâlneşte cu Gândul necreat,, (p.25). Poate fi acesta un moment contemplativ specific extazului? Eu cred că da. Ioan Ianolide nu era adeptul vorbelor goale sau al metaforelor.

Dar sunt şi trei  elementele comune dintre un profet clasic şi Ioan Ianolide

a) Parcursul vieţii

Profeţii sunt oameni care în urma unei revelaţii, au primit Duhul Sfânt şi au împlinit Cuvântul lui Dumnezeu cu preţul vieţii lor. Sunt un fel de sfinţi în viaţă, slugi devotate şi prieteni ai lui Dumnezeu. Oameni aleşi! Viaţa lor e dedicată exclusiv lui Dumnezeu, pentru care nu cruţă nimic şi pentru care  intră în conflict de multe ori cu puterea politică a timpului lor. Mulţi dintre ei au murit asasinaţi la comandă politică şi au avut duşmani chiar din rândul preoţilor.

Ioan Ianolide este un mărturisitor. Condamnat şi închis la vârsta de 20 de ani, a petrecut întreaga tinereţe şi maturitate, peste 20 de ani în cele mai cunoscute temniţe comuniste. Supravieţuieşte  prin mărturia şi comportamentul creştin pe care îl manifestă constant. Acolo îl descoperă cu adevărat, îl înţelege, îl trăieşte pe Hristos. După eliberare mai trăieşte 20 de ani. (va urma)



[1] Teodor M. Popescu, Biserica şi Cultura, Ed. Institutului Biblic, 1996, p.85.

[2] Idem, p.87

[3] Basile Tatakis, Filosofia Bizantină, Ed. Nemira, p.80

CONFERINŢA -SFINŢII DE LÂNGĂ NOI

Afis Sfintii de langa noi Constanta

Curtea Brancoveneasca si Fundatia George Manu va invita la conferinta si lansarea de carte “SFINTII DE LANGA NOI”.
Evenimentul va avea loc in Constanta, vineri 27 martie 2015, ora 17, la Curtea Brancoveneasca (Str. Vasile Lupu, nr. 43-45, et. 4).

Invitatii:

CIPRIAN VOICILA – Sociolog, psiholog si scriitor
VLAD NICOLAU – Fost detinut politic, vicepresedintele Fundatiei George Manu Constanta
MIREL STANESCU – Fost detinut politic

Sinaxar pe luna Februarie

In luna februarie ar fi trebuit prăznuiţi, dacă am fi trăit într-o lume normală şi o societate creştină funcţională, trei dintre sfinţii închisorilor comuniste: mărturisitorii preotul Ioan Sabău (16 februarie), Ioan Ianolide (5 februarie) şi muceniul Valeriu Gafencu, trecut la Domnul în penitenciarul de la Tg. Ocna în data de 18 februarie 1952. Deşi au fost depuse dosare de canonizare, încă nu au fost analizate. Totuşi o mulţime din ce în ce mai mare de oameni a început să fie interesată de personalitatea lor. Anul acesta, pentru prima dată în ultimii 25 de ani, a avut loc la Tg. Ocna un parastas oficiat de un sobor de preoţi şi călugări din protopopiatul Tg. Ocna, semn ce ne dă speranţe într-o apropiată canonizare a lor. In anii trecuți parastasele pentru mucenicul Valeriu au fost făcute de familie, Fundația culturală G. Manu, mireni și călugări din zonă și din restul țării. Prin ei, memoria lui Valeriu a fost păstrată. Totuşi, să nu uităm că un sobor de preoţi oficiază de câţiva ani buni şi parastasul părintelui Arsenie Boca şi canonizarea se lasă tot aşteptată. Viaţa şi mărturisirea celor trei au fost descrise în mai multe articole şi expoziţii şi prin urmare nu mai insistăm asupra lor. Este de ajuns să tastezi numele lor pe google şi vei avea o mulţime de informaţii. Aştept cu nerăbdare timpul când ziua lor va fi prilej de prăznuire, ca pentru sfinţi şi nu de parastas ca pentru morţi. Oricum, o bună parte din cei care au fost la Tg. Ocna au participat după parastas şi la o mică prăznuire, la troiţa închinată lui Valeriu Gafencu, unde s-a citit Acatistul sfântului.

Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu tema sfinţilor trebuie precizat că după moarte sufletele oamenilor ajung fie în Rai cu drepţii, fie în Iad cu păcătoşii, fiecare după faptele lor. Sunt însă şi suflete alese care ajung în Impărăţia Cerurilor, cu sfinţii şi cu îngerii. Doar cei care ajung în Impărăţia Cerurilor se pot ruga pentru noi la Dumnezeu, luând parte oarecum la viaţa noastră. Cei care sunt în Rai se odihnesc, iar cei din iad se chinuiesc până la Judecata de Apoi. Doar Sfinţii nu sunt judecaţi, pentru că prin ei Dumnezeu ne va judeca pe noi. Dacă, de pildă, vom fi întrebaţi de ce nu am făcut milostenie şi noi vom răspunde că nu am putut, Hristos ne va spune: Dar, Valeriu care avea un singur cojocel în iernile grele din puşcărie, cum de a putut să îl dea unui alt deţinut, mai bolnav ca el? Şi, aşa vom rămâne fără răspuns.

In continuare, voi relata două cazuri la care am fost martoră şi unde am simţit intervenţia minunată a Sf. Mucenic Valeriu Gafencu. Le voi numi simplu, după soluţia rezolvării lor.

Nici în stânga, nici în dreapta, rămâi pe loc.

In vara lui 2011, am avut un vis pe care nu îl pot uita nici acum, deşi personal nu cred în vise şi nici nu le dau importanţă. Am visat-o pe monahia I. de la o mănăstire de pe lângă Bucureşti şi cu care vorbeam foarte rar la telefon, de Paşte şi de Crăciun. In visul meu, maica era îmbrăcată în haine lumeşti într-o aglomerare haotică de feţe bisericeşti. Deşi nu era nimic îngrozitor în imaginile visului m-am trezit cutremurată şi speriată. Mi-am făcut o rugăciune şi am adormit la loc. Visul a continuat. De astă dată se făcea că intram într-o  biserică mare unde se afla o mulţime de oameni. Biserica era foarte largă şi înaltă cu nişte ziduri cenuşii în partea de jos şi ceva de sticlă în partea de sus. Nu era pictată. Mulţimea se îndrepta spre iconostasul din dreapta spre închinare. In absida din stânga era o raclă uriaşă din sticlă în care se afla un tânăr îmbrăcat într-un costum gri. Tânărul era viu şi părea să se ridice din raclă ca pe un tron, privind la mulţimea de închinători ce se îndrepta spre iconostas. Mi s-a spus că este Valeriu Gafencu şi privind spre el am avut impresia că mă cunoaşte. M-am îndreptat spre raclă şi am privit. Era înconjurat de o mulţime de oameni cu care părea că vorbeşte. A venit rândul şi monahiei I. Acesteia i-a spus: Nici la dreapta, nici la stânga, rămâi pe loc! Şi în timp ce vorbea, gesticula cu palma, în dreapta şi în stânga, aşa cum fac oamenii simpli când vor să arate o direcţie, aşa încât atunci când i-a spus ,,rămâi pe loc,, a aşezat palma cu faţa în jos, aşa cum se face când se ia o hotărâre. In zilele următoare visul m-a urmărit fără să îl pot uita. Până la urmă, am sunat-o pe maica I. Nu ştiam dacă are evlavie la Sfinţii închisorilor, aşa că am început cu o introducere. Nu era nevoie. Maica ştia de subiect. Am început să îi povestesc visul, cerându-mi scuze că deşi nu cred în vise, simt nevoia să îi spun. Pe tot timpul relatării monahia I. a rămas tăcută. La sfârşit mi-a spus gânditoare, în câteva cuvinte: ,,Ştiţi, eu aveam o hotărâre de luat şi nu ştiam ce să fac. Am citit 40 de zile acatistul Sf. Valeriu Gafencu. Cred că acesta este răspunsul pe care trebuia să-l primesc.,,

Cineva v-a adus portofelul

A doua întâmplare minunată s-a petrecut în seara zilei de 17 februarie 2015, chiar în ajunul prăznuirii lui. Mă aflam deja la Tg. Ocna când am fost sunată de o rudă apropiată din Viena care mi-a spus să mă rog şi pentru ea la Sf. Valeriu, pentru că i s-a furat portofelul în care se aflau buletinul de identitate, două carduri bancare, carduri de intrare gratuită în muzee şi biblioteci, bani. Situaţia era disperată. Anunţase furtul la cea mai apropiată secţie de poliţie, dar i se spusese că şansele de recuperare sunt minine. Zilnic, în Viena se fură cam 10 portofele. Spre deosebire de Bucureşti care este o capitală cu grad mic de criminalitate, Viena are un grad mediu de criminalitate. Poliţistul s-a mişcat foarte greu, luîndu-i peste o jumătate de oră să înregistreze furtul şi să îi elibereze o hârtie cu care urma să se prezinte la Consulat. In acest timp, cele două carduri puteau fi devalizate online, pentru că fiind activate în sistem, puteau fi folosite fără PIN. Pentru cine nu ştie, la Consulatul din Viena se prezintă zilnic câţiva păgubiţi care, după câteva ore de aşteptare, primesc o altă hârtie cu care se pot prezenta la aeroport să se întoarcă în România şi să îşi facă alte acte. Deci, e complicaţie mare! Unii care nu se pot întoarce în ţară, aşteaptă disperaţi şi câte o lună cu speranţa că poate cineva le găseşte actele şi le depune la oficiile de obiecte pierdute. Persoana păgubită era credincioasă şi avea evlavie şi la Sfinţii inchisorilor. In biserica ortodoxă din Viena se află pictate şi chipurile unora dintre ei. In situația dată singura soluţie era rugăciunea la Dumnezeu, adresată prin sfinţii lui. Şi, nu vă spun că mare mi-a fost bucuria când, în mai puţin de o jumătate de oră, primesc un alt telefon. De data aceasta de bucurie. Fusese sunată de la poliţie că cineva i-a adus portofelul. Lipseau doar banii cash şi abonamentul de trasport în comun. Toate celelalte erau intacte, inclusiv banii din carduri. Din păcate, poliţistul nu a notat datele persoanei care îl adusese, spunând că nu intra în atribuţiile lui. Oriunde ar fi, să îl aibă Dumnezeu în pază! Eu sunt convinsă că a fost o întâmplare minunată. In primul rând că a fost găsit repede. Că actele au ajuns în mâinile unei persoane responsabile care le-a dus la poliţie şi chiar (culmea!) la acelaşi sediu de poliţie unde a fost reclamat furtul. Poliţistul era de-a dreptul şocat când a anunţat-o că poate veni să îşi ridice portofelul. Nu trecuse nici măcar două ore. Dau Slavă lui Dumnezeu că am fost părtaşă la aceste două întâmplări care mi-au sporit încrederea că Valeriu Gafencu se află în rândul sfinţilor, în Impărăţia Cerurilor.

Le predica din duminica următoarele,  preotul spunea că o întâmplare minunată este aceea care are loc atunci când avem urgentă nevoie de ceva, când nu există alternativă și aparent nici o cale de ieșire. Parcă aceste cuvinte fuseseră spuse pentru mine care încă mă mai întrebam ce este aceea o întâmpare minunată, cum poate fi definită.

18.februarie 2015.Fotografii preluate de la Fundaţia George Manu

PĂRINTELE ARSENIE BOCA SAU CUVINTE VII

Astăzi se împlinesc 25 de ani de la naşterea în ceruri a Cuviosului părintelui nostru Arsenie Boca. Aşteptăm ca dosarul de canonizare al părintelui să fie validat şi dragul nostru povăţuitor pe calea Impărăţiei să fie cinstit aşa cum se cuvine. Redau mai jos un text din ,,Cuvinte Vii,,. Ii mulţumim părintelui pentru toate rugăciunile auzite, pentru minunile mici şi mari pe care le-a înlesnit în viaţa noastră.

Bucură-te prea-cuvioase părinte Arsenie!

„MÂNAŢI MAI ADÂNC ! – 2 -

Cu aceste cuvinte a sfârşit Iisus zdroaba de toată noaptea a unor pescari, întorcându-o întru o aşa bucurie, încât printr-însa au cunoscut că Iisus e Dumnezeu, Stăpânul mărilor şi al vietăţilor dintr-însa. Oricine dintre noi poate că s-ar mulţumi cu atâta; cu bucuria că Dumnezeu i-a ajutat la necaz, cu recunoştinţa pentru un moment. Simon pescarul a mai făcut ceva: şi-a simţit toată nevrednicia sa de om în preajma lui Dumnezeu, şi, neputând scăpa de simţământul nevredniciei, a spus o vorbă, care poate fi şi potrivită şi nepotrivită: „Doamne, ieşi de la mine, că om păcătos sunt!” Domnul, nu numai că nu l-a ascultat să se ducă de la el, dar l-a chemat la Sine, printre primii ucenici. L-a chemat din marea peştilor, unde n-a avut necaz decât o noapte, în marea societăţii omeneşti: apostol, pescar de oameni, unde „necazurile Evangheliei” ţin toată viaţa. Ca pescar de oameni, ca vestitor al Evangheliei lui Dumnezeu, s-a îndoit de câteva ori în misiunea sa. Odată – dorind el – Iisus l-a chemat pe valuri. In curtea lui Pilat de trei ori s-a lepădat de Iisus. Iar ultima dată – spune o predanie – Petru, văzând urgia prigoanei lui Neron-Cezarul, a fugit, vrând să scape. Atunci, spune predania, Iisus i s-a arătat mergând spre cetate. Petru-„pescarul”, cum îl numeau creştinii în ascuns- L-a întrebat: „Unde mergi Doamne ?” Iar Iisus i-a răspuns: „Merg la Roma să mă răstignesc a doua oară !” Petru şi-a înţeles greşala şi dojana pe care i-a facut-o Iisus. Întors de Dumnezeu iarăşi la misiunea sa, la necazurile morţii pentru Viaţă, sigur că, – după cuvântul ce-l auzise odinioară: „mână mai adânc” – a simţit din nou nevrednicia sa de om şi bucuria pe care i-a facut-o Dumnezeu, bucurie care a covârşit necazul firii, cu adâncurile rostului dumnezeiesc. În necazurile, pline de bucurie, ale Evangheliei, mult mai multă roadă a adus creştinătăţii moartea sa mucenicească pentru Iisus, decât dacă şi-ar fi cruţat viaţa pentru sine. Iată ce rosturi au avut cuvintele lui Iisus „mână mai adânc”, în viaţa şi misiunea ucenicului Său Petru- „Pescarul”. Ce învăţăminte putem desprinde noi din cuvântul lui Iisus: „mânaţi mai adânc” ?- Că în toată strădania noastră bună, să mânăm mai adânc. Necazul, piedicile sau încercările sunt puse ca să le trecem, iar nu ca să ne oprim sau să ne întoarcem păgubaşi. – Încercările de tot felul sunt binecuvântate de Dumnezeu şi trimise oamenilor, cu rostul ca din prilejul lor să ne întâlnim cu El, căci de la El primim puterea neobişnuită, care întoarce necazul în bucurie. – Că întotdeauna, ori de câte ori ne întâlnim cu Dumnezeu înnecazuri, toate sunt chemări de-a-I fi mai aproape, de-a-I fi ucenici, de-anu tăcea binefacerile Sale către noi. – Că mare trebuinţă au oamenii, confraţii noştri, de mărturia noastră, precum că în încercări e mai aproape Dumnezeu de noi şi noi de El. – Să mânăm deci mai adânc rosturile vieţii acesteia şi ale tuturor încercărilor ei, că sfârşitul lor e moartea păcatului şi întâlnirea nedespărţită cu Dumnezeu. – Că fără găsirea lui Dumnezeu în încercările vieţii, viaţa noastră ar fi o noapte de zdroabă zadarnică, mai zadarnică decât odinioară cea a lui Simon pescarul. Nu pricepem viaţa fără Dumnezeu. Dar îl pricepem pe Dumnezeu din necazurile vieţii – bune toate – şi din ele propoveduim pe Dumnezeu.- Şi propoveduiţi-L şi voi.

Din volumul Părintele Arsenie Boca, Cuvinte Vii, tipărită cu binecuvântarea PS dr. Daniil Stoenescu, episcop-locţiitor de Vârşeţ

INVITAŢIE LA HRAM

Invitaţie la hram

Mănăstirea Paltin Petru-Vodă îşi serbează ocrotitorul – Sf. Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon

 

Mănăstirea Paltin Petru-Vodă vă invită să participaţi la slujba de prăznuire a Sf. Mare Mucenic şi tămăduitor Pantelimon, ocrotitorul aşezământului Filantropic întemeiat de Părintele Arhimandrit Justin Pârvu.

Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei va fi prezent la mănăstirea Paltin, duminică, 27 iulie, pentru a oficia slujba Sfintei Liturghii alături de un sobor de preoţi.

Aşezământul filantropic al mănăstirii Paltin cuprinde un orfelinat pentru copii şi un azil pentru bătrâne, unde îngrijirea şi asistenţa medicală este oferită de maicile din mănăstire. Părintele Justin Pârvu a întemeiat acest aşezământ social din mare lui dragoste faţă de semenii aflaţi în nevoi, boli şi necazuri, faţă de neamul românesc.

Toţi cei care doresc să acorde un sprijin susţinerii activităţilor misionar filantropice, începute de Părintele Justin în mănăstirea Paltin, o pot face direct sau prin următoarele date de contact: 0233893468, 0233257257. Cont bancar: LEI – RO 73 RNCB 0196 1129 1488 0001; USD – RO 62 RNCB 0196 1129 1488 0005; BCR Piatra Neamţ

Adresa: sat Petru Vodă, com. Poiana Teiului, Jud. Neamț, cod 617 346

PĂRINTELUI ILIE LĂCĂTUŞU, CU DRAG!

Mâine, 22 iulie, este praznicul unuia dintre cei mai cunoscuţi şi iubiţi dintre sfinţii închisorilor comuniste, părintele Ilie Lăcătuşu. Iisus a venit să sfinţească omul şi atunci când misiunea e îndeplinită şi omul devine sfânt, noi nu îi recunoaştem. Mare păcat!

O scurtă descriere a sfinţeniei ne face, vrednicul de pomenire mitropolit de Florina, părintele Augustin într-un fragment pe care îl redau în continuare.

Cine este sfântul? Ce este un sfânt? în limba noastră veche „sfânt” („aghios”) înseamnă „curat”. Luaţi, de pildă, un element util vieţii noastre: benzina. Benzina nu iese aşa cum o vedem noi din zăcămintele pământului. Iese ca un lichid negru, care trece prin multe filtre şi se purifică. De aceea, îl auzi pe şofer că cere benzină curată; pentru că el ştie că şi un mic gunoiaş poate face o stricăciune la maşină. Un alt exemplu este aurul. Nici el nu iese masiv, dintr-o bucată, din măruntaiele pământului. Este un metal amestecat cu diverse materii de proastă calitate; aurarii însă îl aruncă în cuptor de multe ori şi astfel rezultă aurul autentic, de 24 de carate, cum zic oamenii. Vreţi un alt exemplu? Aerul pe care îl respirăm. Fără aur trăieşti, fără benzină poţi să trăieşti, dar fără aer nimeni nu trăieşte. Oamenii caută aer curat, în special în oraşele pe care le acoperă un nor din cauza benzinei arse; de aceea, cu orice prilej ies cu miile în afara oraşelor.
Vrem benzină curată, aur curat, aer curat, haină curată, farfurie curată…; aşa a fost făcut omul. Şi se naşte întrebarea: Facem acelaşi lucru şi pentru suflet? Este curat sufletul nostru? Găsiţi-mi un om al cărui gând să nu fie deranjat de gânduri viclene, inima lui să nu simtă egoism, voinţa lui să nu fie îndemnată la rele. Există un astfel de om? Odată a existat. Cine? Primul om: Adam. Curat ca aurul a ieşit din mâinile Creatorului. Dar, după cum ştim, a căzut. Şi de atunci gândul lui înclină mai mult spre rău, inima i se umple de necurăţie, iar voinţa se îngreunează să facă binele. Suspină pentru necurăţia lui. De aceea îl auzim pe David spunând: Spală-mă, Doamne, „şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi” (Psalmul 50, 9). îl auzim şi pe Apostolul Pavel spunând: „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul” păcatului? (Romani 7, 24). Toţi suspinăm, deoarece ştim ce ar trebui să fim şi vedem ce suntem. Există o mare distanţă între ceea ce ar trebui să fim şi ceea ce suntem acum. Căutăm deci sfinţenia. Şi cine ne va dărui sfinţenia? Nimeni altul decât Domnul nostru Iisus Hristos. A venit în lume, a întemeiat Biserica şi ne dăruieşte două Taine prin care ne sfinţeşte. Una este Botezul. Cel ce se botează cu credinţă în apa sfinţită „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” se curăţeşte; cristelniţa este un Iordan. Intră negru şi iese cu totul alb, se curăţă „mai vârtos decât zăpada”. De aceea, cei botezaţi se îmbracă în haine albe (simbol al purităţii) şi de aceea pe copiii care mor de mici nu trebuie să-i plângem (ei sunt ca nişte îngeri). Dar pentru că, din nefericire, puritatea Botezului este întinată cu diferite păcate, Dumnezeu a rânduit ca a doua baie Taina Pocăinţei şi a Mărturisirii. în aceasta credinciosul se curăţă de-acum în lacrimile lui şi astfel se sfinţeşte.
Hristos, în afară de iertarea păcatelor, ne mai dăruieşte puterea de a învinge răul. Cum ne-o dăruieşte? Cu o condiţie. Care condiţie? Fără să ne silească, aşteaptă să spunem şi noi: Vreau. Adică să avem bună dispoziţie, să cerem sfinţirea sau să o căutăm. Amintiţi-vă de omul paralizat, care era ţintuit la pat de 38 de ani. Hristos nu l-a vindecat imediat. L-a întrebat mai înainte: „ Vrei să te faci sănătos? Vrei să te faci bine? (Ioan 5, 6). Şi când acela a spus „Da”, atunci l-a vindecat.
Hristos este „sfinţirea noastră” (un ecfonis al Utreniei şi al Dumnezeieştii Liturghii; vezi I Corinteni 1, 30).
Dumnezeu dă sfinţirea tuturor. Dar se naşte întrebarea: Noi vrem sfinţirea? Din nefericire, dacă există ceva, ce este dispreţuit astăzi la maxim, acest ceva este sfinţenia. Dacă întrebi inimile oamenilor, chiar şi ale copiilor mici, care sunt dorinţele oamenilor de astăzi, unul vrea să ajungă bogat, să dobândească cei 30 de arginţi ai lui Iuda; altul vrea să devină învăţat şi se duce în străinătate pentru studii; altul vrea să fie slăvit, să se audă de numele lui; altul vrea… Multe „vreau-uri” se aud, dar unul singur nu se aude: „Vreau să ajung sfânt”. Aceasta era altădată dorinţa fiecărui suflet nobil. Astăzi aceasta lipseşte.
Dorinţa „Vreau să ajung sfânt” impune luptă sau silire. „Siliţi-vă” este dumnezeiasca poruncă (Luca 13, 24; I Timotei 6, 12). Creştinul este un luptător. Sfântul este cel mai mare erou – nu-mi vorbiţi despre alţi eroi, mici sunt toţi. Sfântul este eroul; eroul care luptă cu trupul, cu lumea păcătoasă şi cu diavolul, cu duşmanii văzuţi şi nevăzuţi.
Daţi-mi, fraţii mei, sfinţi (copii şi tineri, bărbaţi şi femei, funcţionari şi ofiţeri, politicieni şi clerici), şi-atunci pământul va deveni o casă a îngerilor.
„Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt”. Astăzi prăznuim pomenirea Sfântului Gheorghe, care şi el este un model de eroism. Nu se minunează nimeni de Sfântul Gheorghe atât de mult pentru rangul său militar, cât pentru că a învins ego-ul, egoul corupt. De aceea a ajuns sfânt şi este cinstit ca sfânt. S-a luptat. A sacrificat toate: şi tinereţea şi rangul şi bogăţia şi însăşi viaţa lui. S-a făcut jertfă pentru dragostea lui Hristos. Cineva a spus: Vreau să ajung sfânt, orice m-ar costa.

Fragment din predica la prăznuirea Marelui Mucenic Gheorghe ,,Să devenim sfinţi,, publicată în volumul Ne vorbeşte părintele Augustin, vol. XVII, Editura Metamorfosi, 2014, p. 133-136

Despre părintele Ilie Lăcătuşu
SFINŢII NOŞTRI DRAGI
Părintele Ilie Lăcătuşu. Viaţa, minunile şi acatistul

DUMINICA SFINŢILOR ROMÂNI

Pentru Duminica Sfinţilor Români, redau un pasaj din gândirea lui Ioan Ianolide, unul dintre martirii ultimului veac,  care a suferit 20 de ani în  temniţele comuniste. Canonizaţi sau nu, ei sunt sfinţii timpurilor noastre.

 

In ultimul rând, a venit vremea să critic şi spiritualitatea. Uimitor, nu? După ce am pledat pentru ea, încât părea un panaceu universal şi infailibil, deodată să constat că şi ea are limitele ei, iconomia ei, sensul ei. Dar este necesar să primim şi acest duş rece peste sufletele noastre, pentru a înţelege că Ade­vărul nu e în om, ci în Dumnezeu, spiritua­litatea fiind doar o parte a omului creştin. Spiritualitatea pură, absolută, nelimitată, necondiţionată este doar în Dumnezeu.

Numai adâncul tainic al duhului omenesc comunică cu taina nepătrunsă a dumnezeirii.

în rai omul a trăit în comuniune cu Dumnezeu, având conştiinţa curată şi deci o spiritualitate neîntinată. A urmat păcatul cu tot cortegiul său de consecinţe şi omul s-a întinat, conştiinţa i s-a întunecat, iar spiri­tualitatea a devenit confuză, dezorientată. Prin Hristos, omul a fost restaurat, spiritua­litatea a redevenit sacră şi omul se poate rea­şeza în harul dumnezeiesc spre o viaţă nepri­hănită.

Deci spiritualitatea nu este un scop în sine, ci este modalitatea de sfinţire, desăvâr­şire şi mântuire a firii omeneşti. Duhul Sfânt e puterea dumnezeiască nesecată ce lucrează în oameni opera mântuitoare, iar toate lucră­rile oamenilor, umplute de Duh Sfânt, for­mează spiritualitatea creştină. Spiritualitatea ar fi deci vieţuire în duh şi în adevăr.

în teorie totul este frumos, însă practica umană degradează şi face nedesăvârşită spiri­tualitatea creştină. De aceea, doar un efort susţinut şi permanent de-a lungul veacurilor va reuşi să transfigureze lumea. Creştinătatea trebuie să lucreze cu înţelepciune, nu numai cu neprihănire, cu putere, nu numai cu smerenie.

In concluzie, creştinii au răspunderi depline pentru destinelele omenirii. Ei trebuie să gândească problemele omenirii, să le orienteze şi să le orânduiască. Ei trebuie să cunoască lumea, viaţa şi cu deosebire duşmanii. Creştinii trebuie să de răspuns burgheziei, comunismului, fascismului, iudaismului, islamismului, etc. Iar ei şi-au pierdut chemarea istorică, nu înţeleg cele ce se petrec şi nu au putut crea o forţă reprezentativă.

Trebuie să ştim ce este o idee şi cui slujeşte ea. In faţa unei lumi construită pe concepte materialiste, ateiste şi anticreştine, creştinii trebuie să aibă forţa necesară spre a lansa în istorie conceptele care conduc lumea spre mântuire.

Criza lumii moderne nu aparţine spiritualităţii creştine, dar s-a produs în mijlocul lumii creştine, şi de aceea avem răspunderi pentru cele ce se petrec.

Ioan Ianolide, Deţinutul profet, Editura Bonifaciu, 2009, p.171-173

DESPRE PĂCATUL POLITIC

Păcatul a viciat fiinţa duhovnicească şi materială a oamenilor, pătrunzând în socie­tatea lor, în istoria lor şi în natura lor. Prin păcat omul a pierdut comuniunea cu Dum­nezeu şi a rătăcit fie prin propriile erori umane, fie prin ispitirea satanică.

Păcatul este individual, comunitar şi po­litic, de aceea şi pedepsele sunt personale, comunitare şi politice. Păcatul tinde să ori­enteze, să organizeze şi să stăpânească lumea.

Păcatul personal este grav în profunzime, dar nu are suprafaţă mare. Păcatul organizat, legalizat şi guvernamental preia toată gravi­tatea păcatului personal şi-i adaugă orizont larg, tinzând să corupă şi să piardă lumea toată. Suferinţele cele mai cumplite ale lumii sunt cele comunitar-politice şi atrag şi cele mai grave pedepse.

Creştinismul opune păcatului virtutea şi sfinţenia, dar spre a înfrunta forţele organi­zate ale păcatului, credinţa trebuie să fie mai lucrătoare, mai puternică şi mai convin­gătoare decât tentaţiile păcatului. Lupta se dă la modul individual, comunitar şi politic.

Biserica nu se poate rezuma la păcatul personal, ci trebuie să dispună de conceptele şi mijloacele luptei cu păcatul comunitar şi politic. Restaurarea lumii e un proces com­plex şi complet prin biruinţa lui Hristos în toate planurile şi dimensiunile vieţii. Hristos a biruit lumea – aceasta este nădejdea lumii.

Ioan Ianolide, Deţinutul profet, Ed. Bonifaciu, 2009, p.78-79

IN JURUL LUI 14 MAI 1951, una dintre cele mai cenuşii pagini din istoria românească. Interviu cu părintele Iustin Pârvu

Cea mai grozavă şi funestă săptămână a fost în jurul lui 14 mai. Una din cele mai cenuşii pagini din istoria românească… Circulau pe atunci maşini foarte luxoase. Intraseră în circuitul ţării noastre nişte autocare noi, maşini poloneze, foarte elegante la suprafaţă, dar înăuntru era totul închis şi nu se vedea nimic. Lumea se obişnuise… Eh, maşini poloneze!… Dar acolo erau numai şi numai deţinuţi politici. Pentru că arestările, care se făceau noaptea, erau foarte multe, rămâneau deţinuţii de transportat şi dimineaţa cam până la opt, nouă. Interesul era ca aceste maşini să nu se oprească pe la securităţi pentru că se demasca ce conţin.
Încă o treabă foarte interesantă!… În partea de sud-est a oraşului se auzeau împuşcături pe care ei le mascau, zicând: „armata face manevre”. Erau cunoscute aceste manevre ale armatei. Se făcea o manevră în Roman, se mai făcea la două, trei săptămâni una în Iaşi, în sfârşit, în diferite oraşe. Ce era cu împuşcăturile acelea? Aduceau aici noaptea familii întregi din comuna Bosancea, din zona Bucovinei. Bosancea, o comună de mare rezistenţă unde şi ruşii au fost dezarmaţi şi acum venise momentul de răzbunare împotriva bosăncenilor. Au făcut gropi comune în Piatra Neamţ, pe dealul Balaurului şi acolo aduceau cu maşinile, noaptea, familii întregi, le mitraliau şi le aruncau în gropile comune. Dimineaţa era totul nivelat, cu iarbă şi flori şi nu se ştia ce e acolo. În 1951 s-au făcut de către popa Nicolae săpături pe dealul Balaurului, însă securitatea a oprit să se mai continue săpăturile.
În noaptea dinspre 15 mai 1948 beciurile securităţii erau pline. Nu mai încăpeau arestaţii nici în beciuri, nici în poduri. N-aveau nici miliţieni de serviciu şi atunci au dresat câini. Au băgat deţinuţi în podurile securităţii şi la fiecare doi, trei deţinuţi era câte un câine lup. Într-adevăr, dacă mişcai erai sfâşiat de animalul acesta. Aşa spuneau şi caralii: „Dacă mişcaţi, riscaţi să vă rupă mâna, să vă spargă capul, să vă-nghită cu tot cu oase”.
Şi am stat 48 de ore nemişcat cu faţa în jos în podul securităţii din oraşul Roman. După 48 de ore am coborât la anchetă. Ancheta era făcută de un evreu al securităţii, Davidovici Solomon, foarte inteligent care a colaborat cu Doina Constantin. El era informatorul Securităţii şi juca şi rol de activist în FDC. Aşa că ziua umbla prin internate, prin şcoli, pe la ţară şi racola tinerii în Mişcarea Legionară. Era foarte apreciat şi căutat pentru că fusese arestat de Antonescu. Dar lumea nu şi-a dat seama cum de e liber de vreme ce fusese condamnat la 15 ani!

Continuare la ATITUDINI

CINSTIREA SFINŢILOR MUCENICI DIN TEMNITELE COMUNISTE

CINSTIREA SFINŢILOR MUCENICI DIN TEMNITELE COMUNISTE

de părintele Iustin Pârvu

Dovezi ale sfinţeniei martirilor din temniţele comuniste
Ţara noastră este ţară sfântă, ţara Maicii Domnului aşa cum este şi pentru celelalte ţări ortodoxe, dar îndeosebi pentru noi în aceste vremuri, pentru că aici s-au născut, au crescut mulţime de tineri şi de oameni care stau mărturie adevărului împotriva fiarei roşii de la Răsărit: Aiud, Gherla, Piteşti, unde se pot vedea osemintele lor binecuvântate, ha¬rul Duhului Sfânt şi o mărturie a dreptăţii noastre în lumea ortodoxă.
In închisoare sufereai o strivire, o descompunere şi sufletească şi trupească pentru că cei mai mulţi din cei arestaţi cu condamnările mici, au murit, săracii. S-au dus degrabă. Pe când celălalt mereu trăia viaţa, trăia cu orice preţ ca să fie afară. Singurătatea era arma de descompunere şi cea mai grea. Insă, în această singurătate, a început Duhul lui Dumnezeu să lucreze în fiinţa umană. A început să co¬boare mai adânc în sufletul lui şi să înceapă rugăciunea, care a fost salvarea tuturor. Era ca la mănăstire citirea Psaltirii din oră în oră. În colţul celulei începea acatistul, paraclisul din memorie, fără cărţi.
Salvarea noastră a fost tangenţa cu cei care au fost arestaţi în timpul lui Antonescu. Ştiau pagini întregi din primele volume ale Filocaliei. Nici sfinţii din pustietăţi nu erau aşa de preocupaţi.
În toate vremurile au existat oameni care au menţinut duhul de rugăciune. In închisoare am fost privaţi de dreptu¬rile creştineşti, dar am câştigat raiul lăuntric. Spovedania şi împărtăşania se faceau cu cele mai mari riscuri. De Paşti şi de Crăciun se lua împărtăşania începând cu etajul doi, apoi se cobora la etajul unu, parter şi la subsol şi dacă erai găsit cu ceva în sân sau în buzunar era cea mai mare mucenicie. Se facea din pâine câte un cocoloş mic cât o mazăre şi acolo se punea împărtăşania şi mergeai cu ea pe la toate controalele severe care erau. In bucăţelele acelea de pâine acolo era tot aurul, toată bogăţia. Pe lângă rugăciunile puternice, au fost poeziile frumoase ale lui Radu Gyr şi alţii care au scris ca o rugăciune. Dacă s-a menţinut viaţa spirituală acolo, a fost datorită poeziilor lui Radu Gyr. Şi a dat Dumnezeu ca aceşti oameni de mare talent să fie aduşi la noi, prin osemintele lor sfinte, să ne călăuzească, să ne apere prin rugăciunile lor de răutăţile care sunt şi care vor veni.
Viaţa acestor martiri este deja cunoscută în sfinţenia lor, prin faptele lor, prin toată conduita lor; ei au trăit şi încă mai trăiesc în mijlocul acestui popor. Ei au dovedit, în sfârşit, că din frageda lor tinereţe s-au jertfit pentru adevărul acesta ortodox. Acum, pentru noi, cel mai important este să ne apropiem de jertfa lor cât mai mult, ca să putem avea şi noi îndrăznire la Dumnezeu prin ei. Domnitorii noştri n-aveau în ţara noastră a Moldovei sfinte moaşte, n-aveau sfinţi, n- aveau icoane facătoare de minuni, însă au intervenit şi aşa am obţinut pe Cuvioasa Parascheva, aşa am obţinut icoane facătoare de minuni, la care se închină tot poporul astăzi.
Acestea toate au fost, în sfârşit, valori aduse din lumea aceasta ortodoxă şi ei, domnitorii noştri, au socotit că, cu cât vom avea mai mulţi sfinţi, cu atât şi ţara va fi apărată cu mai mult zel faţă de năvălirile şi greutăţile istorice prin care am trecut în decurs; moaşte şi icoane care au acoperit pământul cu rugăciunea şi cu prezenţa lor.
Dar şi secolul acesta al XX-lea, care a rodit aceşti tineri ce au luat drumul crucii şi s-au jertfit, şi-au măcinat tinereţile lor în celulele puşcăriilor, dovedeşte că bunul Dumnezeu mai este încă alături de Ortodoxia românească şi totodată este şi un în¬demn pentru noi, cei de astăzi, să urmăm nevoinţelor şi mar¬tirajului lor. Şi dacă nu ne-a binecuvântat Dumnezeu prin suferinţele lor, măcar să aducem la lumină sfinţenia lor şi să ne închinăm lor ca unor sfinţi, care se roagă pentru noi. Cu cât noi vom avea mai mulţi sfinţi, oficial şi neoficial, cu atât şi mila lui Dumnezeu va fi peste noi şi vom putea avea îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, prin sfinţii şi martirii noştri.
Toate popoarele acestea din Răsăritul Europei au trecut prin cenzura asta bolşevică, şi bulgarii, şi sârbii, şi cehoslovacii, şi polonezii, şi ungurii, naţiuni care au opus şi ele, într-adevăr, un efort puternic împotriva ateismului. Dar ceea ce s-a re¬marcat îndeosebi la noi, a fost faptul că România a avut un ti¬neret foarte înţelept şi foarte pătruns de esenţa acestui adevăr ortodox, încât prin jertfele lor, cred eu, am depăşit cu mult toate aceste ţări din jurul nostru. De aceea şi obiectivul nr.l al pedepsei şi al persecuţiei Ortodoxiei în Balcani a fost şi este ţara noastră, este România Ortodoxă cu tineretul acesta de jertfa care, în sfârşit, a luat taurul de coarne al comunismului şi al tuturor străinilor care şi-au vândut conştiinţa şi neamul. Insă nu este suficient să admirăm ostenelile şi nevoinţele lor, ci mai trebuie să le încercăm şi noi, pe pielea noastră, căci aşa s-a plămădit Ortodoxia asta până astăzi.
Când în puşcăriile noastre judeţene, cum era de pildă în Suceava, prin 1949, se faceau odioasele arestări, zăceau copii de 15-16 ani, şi copii de sân care au fost luaţi de la creşele lor şi aduşi cu mamele lor la anchetă, cu taţii lor, aduşi aici cu taţii lor, aduşi aici întemniţaţi. Ce jertfa mai plăcută şi mai curată poate fi decât a acestei generaţii în faţa căreia noi trebuie să ne închinăm? Tineretul din 1948, ei au fost elita neamului nostru; res¬tul… trepăduşi pe lângă ei. Ca să poţi vorbi despre martirii unui neam, trebuie să fii tare pregătit în suferinţă, ca omul care te ascultă să te recunoască. El va gusta din învăţătura ta şi bineînţeles că pâinea clădită în lacrimi şi suferinţă îi va părea mai gustoasă decât cea a negustorilor de azi. Bineînţeles că e greu, mai ales când te afli la începutul drumului Crucii. Şi eu, când am in¬trat pe drumul acestei cruci, am fost descumpănit la început şi neîncrezător în biruinţa asupra suferinţei.
Când am intrat prima dată în celula din Aiud, primul simţământ a fost că celula va fi mormântul meu. Dar lucrurile nu s-au întâmplat aşa deloc. Aici am găsit tineri care erau condamnaţi de Antonescu din ’40 – ’41, deci care aveau deja câţiva ani buni de închisoare. Atâta caracter şi atâta tărie sufletească am putut găsi la aceşti tineri, încât pentru mine celula a devenit mormânt al învierii, al strălucirii harului dumnezeiesc.

Bibliografie : Din învăţăturile şi minunile Părintelui Iustin, 2013, p. 58-61