PERFORMANȚELE ȘEFULUI TOXIC

Şeful toxic nu este doar un specimen studiat de psihologi, cum vedem de pildă Aici, ci și un om în carne și oase cum este de pildă directorul Muzeului Județean Ialomița. Un om care pentru unii e ciumă și pentru alții mumă. Așa încât unii s-au îmbolnăvit, alții și-au dat demisia și alții au suferit profesional și financiar. Propus şi ţinut de Ciupercă de 15 ani la conducerea MJI a fost evaluat luna aceasta cu o notă record de 9,35 pe anul 2015. Nu ştim ce raport a prezentat Florin Vlad în faţa comisiei, pentru că în cadrul MJI nu a avut loc nici o şedinţă de activitate în care să fie prezentat raportul pe 2015. Dar ştiu că omul în cauză trebuie dotat cu detector de minciuni, altfel riști să pici în capcana fanteziei lui. Nu ştim nici cine au fost membrii comisiei, dar probabil că au fost mai întâi aprobaţi de Florin Vlad, aşa cum se întâmpla la fiecare reînnoire de mandat. Nu știm pe ce criterii au evaluat membrii comisiei. Dacă au evaluat pe criteriile căminelor culturale, atunci, nota e meritată. Nici un muzeu nu face campanie electorală deghizată în acțiune culturală mai bine ca MJI. Niciunde fasolea cu ciolan nu e mai bună ca aici și spectacolele cîmpenești mai impresionante. Dacă însă evaluăm după criteriile prevăzute în OMC 2799/2015 privind manageriatul cultural, atunci omul merită cel puțin un dosar penal. Criteriile de evaluare ale raportului trebuie să fie aceleaşi cu criteriile care stau la baza proiectului de managent, care în cazul muzeelor sunt următoarele:

,, În cazul activităţii de management desfăşurate în cadrul instituţiilor cu specific muzeal şi a colecţiilor publice, proiectul de management trebuie să aibă în vedere şi următoarele sarcini specifice: 1. constituirea ştiinţifică, administrarea, conservarea şi restaurarea patrimoniului; 2. cercetarea ştiinţifică, evidenţa, documentarea, protejarea şi dezvoltarea patrimoniului; 3. punerea în valoare a patrimoniului în scopul cunoaşterii, educării şi recreerii; 4. elaborarea şi punerea în aplicare a proiectelor de restaurare, cercetare, punere în valoare şi dezvoltare a patrimoniului.,,

Să luăm pe rând .

I. Constituirea ştiinţifică, administrarea, conservarea şi restaurarea patrimoniului;

1. LABORATORUL DE RESTAURARE-CONSERVARE NU ESTE ACREDITAT şi se pare că nu îndeplineşte condiţiile. Din toţi ,,specialiştii,, de pe laborator doar unul este acreditat. Unul face tâmplărie, altul ţine casieria. Iar ,,laboratorul,, arată ca acum 3o de ani, aşa cum arată şi mare parte din depozitele în care niciodată nu se respectă parametrii micro-climatici stabiliţi prin lege. Dar cine să constate, că doar muzeul nu mai are conservator de câţiva ani buni. Postul a fost la dispoziţia şefilor. O perioadă, pe acest post a funcţionat băiatul contabilei care avea pe atunci doar un liceu de sport. Dar nici lui nu i-a convenit să se joace toată ziua pe calculator. Din 2013, au trecut, prin transformarea postului, pe un supraveghetor care avea un liceu terminat la seral. Oameni buni, în România există facultăţi cu profilul restaurare-conservare. Când am sesizat CJI abuzul angajării pe postul de conservator al unuia fără pregătire, m-am ales cu sancţiune disciplinară ( a se vedea memoriul din 2013). Sancțiunea a fost anulată de o instanță judecătorească, dar nici acum CJI nu vrea să ia notă de abuzul comis.

2.Cu aproape doi ani în urmă am predat laboratorului 14 piese medieval-timpurii de metal pentru restaurare şi conservare. Toamna trecută nimeni nu se atinsese de ele. Starea de degradare se accelerase. Le-am luat înapoi şi am solicitat directorului să fie trimise spre restaurare la un alt laborator, dacă cei de aici nu se pricep. Nu am primit nici un răspuns. Pentru cei care nu ştiu trebuie să menţionez că piesele din metal sunt rare în epocă şi de multe ori devin criterii de datare. Angajaţii laboratorului nu participă la sesiuni de profil din ţară, nu publică şi lucrează după cum vedeţi ca melcul. Pentru astfel de performanţe, directorul a primit 9,35. Incalificabil! Eu nu contest faptul că angajaţii şi-au trecut în raport un număr de piese la restaurare, cu care şeful s-a umflat în pene, dar normal ar trebui evaluaţi nu doar la piesă, ci şi la suprafaţă desfăşurată restaurată sau conservată şi la documentaţie întocmită. Pentru că, dacă 10 piese măsoară un metru pătrat, atunci activitatea laboratorului nu este deloc eficientă din punct de vedere financiar. Şi dacă doar un om este acreditat, atunci sub coordonarea cărui expert pe profil au lucrat cei care nu au acreditare? Au lucrat sau nu restaurare?

II. Cercetarea ştiinţifică, evidenţa, documentarea, protejarea şi dezvoltarea patrimoniului;

1. Acest criteriu este neonorat din start pentru că MUZEUL NU ESTE ACREDITAT conform legislaţiei în vigoare. Mai mult chiar datorită manageriatului defectuos semnat de F.V. în ultimii 15 ani, se pare că nu prea mai îndeplineşte condiţiile de acreditare. Directorul minte cînd spune că sunt foarte puţine muzee acreditate. In realitate, au rămas puţine muzee neacreditate. In legea muzeelor 311/2003 sunt menţionate un număr de 83 de instituţii muzeale de rang naţional, regional şi judeţean care aveau personalitate juridică şi prin urmare trebuiau să se acrediteze după anul 2007. Faptul că la rândul lor aceste 83 de instituţii au mai multe secţii, case memoriale, situri, bună parte purtând numele de muzee, dar fără personalitate juridică, este o altă chestiune. Nu acelea se acreditează, ci doar cele 83 din lege şi cele care se vor înfiinţa cu personalitate juridică. Cert este că anul trecut, la data de 7.10.2015 erau acreditate un număr de 78 instituţii muzeale. Muzeul Judeţean Ialomiţa nu se afla printre ele. O condiţie de acreditare ar fi numărul de specialişti la rândul lor acreditaţi pentru cercetarea ştiinţifică, evidenţa, documentarea şi protejarea patrimoniului. Când Vlad a preluat conducerea, în muzeu lucrau 30 de oameni din care cinci pe administrativ (16%) şi restul specialişti. După 15 ani, muzeul are 20 de angajaţi din care 11 pe administrativ (55%). Doar în ultimul an, a mai angajat trei oameni pe administrativ din cele cinci posturi vacante care mai existau în muzeu. Ca să fie sigur de dezastrul profesional pe care îl lasă în urmă. Pentru performanţa de a avea 50% personal administrativ (contabil-şef, contabil II, casier, patru referenţi, doi îngrijitori, un şofer) comisia l-a evaluat cu 9,35. Că muzeul poate funcţiona şi cu 5 specialişti pe care să îi hărţuieşti de la şantiere până la gestiuni şi inventare pentru colecţii totalizând peste 20000 piese. Chiar şi birourile lor arată acelaşi respect. Şeful şi contabila au birouri cu termopane, parchet, mobilier nou, corpuri de bibliotecă, aer condiţionat, mochete noi, izolare exterioară, aparatură electronică, imprimante, scanere, copiatoare, abonamente la revistele de contabilitate (că deh, contabila mai ţine contabilitatea la nu ştiu câţi privaţi) etc. Specialişti stau în birouri cu ferestre vechi din 1968 dintr-o singură foaie de geam prinsă în fier cornier prin care fluieră vântul, uşi de lemn sau placaj, cu mobilierul vechi tot de 50 de ani, o imprimantă şi un copiator la şapte oameni. Rafturile de cărți sunt din fier cornier cu pal, refolosite de la mobilierul vechi. Contabila ţine evidenţa până şi a paginilor color imprimate de specialişti, pe când ce şi cât și la cîte firme imprimă aparatura din biroul ei, nici aghiuţă nu ştie.

2. Nici în 2015, muzeul nu a organizat sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice în urma căreia să fie publicat anuarul muzeului care este iarăşi, un alt criteriu de evaluare. In 15 ani de stăpânire, şeful a organizat o singură sesiune şi a publicat un singur anuar. Unde este cercetarea ştiinţifică? Cercetare nu înseamnă să stai ca un trântor pe șantier. De ce muzeul a fost izolat? Pentru că directorului i-a fost teamă că specialiştii invitaţi la sesiuni ar fi văzut situaţia reală a instituţiei.

III. Punerea în valoare a patrimoniului în scopul cunoaşterii, educării şi recreerii. Acest criteriu a fost atins. Să începem cu recreeerea continuă a şefului. De aceea vine directorul la 11, stă câteva ore, ia raportul de la căţeluşi şi pleacă. Vara trândăveşte pe şantiere. Ce altceva poate să facă pe un şantier care nu are nici o legătură cu specializarea lui, cum ar fi Oraşul de Floci? Dar apare menţionat în raportul arheologic, că dacă a fost de faţă, ce poţi să îi faci, să-l omori?

Dar, chiar şi când se recreează şeful este felicitat, aşa cum s-a întâmplat la deschiderea Muzeului Satului din Vlădeni. Pentru acel proiect, directorul nu a mişcat un deget, nu a consumat nici un gram de benzină, nu a mişcat un om din muzeu. Ba mai mult! Nu a răspuns niciodată adresei înaintate de Primărie şi nici măcar nu s-a deranjat să vină la vernisaj. In disperare de cauză am trecut proiectul pe activitatea mea, adică m-am ocupat singură. Insă, care credeţi că a fost prima frază rostită de secretarul CJI la deschiderea muzeului? Fraza prin care îi mulţumea directorului Vlad. Ne mai mirăm că la sfârşitul anului, Vlad a fost evaluat cu 9,35?

Dar, poate i-a copleşit expoziţia de Crăciun care a avut un mare impact asupra întregii comunităţi. A fost o expoziţie de artă deschisă în vinerea din săptămâna premergătoare Crăciunului. Nu aţi văzut-o, că nu aveaţi cum! Doar cei privileagiaţi au ajuns. Oricum era aceeaşi cu una organizată de mine cu câţiva ani în urmă la sediul muzeului. Probabil de aceea nu m-au luat şi pe mine la vernisaj. Nu mai aveau loc în maşini. Pentru că nu vă spusei punerea în scenă a evenimentului. Expoziţia a fost organizată vinerea la ora 16,30, când în decembrie se întunecă. La ceas de seară, când la ţară străzile devin pustii. Şi locul avea un impact ce spulbera toată comunitatea judeţului. Exact la baza de şantier de la Oraşul de Floci aflată la 7 km de cea mai apropiată comunitate umană. Deci, la drum pustiu, la ceas de seară a fost organizată expoziţia de Crăciun. Şi câtă benzină s-a cheltuit cu nu ştiu câte drumuri, fiecare 100 km dus-întors! Ca să nu mai spun că au trebuit să încălzească şi locul şi oamenii, că bate acolo un vânt dinspre Baltă de-ţi îngheaţă sarmaua în gât. Probabil că doar acţiunea asta, desfăşurată împotriva tuturor condiţiilor vitrege, i-a determinat pe evaluatori, să îi dea 9,35. Măcar pentru prăpădul de benzină şi curent plătit din banii publici.

Dacă descrierea şefului toxic e de domeniul psihologiei, COMPORTAMENTUL ABUZIV al lui Forin Vlad e dovedit şi de faptul că a pierdut şi al doilea proces cu mine. Atât Tribunalul Ialomiţa cât şi Curtea de Apel Bucureşti au anulat evaluarea întocmită de conducerea muzeului pe 2013 pentru activitatea mea, pentru că era abuzivă şi nu se respectase regulamentul de evaluare. Prin urmare, în timp ce două abuzuri ale lui Florin Vlad au fost sancţionate de instanţa de judecată, comisia de evaluare îl cadoriseşte cu 9,35. Nu îmi închipui de ce nu i-au dat 10, decât poate că s-a bâlbâit la numele celui care l-a făcut om cu funcţii şi onoruri ,,domnul presedinte Ciupercă,,. Nu a vrut să sâsâie! De la prăpădita de dantură.

Doar pentru cele arătate mai sus, Florin Vlad ar fi trebuit nu doar demis demult, ci tras la răspundere pentru fondurile generoase acordate muzeului, dar cheltuite aiurea. De aceea, când vine vorba de Ciupercă, îi doresc din toată inima şi cu tot sufletul ,,La mulţi ani de puşcărieeee!,,  Merită! Cineva trebuie să plătească pentru ravagiile făcute de omuleţii lui din MJI şi CJI.

Micile păcate ale Greciei

Zilele acestea AFR strânge  semnături pentru revizuirea articolului 48 din constitutie cu privire la păstrarea familiei tradiționale. Poate vi se pare o exagerare, dar dacă privim la vecini, lucrurile sunt complicate.

De sărbătoarea  Sf. Naşteri a Mântuitorului, invazivul şi obraznicul moş Coca-Cola a adus grecilor legalizarea parteneriatelor homosexuale, un pas înainte pe calea destrămării familiei tradiţionale. Evenimentul a trecut fie necomentat, fie atribuit situaţiei economice dificile în care se află Grecia, ca un compromis impus de aliaţii europeni. Să fie adevărat? Nu ştiu.  Eu l-aş vedea mai degrabă ca o victorie a neopăgânismului grecesc clocit, crescut şi înflorit chiar pe meleagurile elene. Cert este că de-a lungul istoriei, fără să-i  oblige nimeni, grecii au făcut multe compromisuri faţă de credinţa şi cultura creştin-ortodoxă, în ciuda faptului că după crearea statelor naţionale, muntele Athos se află în hotarele lor. Paginile scrise de marele predicator care a fost mitropolitul Augustin de Florina, de-a lungul unui secol de viaţă, stau mărturie despre micile, dar  multele păcate greceşti extinse ca un cancer de la viaţa personală la aceea socială şi politică. Nu mă aplec asupra lor. Cele 20 de volume de predici traduse în româneşte, ne stau mărturie. Părintele Augustin îi avertizează pe greci de neopăgânismul ultimelor decenii, dar fără a insista asupra rădăcinilor lui care, aşa cum voi arăta mai jos, au un ambalaj artistic şi cultural atrăgător.

Turismul- o nouă preocupare

Printre multe creaţii tehnice, cultura contemporană se poate lăuda şi cu una specific culturală, umblarea în scop de divertisment, adică turismul. De-a lungul istoriei, lumea pleca la drum pentru o treabă. Mai rar într-o călătorie iniţiatică. Dar, de dragul plimbării, nu a plecat niciodată. Afacerea e nouă, cam după cel de-al doilea război mondial. Grecia era pioneră în domeniu. Acum are  un turism înfloritor, în cadrul căruia turismul cultural joacă un rol primordial. Dacă oamenii te vizitează, trebuie să le arăţi ceva. Şi aşa, muzeele și cîteva situri arheologice importante (de regulă temple) sunt tot timpul arhipline de vizitatori. Nu însă şi vestigiile cartierelor antice, care sunt mai puţin vizitate. Din punct de vedere muzeografic sunt foarte bine organizate. Cele mai importante sunt colecțiile de artefacte datând din epocile bronzului, arhaică, greacă veche, elenistică și romană. Acestora se adaugă o bogată colecție de piese egiptene la Muzeul Național de antichități. Până aici, totul frumos. Problema ţine de interpretare şi procesare.  Ce văd oamenii şi ce cred ei că văd. Să le luăm pe rând.

Ce văd turiştii?

In primul rând, vedem o colecție impresionantă de statui din bronz, piatră și marmură și o colecție de monumente funerare, fie din lut (tip leychitos), fie din piatră. Toate sunt realizări artistice impresionante și sunt creația unor sculptori și artiști desăvârșiți. Dar, frumosul care ne uimește nu reprezintă o cultură sau o civilizație, ci doar o religie. Adică, doar un segment la culturii. Păgânismul antic s-a mutat din temple în muzee. Idoli impresionanți de trei metri înălțime, chipuri de zeițe, satiri, eroi, personaje mitologice recreează pagini întregi ale idolatriei, cultului naturii, riturilor și ritualurilor religioase.  Multă nuditate, erotism şi sexualitate, pentru că Dionisos, zeul sexualităţii e prezent în toate  ipostazele. Și…cam  atât! Lor se adaugă elegante colecții de ceramică, piese care au aparținut oamenilor bogați.

Ce cred turiştii că văd?

Toţi sunt convinși  că acolo văd izvoarele culturii și civilizației europene. Eu nu aș fi chiar așa de convinsă.

Cultura antică a avut mult mai multe aspecte, nu doar religioase şi artistice. Muzeele organizate doar pe colecţii de artefacte, nu au expoziţii de istorie socială. Ar fi dureros pentru un turist să afle  despre milioanele de sclavi din antichitate, despre războaiele nimicitoare, despre condiția umană deplorabilă a majorității populației, nevoită să muncească din greu într-o țară nu prea bogată în resurse. Fastul și opulența religiei nu reflectau starea reală a societății, ci doar pretenția unei clase sacerdotale, interpusă între o mulțime de zeități instabile și capricioase și o societate puternic polarizată în care omul era o marfă și nu o valoare.

Ce văd turiştii cu adevărat?

Nişte bombe spirituale ambalate artistic. Şi, nu exagerez! Arta nu este divertisment, ci cale de comunicare

Privind colecțiile de idoli am găsit și cheia prin care idolatria s-a impus atît de profund în societatea antică. Prin imagine, adică prin artă. Cultura imaginii care se impune tot mai mult în zilele noastre are o istorie veche.  Doar societatea contemporană nu este conștientă de puterea subversivă a artei, o altă formă de comunicare sinonimă limbajului, dar mult mai directă și puternică decît acesta. Acesta a fost motivul pentru care creștinismul primar a pornit o luptă directă împotriva idolilor și a hotărît în cele din urmă, distrugerea lor. Cuvântul creștin pătrundea greu într-o lume dominată de imagini și himere. Această decizie a fost contestată de generațiile contemporane ca o barbarie împotriva artei. Insă, dacă evaluăm consecințele dezgropării idolilor constatăm că aceste creații artistice nu sunt chiar așa de nevinovate și inofensive. Nu sunt chiar nişte pietre sculptate frumos. Idolii sunt chipurile oficiale ale  zeilor antici despre care ştim că erau demoni. Fac aici o paranteză despre chipul lui Dionis, unul dintre cei mai frumoşi zei. Legenda spune că era un zeu străin, care nu era de pe pământ. Atunci când s-a înfăţişat prima oară lumii, purta o blană de capră neagră. Nişte femei au râs de el. De ciudă, capriciosul zeu le-a blestemat şi au devenit menade. Ca să nu mai fie de râsul lumii, şi-a schimbat look-ul şi a devenit acel tânăr frumos pe care îl ştim cu toţii. Cert este că zeii, veniţi din neant,  voiau să stăpânească omenirea şi o făceau brutal şi violent.

Răzbunarea zeilor

Revenind  la chipurile oficiale ale zeilor, trebuie să spun că primii idoli au fost dezgropați în Italia. Extinderea Romei în evul mediu a dus la  descoperirea gropilor în care păgânii antichității își salvaseră zeii. Prima care a fost cucerită de frumuseţea  statuilor a fost chiar papalitatea. Mai multă minte aveau ţăranii greci din secolul XIX, care atunci când găseau idolii antici îi lăsau tot îngropaţi ca să nu se strice la minte fetele văzând statui de bărbaţi goi. Papalitatea nu şi-a pus problema. Şi admirația chiar nevinovată și strict artistică a idolilor a dat roade. O primă consecință a fost Renașterea artistică din sec. XV. Sculptorii încep să copieze modelele antice, în tablouri apar femei lascive, dezbrăcate, amorași etc. Interesul cade pe om și frumusețea lui. Un nou model cultural apare și o altă consecință, de astă dată gravă, Reforma religioasă, care a dat o gravă lovitură bisericii Romei. Urmarea este că în Europa contemporană, catolicii au ajuns o minoritate față de protestanți. Că între Renaşterea artistică şi Reformă există o legătură genetică e un fapt recunoscut de istorici. Fireşte, că Reforma a avut şi alte cauze, dar ideile umaniste care au lucrat în mintea primilor reformaţi au fost inspirate de Renaşterea artistică care avea la bază reînvierea tradiţiilor artistice antice.

De la arta antică la neopăgânism

De la arta antică la neopăgânism e doar un pas. Era ambalajul ideilor păgâne. O cutie a Pandorei din care, odată deschisă, ieşeau în minţile oamenilor şerpii şi fantasmele păgâne. Pentru că păgânismul nu a fost niciodată un sistem coerent, ci o plasă de idei printre care şi homosexualitatea şi  prostituţia, pentru care se ţeseau cele mai halucinante explicaţii. Şi, nu doar în Grecia, ci în toată lumea păgână.Vase fine de ceramică erau pictate  cu scene, pe care azi le-am numi pornografice. Totul era permis pentru oamenii liberi din Grecia antică, în timp ce lăngă ei trăiau alţi oameni, sclavii, care  nu aveau nici măcar libertate, cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a lăsat oamenilor.

Evident că arta poate sluji şi unor scopuri nobile, poate transmite stări şi idei curate şi înălţătoare. Arta, în definitiv, e un instrument. Dar, trebuie să ţinem cont de lecţia artei păgâne şi de conflictul dintre aceasta şi creştinism. Altfel, riscăm să o repetăm. Or, arta antică păgână din Grecia a alimentat neopăgânismul contemporan, care iată, vine la pachet cu legalizarea  parteneriatelor homosexuale.

 

NORVEGIA- O ŢARĂ BARBARĂ CU PĂRINŢI DEGENERAŢI? TREBUIE CONSILIATĂ!

Nu este o insultă, ci o constatare. Barbaria ţine de cultură, nu de civilizaţie. Interesul copilului a fost, este şi va fi să crească şi să se dezvolte în familia naturală. E o chestiune de cultură. Restul sunt improvizaţii. Legislaţia norvegiană cu privire la ,,interesul copiilor,, de care se vorbeşte în ultimul timp, mi-a creat impresia că Norvegia este o ţară barbară în care părinţii sunt nişte degeneraţi, adică fără instincte parentale, incapabili să îşi crească şi cei unul sau doi copii pe care îi au. Ca arheolog şi istoric trebuie să mărturisesc că situaţia este fără precedent în toată istoria omenirii. Aşa că, responsabilul stat norvegian este nevoit să cheltuie sume, presupun, enorme pentru a întreţine un întreg aparat administrativ care pândeşte, urmăreşte şi răpeşte copii ale căror interese sunt afectate pentru a le oferi alte condiţii. Practic, altă viaţă! Alţi părinţi, alt mediu, altă educaţie! Adică, altă identitate! Adică în loc să investească în consilierea psihologică a familiilor care, să presupunem, că au probleme, statul norvegian investeşte cu mult mai mult. Chiar sunt interesată de cifre. Efortul acesta imens al unui stat cu doar 5 milioane de locuitori nu se poate justifica decât dacă Norvegia este o ţară plină de părinţi handicapaţi mintali sau degeneraţi. Este o realitate cruntă! Comunitatea internaţională nu poate sta indiferentă la drama Norvegiei. Trebuie să se autosesizeze. Să dea buzna în Norvegia, aşa cum şi ei dau buzna în casele cu copii şi să vadă care este problema. Este în interesul copiilor, doar! Situaţia ar trebui verificată de comunitatea internaţională sub toate aspectele: medical, psihologic, social, educaţional, administrativ, legislativ. Adică, vreau să spun că ceea ce fac ei în interesul copiilor este primitiv şi abuziv. De aceea, trebuie consiliaţi, monitorizaţi şi chiar…verificaţi! Dacă, nu cumva, este un abuz al statului omnipotent împotriva propriilor cetăţeni? Nu cumva Statul se inplică prea mult în viața personală a cetățenilor, în familie?

MAI MULTE LA NAŞUL TV

MUZEUL SATULUI VLĂDENI. (II) MULŢUMIRILE ŞI INAUGURAREA

 

Expoziţie realizată de dr. Emilia Corbu (Muzeul Judeţean Ialomiţa) şi Mariana Alexandru (Biblioteca Vlădeni) cu sprijinul locuitorilor comunei şi fiilor satului (care au donat  materiale documentare sau obiecte) şi al unor instituţii:

BIBLIOTECA VLĂDENI-  a pus la dispoziţie Fototeca îngrijită de d-na Alexandru Mariana

MUZEUL JUDEŢEAN IALOMIŢA – a oferit material arheologic de la Popina-Blagodeasca.

Prof. Cătălin Gogotă- a oferit facsimile ale unor documente istorice şi de geografie istorică.

Prof. Cristina Catrina- a oferit facsimile ale unor documente istorice şi documente originale.

Primar Lucian Corlău –fotografii.

Viceprimar  Ion Voicu  – a găsit documentele vechi ale şcolii.

Au donat obiecte etnografice, mobilier şi fotografii:

Alexandru Aurica- scoarţă tip chilim (circa 1920), pătuţ de copil, felinar, două ştergare, fotografii.

Alexandru Caliopia- scăunel cu trei picioare, ştergar.

Alexandru Eleonora-preşuri

Alexandru Gheorghe – plug, talangă

Anghel Arhira- unelte de tâmplărie, fotografii

Banu Aneta – roata de tors, balanţa, felinar.

Chivan Floarea-legitimaţie de veteran de război.

Chivulescu Margareta- ştergare.

Dobre Maria- fotografii

Drăghicescu Virgil – ulcior, fier de călcat.

Eftimie Ana-Maria- fotografii

Florea Dobriţa-răsucitoare, fus

Georgescu Constantin- oglindă cu măsuţă

Gheorghe Maria- fotografii

Mamulea Romeo- facsimile ale unor documente privind Banca Populară ,, Dezrobirea Ţăranului,, Vlădeni,

 Monografia Şcolii Vlădeni din 1942

Marin Lăcrămioara- cuverturi ,,în scripţi,,

Mâzgoi Aurel- vărtelniţă, monede.

Mihalache Tudorel- monedă de la 1816, carte ,,Războiul de independenţă-1877,,

Neacşu Maria-Brevet militar, certificat de botez.

Nedelcu Antoaneta-căpistere, găvan.

Pantilică Rădiţa- balanţă

Puiu Nita-răsucitori

Tudorache Anişoara- furcă de fân, tipar de chirpici, două căpistere

Răducanu Luxa- talangă, piese de la războiul de ţesut

Zăinescu Tudor – fotografii

Au donat obiecte care au intrat în colecţia muzeului dar nu sunt încă expuse:

Agalopol Georgeta

Banu Jana

David Tudora

 

Răducan Victoria

 

 

 

Tuturor un sincer MULŢUMIM!

MUZEUL JUDEŢEAN IALOMIŢA FACE ANGAJĂRI

 

In urmă cu doi ani, adresam Consiliului Judeţean Ialomiţa un memoru referitor la situaţia dezastruoasă a muzeului. Nici până azi memoriul nu a fost analizat, dar eu mai am încă procese rezultate din sancţiunile care mi s-au aplicat. In memoriul acela acuzam, la primul punct, deprofesionalizarea muzeului. In timp ce eu arătam clar că directorul nu vrea să angajeze specialişti, CJI îmi tot dădea explicaţii goale. Dar, este adevărat că CJI a reuşit să salveze cinci din cele zece posturi vacante care urmau să fie tăiate. Ce a făcut, directorul Vlad cu cele cinci? Păi, a angajat un îngrijitor în curte, a mai scos la concurs un post de referent administrativ înainte de Paşti şi acum, în august, urmează să se dea concurs pentru un alt post de referent administrativ. Şi aşa, a reuşit să toace trei din cele cinci posturi.

Care sunt concecinţele pe termen mediu?

  1. Sporirea personalului administrativ, în detrimentul corpului de profesionişti. In muzeu vor fi patru referenţi administrativi, în timp ce muzeul funcţionează doar cu doi muzeografi la sediu şi unul în teritoriu şi cu doi cercetători în activitate (din care unul nu mai are mult până la pensie).
  2. Limitarea pentru mulţi ani înainte a numărului de specialişti, dat fiind că un post ocupat pe administrativ nu poate fi transformat pe specialitate.

In ce condiţii se întâmplă acestea?

  1. In condiţiile în care muzeul nu are muzeograf pe istorie modernă şi contemporană, deşi are colecţie.
  2. In condiţiile în care muzeul nu are muzeograf pe artă, deşi are colecţie.
  3. In condiţiile în care muzeul nu are muzeograf pe etnografie, deşi are colecţie.
  4. In condiţiile în care muzeul nu are nici un cercetător pe domeniile mai sus menţionate şi numărul de cercetători în activitate este foarte mic.

Care sunt consecinţele pe termen lung al politicii de personal ,,marca Vlad,,?

  1. Neîndeplinirea funcţiilor muzeului dintre care prima este de cercetare. In România cercetarea arheologică, de pildă, se realizează în trei institute şi în reţeaua muzeală. Cercetarea în domeniul artelor  este şi mai restrictivă. Ei au doar două institute şi reţeaua muzeală. Etnografia se află în aceeaşi situaţie, cu un singur institut, chiar.
  2. Neîndeplinirea eficientă a funcţiei de restaurare şi conservare a patrimoniului muzeal, în condiţiile în care muzeul are un singur restaurator acreditat (şi acela prin insistenţele mele). Laboratoarele de muzeu ar trebui să fie funcţionale, deoarece nu ne permitem să restaurăm întotdeauna şi totul la firmele particulare.
  3. Le fel de grav este şi faptul că, prin astfel de angajări anapoda, se blochează accesul în muzeu a tinerilor care s-au pregătit pentru a face cercetare sau pentru a lucra în muzee. In cercetare  ar trebui să lucreze cei mai buni absolvenţi din cele mai bune facultăţi din România. Tineri cu doctorate şi cu rezultate. Nu poţi lăsa cercetarea istoriei pe mâinile oricui şi apoi să ne minunăm de cum arată manualele şcolare?  Şi aceşti tineri există!  I-am văzut de-a lungul anilor bătând la porţile muzeului. Dar, nu au avut pile la Vlad sau la CJI.
  4. Scăderea eficienţei specialiştilor deja angajaţi. Nu poţi fi performant când eşti nevoit să lucrezi singur un muzeu de la A la Z. Doar pentru muzeul din Vlădeni a trebuit să lucrez singură totul. Tematică de idei, tematică desfăşurată, documentare de specialitate, selecţie de materiale grafice şi expoziţionale (peste 600 itemuri), tehnoredactare, prelucrare grafică, proiect de mobilier, montare, promovare  etc. Asta în timp ce unii referenţi administrativi ,,îşi omoară timpul,, cu te miri ce, ore în şir prin curtea muzeului.

Cine-i de vină pentru politica de personal promovată de mai bine de 12 ani de directorul Vlad? In primul rând, CJI în întregime de la preşedinte până la consilieri. Un consilier din Comisia Juridică m-a întrebat acum două luni, prefăcându-se că nu ştie de memoriul de acum doi ani, ,, ce am cu directorul de nu îl las să îşi termine mandatul,,? Al treilea mandat, voia să spună! Dar, merită lăsat să îşi termine mandatul după cât dezastru lasă omul acesta în muzeu? Este o întrebare la care fiecare consilier în parte ar trebui să se gândească. Dar, mă rog, dacă nu cumva şi cel de-al patrulea referent administrativ nu va fi o pilă de-a lor…

De ce trebuie lăsat neapărat un individ fără performanţă să îşi termine mandatul? Că este legat ombilical de inculpatul Ciupercă Vasile? Sau poate pentru că e PSD-ul la putere? Oricum, lauda lui era că atât timp cât va fi PSD-ul la putere, pe el nu îl mişcă nimeni din funcţie. De ce ? Şi nu doar că nu îl mişcă, dar îl lasă să facă în continuare ce îl taie capul.

P.S.  Personajul tras în ţeapă, la intrarea în cetatea Poenari, nu este Vlad Florin, ci un manechin din plastic. Din păcate!

MUZEUL CU 70% PERSONAL ADMINISTRATIV

Noi angajări

Cu cele două angajări anunţate la concurs peste trei săptămâni, Muzeul Judeţean Ialomiţa va atinge cifra record de 63% personal administrativ în acte şi 73% în realitate, pentru că doi restauratori fac şi administraţie. Dacă mai adăugăm la cheltuielile de personal pentru administraţie şi plata serviciilor de pază ale muzeului şi secţiilor, înseamnă că mare parte din bugetul de personal şi servicii  este mâncat de administraţie şi pază.Pentru ce există un muzeu? Să aibă o activitate de specialitate sau să fie doar administrat şi păzit? Autorul acestei politici manageriale este Florin Vlad care în calitate de director a făcut în cei 13 ani de domnie şase angajări din care două cu studii superioare, trei cu liceul şi una cu şcoală generală (anunţată în curând). Numărul mic de angajări cu studii superioare a fost compensat printr-o altă şmecherie administrativă. Astfel că şase angajaţi cu studii medii ai muzeului au fost trecuţi pe studii superioare prin transformarea postului după ce au absolvit o facultate la Spiru Haret în Slobozia, devenind astfel specialişti în administraţie. In consecință  procentul de studii superioare în cadrul personalului administrativ a crescut la 35%. Problema este că nu toţi din cei 35% şi-au schimbat şi obiectul de activitate ci, unii au continuat să lucreze aceleaşi activităţi pentru care fuseseră angajaţi cu studii medii. Prin urmare absolvenţii cu studii superioare, cursuri de zi ai unor facultăţi de profil Istorie (cu toate secţiile), Restaurare şi Conservare, Istoria Artei nu au avut nici o şansă la Slobozia.Care nu au devenit şomeri s-au reprofilat. Posturile lor nu mai există.

După ce în 2013, după tăierile posturilor vacante, muzeul mai rămasese  cu 5 posturi, pe care noi speram să fie angajaţi specialişti în domeniile specifice unui muzeu, ne-am trezit că doar în ultimele şase luni directorul face trei angajări. A fost deja angajat un îngrijitor şi va mai angaja în curând încă un îngrijitor şi un referent. Noul îngrijitor se va adăuga celor şase  persoane cu atribuţii de curăţenie, adică trei supraveghetoare care ţin şi curătenia în expoziţii, şi trei persoane  care se ocupă  de întreţinerea curţii. Din cei trei doar unul este îngrijitor,  ceilalţi doi  au alte funcţii dar le e mai simplu să stea prin curte. Referenta se va adăuga la alţi trei referenţi.

O problemă nerezolvată-personalul de specialitate al muzeului

In anul 2013 adresam un memoriu Consiliului Judeţean Ialomiţa în care arătam în 10 puncte starea gravă în care se află Muzeul Judeţean Ialomiţa. Nu a fost analizat de nici o comisie de specialişti, dar eu am trecut deja prin două procese, fiind sancţionată practic de două ori. Primul punct din memoriu se referea la deprofesionalizarea muzeului. Practic muzeul are cinci specialişti (doi cercetători şi trei muzeografi). Cu aceştia trebuie să asigure funcţiile de bază ale instituţiei prevăzute prin lege adică CERCETARE, CONSERVARE ŞI RESTAURARE PATRIMONIU, VALORIFICARE ŞTIINŢIFICĂ ŞI EXPOZIŢIONALĂ. Toate acestea trebuie aplicate domeniilor Istorie, Arheologie, Etnografie, Artă.  Din cei cinci specialişti, unul funcţionează tot timpul la Oraşul de Floci. Deci rămân patru. Aceştia trebuie să asigure o listă de 14 categorii de activităţi de la cercetare ştiinţifică şi  expoziţii, până la ghidaje, întocmirea de fişe FAE, evaluări, inventare etc. In 2013 am efectuat de pildă 30 de activităţi mari, o activitate însemnând un şantier arheologic de două luni, o activitate însemnând publicarea unei cărţi de specialitate de 300 de pagini, o activitate însemnând participarea la cinci sesiuni naţionale şi internaţionale. Şi eu am avut 30 de astfel de activităţi într-un singur an. Pentru fiecare activitate a trebuit să fac totul singură: administraţie de şantier, întocmirea unor documentaţii de specialitate, prelucrarea şi repertorierea a 3000 (trei mii) fragmente ceramice, desenat şi prelucrat grafic sute de desene (deşi nu sunt desenator), făcut şi prelucrat sute de fotografii (deşi nu sunt fotograf), tehnoredactat şi lucrat în diverse programe, documentare propriu-zisă pentru fiecare temă. Ca să mai spun că a trebuit să fac şi servicii care ţineau de administraţie adică să  caut singură prin oraş traducători autorizaţi, să duc adrese pentru oferte de traducere, publicare etc.Să caut edituri.Pentru toată munca din 2013 mi s-a acordat la evaluare nota 3,60 adică cu 10 sutimi peste satisfăcător. O evaluare poate fi anulată doar de instanţa judecătorească. Şi aşa, după atâta muncă m-am ales cu un proces pe care l-am câştigat, evident, dar vă spun asta ca să vedeţi până unde poate merge nemernicia conducerii MJI. Vede foarte clar care este volumul de muncă pentru un specialist şi angajează în continuare personal administrativ. Nu ştiu însă care este activitatea  personalului administrativ pentru că şedinţele de evaluare sunt separate pe servicii. Se face şedinţă doar cu noi, cei cinci. Ceilalţi 14 au şedinţe separat, dovadă că nu au proiecte comune cu specialiştii muzeului.

,,Specialiştii,, directorului

El are nevoie de oameni care să-i facă piaţa, să-i spele maşina, să îl ducă şi aducă cu maşina în escapadele lui amoroase de la Oraşul de Floci. Toată ziua la oraş, 50 km dus, 50 întors, benzină cheltuită. Dar, de ce nu se duce şi la conacul Bolomey, secţie a muzeului, care arăta bine în 1990 şi acum stă să pice, că sunt doar 5 km. Când l-am întrebat în şedinţă de ce nu angajează specialişti, mi-a spus că nu-i permite legea. Legea i-a permis însă să transforme post de supraveghetor în post de conservator, deşi titularul nu avea nici o pregătire în domeniu. Legea i-a permis să transforme post de analist programator în referent sau post de supraveghetor în referent. Legea îi permite orice fantezie administrativă, dar a angaja specialişti, nu îi permite. Ca să vezi! In gura lui, legea e o balivernă, ca acelea înşirate la fraierii care îl cred.

Bănuielile mele

Bănuiala mea este că şi cele două posturi scoase la concurs sunt deja aranjate, beneficiarii lor fiind cei care au lucrat până acum pe convenţie civilă. Aşa se face că printre condiţiile de concurs au pus şi experienţa în domeniul muzeal. Adică un îngrijitor, care dă cu mătura, trebuie să aibă experienţă în domeniu. Când au angajat doi muzeografi doar cu studii de licenţă de patru ani nu au mai cerut experienţă în domeniu (au luat în consideraţie performanţa din timpul studiilor). Experienţa în domeniul muzeal nu e la îndemâna oricui. Oricum, angajarea pe convenţie civilă din fondurile de şantier de-a lungul mai multor ani a unor persoane care n-au văzut un şantier în viaţa lor, era o practică ce nu mai putea continua. O astfel de persoană consuma timp de un an bugetul unui şantier cu 12 oameni pe o lună. Şi nu era vorba doar de o persoană, ci de mai multe. Aşa se face că fondurile de săpătură acordate șantierelor erau destul de mici raportate la bugetul muzeului pentru cercetare arheologică.

Consecințe

Consecinţa dezechilibrului dintre cele două servicii ale muzeului va fi pe termen lung. Nu doar că procentul mic de specialiști în domeniu reduce șansele muzeului la acreditare dar creează și un personal-problemă.Oricine va fi director după Vlad nu doar că va prelua o situaţie dezastruoasă, dar va avea şi un procent de 70% din angajaţi  împotriva lui. Adică oamenii pentru care Vlad  a făcut praf statul de funcţii al muzeului ca să îi pună în posturi calde şi să îl apere la nevoie.

INTREBĂRI DESPRE MANAGEMENTUL DIN CULTURA IALOMIŢEANĂ

Răscolind prin dosare

In acţiunea mea de anulare a sancţiunii nedrepte ce mi-a fost aplicată pentru memoriul din 2013, am văzut şi dosarul prin care MJI se justifică. Am avut o mare surpriză să văd, în sfârşit, după 13 ani, documentele pe baza cărora am fost demisă în anul 2001 din funcţia de director, hârtii pe care, pentru că trăim în Kârkâzstan, nu am reuşit să le văd niciodată până acum. Deşeurile pe care actuala conducere le-a considerat valabile şi după 13 ani, dovadă că le-a pus la dosarul care se va judeca în instanţă sunt două referate scrise şi semnate de Elena Păcală în decurs de o lună. Două dejecţii! Două referate pline de minciuni şi calomnii. Dar dincolo de minciuni răzbate o altă nedreptate, chiar ilegalitate, faptul că cele două sunt semnate de Elena Păcală din două ipostaze diferite. Intr-una este preşedinte al Comisiei de Cultură a CJI, în cealaltă este directoare a Direcţiei pentru Cultură Ialomiţa. In primul referat este reprezentanta CJI, dincolo reprezentanta Ministerului. Ea nu avea şi nici acum nu are nici o profesie în domeniul Culturii, ci era vicepreşedinte a PSD Ialomiţa. Aşa a întrunit ea ,,condiţiile legale,, de ridicare a avizului directorului MJI.
In cele două referate am fost acuzată de management defectuos. Având în vedere că am fost directoare un singur an, acuza poate fi plauzibilă. Doar că nu a fost aşa! Intr-un singur an s-au făcut:
I. Administrative:
1. S-au renovat toate sălile de expoziţie ale muzeului, lucru care nu mai fusese făcut de 30 de ani (treizeci de ani).
2. S-au schimbat şi înnoit instalaţiile electrice, de alarmă etc.
3. S-au dotat sălile cu 20 vitrine noi realizate după cataloage de profil. Exact ca noi au făcut şi cei de la ICEM Tulcea care se aflau şi ei tot în renovare. Acolo le vedeţi în expoziţie, la noi au fost distruse şi aruncate. In locul lor au fost aduse vitrinele aruncate de MNIR şi care sunt aşa de proaste încât manipularea unei vitrine implică 4 persoane şi ustensile specifice.
4. S-au adus îmbunătăţiri bazei de şantier de la Borduşani.
II. Expoziţii.
1. Deşi muzeul era închis, într-un singur an s-au organizat 12 expoziţii temporare din care unele cu patrimoniu Tezaur. Până atunci bilanţul muzeului era de o expoziţie la trei ani.
2. S-a lucrat tematica de idei a expoziţiei de bază şi s-au întocmit listele de exponate. Urma să fie lucrată tematica desfăşurată. Nu a mai fost să fie. Actuala expoziţie e un şir de oale, fără catalog, fără etichete serioase, fără explicaţii. Stadiul de început.
3. Nicolae Tuzlaru a decis să doneze colecţia personală MJI, după ce a venit şi a văzut muzeul renovat.
III. Publicaţii.
A apărut, în sfârşit, după 10 ani de absenţă, volumul Ialomiţa III. S-au făcut pliante pentru muzeu şi secţii. Spre comparaţie, directorul care mi-a urmat a scos în 13 ani un singur volum, Ialomiţa IV.
IV. Cercetare.
1. S-au făcut cercetări sistematice pe cinci şantiere arheologice, plus săpături de salvare.

Ce înseamă un management eficient?

Prin urmare acesta este managementul defectuos de care scria cu înverşunare Păcală şi îmi ridica avizul. Toată renovarea a costat exact 40 milioane lei vechi. Toate licitaţiile au fost cinstite, la preţul cel mai mic. Probabil de aceea a fost defectuos. Mai rămăsese o scară şi parterul de la administraţie. Nu erau o urgenţă. Dar după demiterea mea, doar zugrăvirea lor a costat 40 milioane, cât tot muzeul. Dar, bomba avea să fie statuia de la Oraşul de Floci, proiect pe care eu am refuzat să îl pun în practică şi de aici mi s-a tras. In 2001, statuia a costat în jurul a două miliarde lei vechi, adică atât cât a fost bugetul întregului muzeu pe anul 2000, cu 30 de angajaţi, două secţii, pază, renovare, cercetare, expoziţii etc.. Au notat-o în acte ca monument de cinci metri. E de fapt o statuie bust a lui Mihai Viteazul cocoţată pe un soclu înalt de trei metri. Au pretins ei că arta costă! Costă, pe proşti! În anul 2010 o cruce monumentală din piatră cu inscripţie şi soclu de granit, în stilul vechilor troiţe de hotar, tot ansamblul ajungând la 2,5 m înălţime, a costa exact 4000 RON (adică 40 milioane lei vechi) şi e la fel de bine monument de artă. Dar, pe atunci tot PSD-ul era în transă, l-au chemat şi pe Cosma de la Ploieşti, pasionat şi el de monumente cu Mihai Viteazul. Şi statuia (monument înseamnă altceva) a fost ideea Elenei Păcală. Ţin minte şi azi cum a aruncat pe masă proiectul muzeului pe 2001, că nu conţine ,,monumentul,,. Trei angajaţi ai muzeului mi-au sărit în cap cu fostul ziar comunist ,,Tribuna Ialomiţei,, şi până la urmă au reuşit. A fost o adevărată desfăşurare de forţe, l-au pus pe Răzvan Ciucă, director pe două muzee, şi până la finele anului au ridicat soclul şi au pus statuia. Renovarea muzeului a încetat.
Probabil un management bun în viziunea Elenei Păcală este să faci praf bugetul de stat pe statui şi licitaţii aranjate. Şi aşa am ajuns din nou la munca de jos şi Păcală se lăfăie în funcţie de14 ani.

Managementul Direcţiei pentru Cultură

Dar să vedem managementul E.P. Pentru că sincer, în Bărăgan cultura pare o pustie, mă voi rezuma la câteva întrebări.
1. Există în cadrul Direcţiei pentru Cultură Ialomiţa specialişti în domeniul monumentelor istorice, patrimoniului mobil şi imobil, restaurării şi conservării?
2. Există monumente istorice laice restaurate şi conservate în judeţul Ialomiţa?
3. Există situri arheologice care, conform legii, sunt terenuri cu destinaţie specială, scoase din circuit agricol? Intrebarea e bună, pentru că atunci când au vrut să construiască baza de şantier de la Oraşul de Floci, au constatat că nu se poate construi în teren agricol şi de aceea au scos un lot din situl arheologic aflat în exploatare agricolă. Prin urmare nu se pot construi case în teren arabil dar agricultură se poate face în situri arheologice spre distrugerea lor definitivă şi iremediabilă.
4.Există monumente istorice din Ţăndărei, urmaşul urban al Oraşului de Floci, localitate veche de 420 de ani, reşedinţa fostei plase Balta, oraş cu multe clădiri de secol XIX, înregistrate în ultimii 15 ani?
5. Există reviste de monumente şi turism cultural în judeţul Ialomiţa?
6.Există trasee culturale în judeţ?
7. Există monumente restaurate din fonduri europene?
8. Există situri arheologice nou înregistrate în ultimii 15 ani?
9. S-au făcut săpături arheologice de salvare serioase în judeţ cu prilejul construirii parcului eolian de pe platoul Hagieni?
10. Există piese de patrimoniu mobil din categoria artei, restaurate în această perioadă?
Nu voi mai continua cu astfel de întrebări, deoarece răspunsurile negative induc depresie.
Voi încerca să găsesc întrebări cu răspuns afirmativ.
1. Este adevărat că singura carte publicată de Direcţia de Cultură în 15 ani, copiază dosarele fostului Oficiu de Patrimoniu şi are pe fiecare pagină jumătate de spaţiu gol dar color?
2. Este adevărat că Direcţia de Cultură a preluat arhiva Oficiului de Patrimoniu din cadrul Muzeului Judeţean Ialomiţa, încălcând astfel Legea Arhivelor?
3. Este adevărat că există multe situri arheologice şi monumente istorice fără inscripţii corespunzătoare.
4.Este adevărat că există multe situri arheologice fără un drum de acces corespunzător?
5. Este adevărat că presa a relatat de mai multe ori despre starea jalnică a monumentelor ialomiţene?
6. Este adevărat că din site-ul Direcţiei de Cultură nu afli aproape nimic, dacă facem excepţie de la declaraţia de avere a directoarei Elena Păcală?
7. Este adevărat că în timp ce este directoare la Direcţia pentru Cultură, Elena Păcală mai are un job din care câştigă de 5 ori mai mult decât de la Direcţie? Logic este că munceşte de 5 ori mai mult acolo.
8. Este adevărat că directoarea este văzută rar la evenimentele culturale desfăşurate de instituţiile de cultură din judeţ?
9. Este adevărat că la Memoriul depus de mine în 2013 privind situaţia muzeului, ,,specialistul,, direcţiei a scris că normele de restaurare şi conservare în depozite sunt îndeplinite, fără să facă nici cea mai mică investigaţie?
10. Este adevărat că la capitolul Publicaţii de pe site-ul Direcţiei nu apare nici măcar o lucrărică?
11. Este adevărat că atunci când a fost demisă din funcţie, Elena Păcală a acţionat Ministerul Culturii în justiţie şi a făcut un circ enorm?
12. Este adevărat că la şedinţele Comisiei Zonale a Monumentelor Istorice, Ialomiţa are câte o singură propunere, în timp ce judeţele vecine au câteva zeci de propuneri?
13. Este adevărat că Obligaţia de folosinţă pentru situl arheologic Vlădeni-Popina Blagodeasca a fost obţinută după intervenţia Poliţiei? Să înţelegem că Direcţia lucrează doar cu cu Poliţia în coastă?
14. Este adevărat că în cadrul Direcţiei nu se află angajat nici un arheolog, nici un istoric, nici un arhitect, nici un restaurator?
15. Este adevărat că, conacul Bolomei este înconjurat cu schele de ani de zile, aşa de păcăleală, deşi acolo nu se lucrează nimic?

Uneori, chiar şi răspunsurile afirmative produc depresie aşa că ne întrebăm cine răspunde de toate acestea. Vina aparţine în egală măsură Ministerului Culturii şi Prefecturii Ialomiţa. Ministerul Culturii ar trebui să verifice profesia reală a angajaţilor din teritoriu, directori, consilieri şi inspectori ,,de specialitate,, precum şi performanţele lor profesionale. Funcţia nu îi face specialişti.  Este firesc să ne interesăm de profesia reală a ,,specialiştilor,, plătiţi din banii publici.

Prefectura are posibilitatea să ridice avizul. De ce nu o face? Iată şi o întrebare cu un răspuns nuanţat ca şi culorile politice ale aleşilor locali.

LECŢIA BIZANTINĂ

Pe alocuri filmul are o viziune strict rusească asupra istoriei byzantine, dar în ansamblu, surprinde mare parte din adevărul istoric.
Eu aş fi adăugat că în spatele erorilor economice, militare şi ideologice se aflau de fapt mari greşeli de natură spirituală, păcate mari cum le-ar fi zis Sfinţii Părinţi. Istoria bizantină este în fapt istorie creştină, un adevărat Vechi Testament al Noului Israel. Bizantinii au eşuat de la misiunea creştină care le-a fost încredinţată. De aceea au pierit din istorie.S-au complăcut într-un creştinism călduţ şi personal. Au uitat de misiunea de mântuire a lumii.

DESPRE BIZANŢ CU SIR STEVEN RUNCIMAN

Interviul care urmează a fost acordat de Sir Steven Runciman, la castelul familiei sale din Elshieshields, Scoţia, în octombrie 1994, canalului de televiziune ET3, fiind realizat de ziaristele Hrýsa Arápoglou şi Lambriní H. Thōmá. Din motive tehnice, interviul nu a fost niciodată difuzat, cu toate că cele două ziariste care l-au realizat îl socotesc printre cele mai importante interviuri din cariera lor, aparţinând genului de discuţii care te formează şi pe care nu le uiţi niciodată.

Reporterul: Cum se simte un om care a studiat vreme de atâţia ani Bizanţul? Aţi obosit?

Steven Runciman si staretul Efrem Vatopedinul

Steven Runciman si staretul Efrem Vatopedinul

Sir Steven Runciman: E o întrebare la care nu pot răspunde uşor. Interesul meu nu s-a împuţinat niciodată. Când am început să studiez Bizanţul, în această ţară (n. r. Marea Britanie) existau foarte puţini oameni care să fie interesaţi, chiar şi într-o foarte mică măsură, de Bizanţ. Îmi place să cred că am contribuit la naşterea interesului pentru Bizanţ. Ceea ce mă face să fiu foarte mulţumit, cu deosebire astăzi, este faptul că există deja destui reprezentanţi ai studiilor bizantine în Marea Britanie. Sunt, prin urmare, bucuros că am ales Bizanţul ca obiect principal de cercetare istorică.

Rep.: Interesul dumneavoastră a rămas viu în toţi aceşti ani?

S. S. R.: Sunt de părere că orice eveniment istoric, atunci când începi să-l studiezi în profunzime, poate deveni captivant. Bizanţul îl găsesc cu deosebire fascinant, deoarece a fost o cultură care a supravieţuit prin sine vreme de un mileniu şi mai bine. Pentru a studia Bizanţul, trebuie să studiezi arta, religia, să studiezi un întreg mod de viaţă foarte diferit de cel actual.

Rep.: Foarte diferit, în bine sau în rău?

S. S. R.: Vedeţi… Nu sunt sigur că mi-ar fi plăcut să trăiesc în Imperiul Bizantin. Nu mi-ar plăcea, de pildă, să-mi las barbă. Cu toate aceste, modul de trai era mai bine organizat în Imperiul Bizantin. De altminteri, când ai o trăire religioasă intensă, viaţa ta capătă sens şi este mult mai mulţumitoare decât viaţa actuală, când nimeni nu crede în nimic prea mult.

Rep.: Era, prin urmare, un stat religios?

S. S. R.: Era o cultură în sânul căreia religia era trăită ca parte a vieţii.

Rep.: De-a lungul tuturor acestor unsprezece secole?

S. S. R.: Cred că lumea vorbeşte despre Bizanţ ca şi cum ar fi rămas acelaşi de-a lungul vremii, o cultură imuabilă de-a lungul atâtor secole de existenţă. Cu toate acestea, Bizanţul a suferit multe schimbări de la început până la sfârşitul său, deşi câteva elemente de bază s-au menţinut de-a lungul existenţei lui, cum ar fi, de pildă, trăirea religioasă. Se poate ca oamenii acelor vremi să fi avut păreri diferite în privinţa anumitor subiecte de natură religioasă, dar credeau cu toţii, iar această credinţă este statornică. Respectul, preţuirea artelor ca modalitate de se face plăcuţi lui Dumnezeu, şi acestea s-au menţinut. Şi astfel, deşi modele s-au schimbat, situaţia economică, s-a schimbat, conjuncturile politice s-au schimbat, a existat o unitate foarte interesantă în întreg.

Rep.: Vorbim despre religie şi morală. Mulţi consideră Bizanţul o perioadă caracterizată de războaie, crime, intrigi, „bizantinisme”, care nu aveau nici o legătură cu morala.

S. S. R.: Aveau loc şi atunci multe crime, dar nu există perioadă istorică din care să lipsească crimele. Am ţinut odată o conferinţă în Statele Unite, iar în public se afla şi fiica preşedintelui Johnson, care studia Bizanţul. Venise la conferinţă însoţită de doi bodyguarzi, doi domni duri, care o supravegheau. Mi-a explicat că aceştia iubesc istoria bizantină fiindcă e plină de crime şi pare un fel de temă pentru acasă (homework). Am avut tactul să nu-i răspund că, până în acel moment, numărul total al preşedinţilor americani care fuseseră ucişi era mult mai mare raportat la anii de existenţă ai SUA, decât numărul total de împăraţi bizantini ucişi de-a lungul secolelor de existenţă a Imperiului Bizantin. Oamenii continuă să comită crime.

Rep.: Scrieţi în cartea dumneavoastră, Cultura bizantină, că în Bizanţ nu exista pedeapsa cu moartea.

S. S. R.: Într-adevăr, nu ucideau. Şi marea diferenţă se vede în primii ani. Când Imperiul Roman a devenit creştin, una dintre schimbările de bază a fost desfiinţarea luptelor cu gladiatori, a practicii de a arunca oameni în arene cu lei şi toate celelalte. Imperiul a devenit mult mai umanist. Şi întotdeauna evitau, pe cât posibil, pedeapsa cu moartea. În răstimpuri, unii împăraţi recurgeau la pedeapsa capitală, dar cei mai mulţi foloseau drept pedeapsă capitală o metodă care astăzi pare oribilă: mutilarea. Dar am impresia că cei mai mulţi oameni preferau să li se taie, de exemplu, o mână, în loc să fie omorâţi.

Rep.: Există, de multă vreme, în Grecia, o polemică deschisă. Există unii intelectuali greci contemporani care susţin că Bizanţul nu merită să fie studiat în mod special, că nu a creat nimic, că a avut numai comentatori ai scrierilor mai vechi şi nu intelectuali autentici. Într-o singură frază: „Nu a lăsat nimic memorabil”.

S. S. R.: Cred că aceşti greci îi nedreptăţesc profund pe înaintaşii lor bizantini. Bizanţul nu a fost o societate fără intelectuali, e de ajuns să priveşti ocupaţia şi evoluţia medicinii bizantine. E posibil ca unii să nu aibă o simpatie specială pentru religie, dar unii dintre scriitorii eclesiastici precum Părinţii Capadocieni şi mulţi alţii încă, precum Grigorie Palama, au fost reprezentanţi ai unei spiritualităţi unice… A existat o adevărată efervescenţă intelectuală şi o viaţă spirituală intensă în Bizanţ. Mai cu seamă în ultimii ani de existenţă ai Imperiului Bizantin, spre exemplu, în perioada paleologă. Este destul de bizar cum în vremea în care imperiul se micşora din ce în ce mai mult viaţa intelectuală era mai înfloritoare ca niciodată.

Rep.: Alţii susţin că nu a avut artă.

S. S. R.: Cei care susţin asta trebuie că nu ştiu nimic despre artă. Arta bizantină a fost printre cele mai mari şcoli artistice pe plan mondial. Nici un grec din Antichitate nu ar fi putut construi Sfânta Sofia, căci aceasta cerea o ştiinţă tehnică foarte profundă. Unii, ştiţi, susţin că arta bizantină ar fi statică. Nu este deloc statică. A fost una dintre cele mai importante şcoli artistice din lume, care, cu trecerea vremii, este preţuită din ce în ce mai mult. Prin urmare, acei intelectuali greci care susţin că Bizanţul nu a creat nimic, trebuie că sunt orbi.

Rep.: Cei care vorbesc despre arta bizantină caracterizând-o drept „simplă imitaţie şi copiere” a modelelor mai vechi, greşesc probabil.

S. S. R.: Dacă faci ceva excelent, poţi să şi repeţi acel lucru la fel de bine. Dar au existat întotdeauna diferenţe. Privind o icoană, o putem data. Dacă ar fi fost toate la fel, datarea nu ar fi fost posibilă. Există anumite tradiţii care se păstrau, dar această artă prezintă mari diferenţe de la un secol la altul. A îngheţat şi a rămas neschimbată după căderea turcocraţiei, din pricina faptului că au lipsit din ţara dumneavoastră sponsorii luminaţi. Arta Paleologilor este foarte diferită de cea iustiniană. Sigur, au existat şi analogii, dar nu era mimetică. Lucrurile sunt simple: oamenii care ponegresc şi prigonesc Bizanţul nu l-au studiat niciodată, au pornit cu prejudecăţi împotriva acestuia. Nu-i cunosc izbândele,realizările.

Rep.: Unii susţin că Bizanţul nu a fost grecesc şi că nu a existat nici o continuitate cu Grecia Antică. Că nu a avut o democraţie sau măcar instituţii democratice.

S. S. R.: Nu cred că grecii de astăzi sunt mai greci decât bizantinii. Rasele umane nu rămân curate de-a lungul vremii, de-a lungul secolelor. Există, însă, anumite elemente caracteristice ale culturilor, care rămân naţionale. Bizantinii foloseau limba greacă. Sigur că această limbă a suferit unele schimbări. Toate limbile se schimbă… Bizantinii era interesaţi de filozofie şi de viaţa filosofică într-un grad foarte înalt. Se supuneau unui împărat, dar acest împărat trebuia să se poarte corect, deoarece revoltele populare se stârneau destul de uşor. Cel mai rău lucru pe care l-ar putea spune cineva despre Bizanţ ar putea fi, probabil, acela că Bizanțul era un stat birocrat. Avea însă o birocraţie foarte cultivată, mult mai educată decât birocraţii vremii noastre. Şi ce înţelegeţi prin cuvântul „democraţie”? Grecia Antică a fost de la început până la sfârşit democratică? Nu. Le-aş recomanda grecilor care susţin astfel de lucruri să citească propria istorie, mai ales pe aceea a Greciei clasice. Acolo vor găsi multe lucruri de condamnat… Personal nu am înţeles niciodată ce înseamnă „democraţia”. În cele mai multe părţi ale lumii de astăzi, democraţie înseamnă să fii condus de mijloacele de informare în masă, ziarele, televizorul.

Fiindcă avem prin lege ceea ce se cheamă „votul popular”, dar din moment ce oamenii nu pot judeca singuri ceea ce li se întâmplă, şi sunt mulţi cei care nu gândesc în lumea contemporană, transferă puterea în mâna celor care stăpânesc mijloacele de informare în masă iar aceştia, prin puterea pe care o au, ar trebui să aleagă calea cea grea şi să educe întreaga lume. Mulţi dintre aceştia, nu toţi, din fericire, sunt iresponsabili. Democraţia poate exista numai dacă avem un public foarte educat. Într-un oraş ca Atena Antică exista democraţie, dar nu ne gândim cum trăiau sclavii, femeile, fiindcă cei educaţi erau bărbaţii. De obicei nu îşi alegeau conducătorii prin vot ci prin aruncarea sorţilor, ca şi cum ar fi lăsat în mâinile lui Dumnezeu această alegere. Nici o legătură, deci, cu Camera Comunelor.

Rep.: A existat un stat social în Bizanţ?

S. S. R.: Biserica făcea multe pentru oameni. Bizanţul avea o sensibilitate socială desăvârşită. Spitalele erau foarte bune, la fel ca şi azilele de bătrâni, care ţineau, în principal, de Biserică, dar nu exclusiv. Existau şi azile de stat. Să nu uităm că unul dintre cei mai înalţi demnitari era orfanotroful (n. tr. în limba greacă, orfanotrófos înseamnă „care are în grijă, care hrăneşte, pe orfani”). Sigur, Biserica juca rolul social de bază. Nu era doar o orânduire a eremiţilor care locuiau în Sfântul Munte. Era şi asta, dar exista un sistem de cornulmănăstiri şi în oraşe. Mănăstirile aveau în grijă casele de bătrâni. Monahii se ocupau şi de educarea tinerilor, mai ales a băieţilor, căci fetele erau educate acasă, iar multe primeau o educaţie foarte bună. Fetele din Bizanţ primeau, de multe ori, o educaţie mai bună, fiindcă se bucurau de o mai mare atenție. Cred că nota pe care am acorda-o operei sociale a Bisericii în Bizanţ ar trebui să fie foarte mare.

Rep.: Educaţia lor trebuia să se bazeze pe Homer, „învăţătorul virtuţilor”, după cum afirmă Vasile cel Mare.

S. S. R.: Erau cunoscători ai literaturii antice greceşti. Cu toate acestea, este demn de menţionat faptul că nu se acorda o importanţă prea mare tragedienilor atici, ci mai ales celorlalţi poeţi. Există o istorie celebră a unei doamne fermecătoare, prietenă a unui împărat, pe care-o povesteşte Ana Komnena. În timp ce această doamnă trecea pe o stradă din Constantinopol, cineva a citat cu voce tare un stih homeric, care vorbea despre Elena din Troia iar doamna căreia stihul îi fusese adresat a înţeles aluzia. Nu a trebuit să îi explice nimeni cui îi aparţineau acele versuri. Toţi băieţii şi toate fetele, fără deosebire, cunoşteau pe Homer. Ana Komnena nu explică niciodată, în scrierile sale, locurile din Homer pe care le citează, căci toţi cititorii ei le cunoşteau.

Rep.: Existau şi oameni needucaţi în Bizanţ?

S. S. R.: Altele erau problemele literaturii bizantine. Erau atât de buni cunoscători ai literaturii elene, încât au fost influenţaţi de aceasta în modelarea limbii. Mulţi dintre istorici voiau să scrie precum Tucidide, nu voiau să scrie în limba care era mai firească pentru ei, ci în limba antică. Marea tragedie a literelor bizantine a fost dependenţa ei de literatura clasică. Nu din pricină că nu cunoşteau destule lucruri, ci din pricină că ştiau mult mai multe decât erau necesare pentru binele lor în ce priveşte creaţia literară.

Rep.: Aţi fi vrut să trăiţi în Bizanţ?

S. S. R.: Nu ştiu dacă aş fi consonat cu epoca bizantină. Dacă aş fi trăit atunci, cred că m-aş fi retras la o mănăstire, trăind cum trăiau mulţi monahi, o viaţă de intelectual, îngropat în bibliotecile fantastice ale vremii. Nu cred că mi-ar fi plăcut să fiu implicat în viaţa politică bizantină, dar e greu de găsit o perioadă din istoria universală în care ai putea spune că ai fi vrut să trăieşti. Depinde foarte mult de regimul politic, de societate, de clasa socială în care te naşti. Aş fi vrut să trăiesc în Anglia secolului al XVIII-lea, dacă ar fi fost să mă fi născut într-o familie aristocratică, altfel nu mi-ar face nici o plăcere să trăiesc în acea perioadă.

Rep.: Situaţia din Balcani vă nelinişteşte?

S. S. R.: Mă interesează mult Balcanii, este un loc care mi-a fost alături vreme de mulţi ani, aşa că mă interesează mult şi mă întristează ce se întâmplă acolo.

Nu ştiu ce poate aduce viitorul. Unul dintre lucrurile care mă deranjează oarecum la vârsta mea este că sunt curios ce se va întâmpla în anumite părţi de pe glob în următorii ani, mai cu seamă în Balcani, şi nu ştiu dacă o să apuc să văd. Grecia va face progrese şi dintre celelalte ţări balcanice, probabil, Bulgaria. Dar pentru România şi Iugoslavia… mă simt deznădăjduit când mă gândesc la viitorul lor…

Rep.: Balcanii îşi plătesc istoria astăzi?

S. S. R.: Într-un anume sens, da. E o mare problemă să ai o istorie îndelungată în spate. Fiindcă ai mult mai multe amintiri decât poţi duce. Amintirile sunt o adevărată tragedie în această zonă, fiindcă ai foarte multe prilejuri de îngrijorare. Lucrurile nu curg uşor tocmai din pricina memoriei lor vechi, cu rădăcini foarte adânci.

Rep.: A fost iniţiat de curând un dialog mondial, şi aici, în ţara dumneavoastră, despre cel de-al treilea război mondial şi măsura în care acesta va fi unul religios.

S. S. R.: Îmi fac griji pentru anumite religii, mă îngrijorează extremiştii musulmani, care constituie un real pericol pentru cultură, dar religia este necesară. Oamenii de astăzi s-ar simţi mai fericiţi, mai puţin pierduţi, dacă ar fi credincioşi. Problema este că nu putem avea o religie mondială iar diferitele religii care există nu s-au simpatizat niciodată în mod deosebit una pe cealaltă. Filantropia nu-l include şi pe vecinul de la uşa de alături, dacă acesta este de altă religie. Cu alte cuvinte , nu cred că religia va aduce salvarea, dar nici nu cunosc altceva care ar putea să aducă salvarea. Cu o populaţie în continuă creştere, este foarte dificil să se aducă o schimbare pozitivă în educaţie, la scară mondială. Pur şi simplu nu vor exista niciodată destui învăţători în lume, cel puţin învăţători cultivaţi. Mi-e teamă că sunt pesimist.

Rep.: Cum vedeţi ortodoxia în acest cadru?

S. S. R.: Am un mare respect pentru dogmele creştine, şi în special pentru ortodoxie, deoarece numai ortodoxia recunoaşte faptul că religia este taină. Romano-catolicii şi protestanţii vor să explice totul. N-are nici un sens să crezi într-o religie, considerând că această religie te va ajuta să înţelegi totul. Scopul religiei este tocmai acela de a ne ajuta să înţelegem că nu putem explica totul. Cred că ortodoxia păstrează acest preţios sentiment al tainei.

Rep.: Dar avem nevoie de taină?

S. S. R.: Sigur că avem. Ne este foarte de folos această perspectivă, conform căreia în univers există mult mai multe decât ceea ce putem noi înţelege. Avem nevoie de modestie intelectuală, căci aceasta cam lipseşte, mai cu seamă în rândul bărbaţilor din biserica apuseană.

Rep.: Aceasta este caracteristica relaţiei credincioşilor ortodocşi cu sfinţii lor, respectul pios, smerit. Cum aţi comenta faptul că destul de mulţi dintre sfinţi s-au amestecat în politică sau au deţinut funcţii în ierarhia politică?

S. S. R.: Toţi cei care vor să influenţeze pe ceilalţi oameni exercită un rol politic sau sunt oameni politici. Politica înseamnă să încerci să organizezi Cetatea conform propriului sau unui anumit mod de gândire. Sfinţii sunt oameni politici. Niciodată nu am crezut că poţi separa credinţa în sfinţi de intelect. Mă întorc la ceea ce am spus despre biserici. Din clipa în care încerci să explici totul, distrugi în esenţă acel ceva care ar trebui să constituie şi să caracterizeze intuiţia omenească, cea care face legătura între intelect, sfinţi şi simţirea lui Dumnezeu.

Rep.: Intelectul, politica şi credinţa în Cele Sfinte pot, prin urmare, să păşească împreună?

S. S. R.: Un exemplu în acest sens este oraşul dumneavoastră, Tesalonicul. Era foarte cunoscut pentru intelectualitatea sa, mai ales în perioada târzie a Imperiului. A beneficiat, însă, şi de ajutor din partea soldaţilor lui care, asemenea Sfântului Dimitrie, veneau să-l salveze la momentul potrivit. Credinţa în sfinţi îţi dă curajul să aperi oraşul de atacuri vrăjmaşe, aşa cum făcea şi Sfântul Dimitrie.

Rep.: Cum vedeţi celelalte biserici?

S. S. R.: Biserica romano-catolică a fost întotdeauna şi instituţie politică, nu numai religioasă, şi s-a preocupat întotdeauna de lege. Trebuie să ne amintim că atunci când Imperiul Roman a abandonat Vestul şi au venit regatele barbare, nobilii romani au dispărut, dar bărbaţii Bisericii au rămas şi ei erau singurii care aveau o cultură romană Prin urmare, pe aceştia i-au folosit regii barbari pentru aplicarea legii. În acest fel, Biserica Apuseană s-a „încurcat” cu legea. Poţi vedea peste tot legea în Biserica romano-catolică. Biserica romano-catolică vrea ca toate să fie întemeiate pe lege. În Bizanţ, şi este interesant cum, după cucerirea de către turci, substratul se păstrează, Biserica se interesează numai de Canon, de legea Scripturii. Nu şi-a propus să rânduiască totul. Bisericile apusene, care s-au rupt de Biserica romano-catolică, au moştenit această nevoie de lege, de determinare absolută. Este un subiect foarte interesant de cercetare, de care eu mă ocup de multă vreme, dialogul dintre Biserica Anglicană şi Biserica Ortodoxă, din secolul al XVII-lea. Anglicanii erau foarte tulburaţi, căci nu puteau înţelege exact ce credeau ortodocşii în ce priveşte preschimbarea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos. Ortodocşii spuneau: „Este o taină pe care nu o putem înţelege. Credem că se întâmplă, dar nu putem cunoaşte cum”. Anglicanii, însă, la fel ca şi romano-catolicii, voiau o explicaţie clară. Aceasta este diferenţa caracteristică dintre Biserici şi exact din această pricină îi iubesc pe ortodocşi.

[...]

PRELUAT DE LA RĂZBOI ÎNTRU CUVÂNT

COLIVA PENTRU MILOGI ŞI TORTUL PENTRU ŞEFI PLUS OFERTA CU LUMÂNARE

 Pentru prima oară am văzut şi eu raportul de activitate al muzeului publicat pe site-ul Consiliului Judeţean Ialomiţa. O fi fost şi în anii trecuţi, dar nu am avut ocazia să-l văd afişat sau poate e ascuns în vreun colţişor de net. Sau poate, pur şi simplu, m-a ferit Dumnezeu de apoplexie! Cert este că, după ce am citit de două-trei ori execuţia bugetară a muzeului pe 2013 şi am realizat cifrele, după ce le-am adăugat ca tot ţăranul patru zerouri în coadă ca să le înţeleg mai bine, am avut un moment de şoc şi o noapte de nesomn. Mi-am zis ,,Aşa ceva nu există!,,. Intotdeauna am atribuit oamenilor din jurul meu o brumă de caracter şi un pic de bun-simţ, dar  am descoperit în cifrele redate sec că unii au de-a dreptul ceafă porcească şi caracter pe măsură, ceea ce omeneşte nu e posibil. De aceea cred că  raportul e întocmit greşit şi de aceea ar trebui cercetat.

Fondul problemei

Ca orice arheolog depind de fondurile de săpătură. De ani de zile, şantierul Vlădeni-Popina Blagodeasca primeşte de la MJI între 8000-10000 lei. Asta înseamnă supravieţuire. Cu aceşti bani se încheie convenţii civile pentru zilierii care sapă pe arşiţă, vânt, ploaie, frig cu un salariu minim pe economie şi plătesc impozit atât ei cât şi muzeul, aşa încât din cei 10000 lei rămân net pentru muncitori cam 6000 lei. Oamenii sunt nemulţumiţi, pe bună dreptate, când după o lună primesc un maxim de circa  500 lei. Cel mai mult, sufăr eu. Am de îndeplinit nişte obiective clare şi am  de săpat mult, uneori până la 2 m adâncime, cum ar fi în zona şanţului de apărare cu nişte oameni nemotivaţi. La rândul meu, nici eu nu o duc mai bine. Primesc diurnă 13 lei. Nu mi se asigură bani de cazare şi nici de transport. In aceste condiţii,  de circa trei ani Ministerul Culturii mi-a întins o mână de ajutor şi mi-a finanţat  cu circa 5000 lei o parte din lucrări, atât pentru săpătură, pentru ridicare topografică dar şi pentru transport.

Conducerea muzeului mi-a zis mereu că nu sunt bani, ba chiar contabila se deranja de faptul că banii Ministerului veneau după încheierea lucrărilor şi ei trebuiau să asigure un avans de 15% pe care ulterior îl recuperau. Nu erau bani nici de avans, şi atâtea hârtii cât solicita MCPC, mai bine lipsă! Şi eu credeam, ca orice om de bun-simţ. Nu sunt bani, ce să faci!

In tabelele citite zilele acestea am constatat cu obidă că au fost bani, atât de mulţi încât era să mă  îmbolnăvesc! Pentru convenţii civile şantiere arheologice au fost 184 346 lei, aproape două miliarde lei vechi. Incredibil! M-am uitat de zece ori la cifra asta.

Unde au intrat banii? Pe scurt, într-o colivă pentru milogi şi un tort pentru şefi.

In raportul cu pricina sunt reluate de vreo trei ori, în formule şi tabele diferite toate activităţile muzeului. Deci banii cu pricina au intrat în cele şase şantiere arheologice cu cercetări sistematice. Să le luăm pe rând! Coliva a fost pentru fraieri:

1.Platoneştiul nu a primit nici un ban de la MJI, ci doar de la Ministerul Culturii.

2. Vlădeni-Popina Blagodeasca a primit ,,fabuloasa,, sumă de 10 000 lei.

Deci, după ce au terminat cu mine au mai avut de împărţit ce a rămas,adică tortul de  174 346 lei la  cele patru şantiere norocoase: Borduşani, Oraşul de Floci, Piscul Crăsani şi Stelnica. Intuiţia îmi spune că e posibil  ca Stelnica să fi primit tot o linguriţă de colivă. Deci, tortul de miliarde să fi fost împărţit la trei. Dar Borduşani primeşte bani şi de la Muzeul Naţional pentru că este coordonat de un arheolog de acolo. Oraşul de Floci primeşte bani şi de la Ministerul Culturii pentru că are şef de la Bucureşti. Socoteli complicate! Este drept că la Oraşul de Floci, zilierii de pe şantier lucrau şi la tarabele din lemn şi stuf pregătite pentru festivalul de bucătărie, dar totuşi, este o sumă considerabilă, iat festivalul avea bugetul lui de aproape 30 000 lei. Deja lucrurile mă depăşesc!

Deci în  timp ce eu mă chinuiam să lucrez pe caniculă cu un buget de 10000 Ron (adică o sută de milioane lei vechi), colegii mei împărţeau două miliarde de lei vechi. De aceea zic eu că raportul e greşit, că omeneşte vorbind nici un om nu poate avea îl el atâta nemernicie şi ură încât să-şi bată joc în halul ăsta de instituţie şi de colegi. Doar dacă acel individ nu e om, ci bestie!

Care-i valoarea banilor?

Pentru DNA, o pierdere de unul sau două miliarde lei vechi aruncaţi aiurea sunt o nimica toată. Ei investighează fraude uriaşe. Şi aici nu a fost fraudă, ci moftul directorului de a cheltui cât şi unde pofteşte. Doar că într-un muzeu,  cu un miliard lei vechi  se poate asigura salariul pe un an la trei cercetători. Cu un miliard lei vechi putea fi asigurat salariul  la patru-cinci muzeografi tineri. Prin urmare cu un miliard lei vechi se puteau angaja tineri specialişti şi se rezolvau multe probleme de fond. Locuri vacante existau.

Minciuna minciunilor

Doar că minciuna minciunilor pe 2013 nu a fost faptul că nu avem bani de săpătură. A fost alta care le-a întrecut pe toate. Directorul mi-a reproşat că a trebuit să dea oameni afară ca să publice monografia arheologică Vlădeni-Popina Blagodeasca. Se referea la faptul că în 2013,  a fost reorganizată  paza de zi asigurată de firma specializată, urmând ca în vechea formulă să fie păstrată doar cea de noapte.  Totuşi, un timp am avut mustrări de conştiinţă. Aşa că, am făcut tot posibilul ca volumul să iasă cât mai ieftin. Publicarea cărţii a costat circa  10000 lei (una sută milioane lei vechi). Ca să văd acum, la spartul târgului, că de fapt doar paza de noapte costa muzeul aproape 1,5 miliarde lei vechi iar în 2014 se estimează să coste cam 187432 ron (1,8 miliarde lei vechi). In medie, o noapte de pază la muzeu costă până în  5 milioane lei vechi. Un adevărat chilipir! Nu-i adevărat ce spunea în ziare că firma cu pricina ar fi cocoloşită de Ciupercă. La asemenea ofertă o lumânare mai lipsea, ca să fie pomană curată. Colivă era, muzeul pe năsălie e de mult, deja s-a împuţit! Era cazul să fie îngropat de tot.

E clar, cifrele din execuţia bugetară pe 2013 sunt greşite.  Ar trebui verificate!

Raportul MJI poate fi citit AICI!