PASIUNI ŞI…PASIUNI

Dumnezeu nu loveşte cu parul ci cu pasiuni nepotrivite. Ca de pildă, pasiunea mea pentru scutere. Atâta doar că dacă Dumnezeu mi-a luat frica, mi-a lăsat în schimb prudenţa. Nu depăşesc 50 km/h. Dar e de ajuns să îmi rideze faţa. Trec peste faptul că megalomană cum sunt mi-am cumpărat cel mai mare scuter din magazin, fără să îmi pun problema cum o să mă descurc cu o măgăoaie pe a cărei canapea ocup doar un sfert. Când l-am şters de praf, hotărâtă cum sunt, l-am dărâmat. Nu-l puteam ridica. E aproape încă o dată mai greu decât mine (de stresul scuterului, am slăbit). Incepuse să-i curgă şi benzina printr-un orificiu. Imi venea să leşin.

Dar nici acum în prag de iarnă nu pot renunţa la el. Alaltăieri, aproape mi-au degerat mâinile.Ca să nu mai spun că de la bun început nu a fost sănătos. Avea o problemă tehnică ce apărea din când în când dar exact când nu trebuia. Se oprea şi nu mai pornea decât dacă voia el. Şi ca să nu îl mai opresc goneam sau dacă îl opream la semafoare forjam motorul ţinându-l doar în frâna stângă, până când aceasta era să cedeze. Cel mai tare a fost când am rămas în alaiul unei nunţi ţigăneşti din Ţăndărei. Cum tot alaiul trecuse, rămăsese gloata. Şi toate ţigăncile tinere roiau în jurul meu să-mi vadă cozile ieşite din cască, întrebându-mă dacă sunt ale mele. ,,Nu, a lu` mamaia !,, le-am răstit eu. Şi când a pornit am început să fac slalom printre ţiganii care ocupaseră toată şoseaua şi nu se dădeau la o parte, nici morţi, blocând circulaţia.

Apoi mecanicii care s-au perindat să vadă ce are. Şi, nu-i găseau nimic. Fierătania mergea bine la control. ,,Il fac praf,, ţipam în gura mare. Şi toţi băieţii care se opreau să vadă ce are şi fiecare îşi dădea cu părerea, ca la fierăria din Moromeţii, că are ceva la electromotor, la carburator, la baterie, la bujie… Şi apoi cu sfaturi practice. Să acoperi carburatorul cu o mână şi cu cealaltă să-l porneşti automat. Am făcut-o şi pe asta. Şi cum stăteam ghemuită lângă el cu o mână pe carburator, alta întinsă pe acceleraţie, nu a mai fost şi a treia să ţină frâna stângă, hardughia a pornit şi a căzut peste mine. Incă o vânătaie pe picioare pe lângă cele multe alte vechi.

Până la urmă şeful meu zice ,, Mai vorbeşte, mă, şi tu el! Că eu aşa vorbesc cu maşina mea, şi porneşte,, (avea şi nume maşina lui). ,,Cum, măi, să vorbesc cu un scuter!?,,. Eu vorbesc greu şi cu oamenii. Aseară avea alta… nu i se mai blocau coarnele.

Mă invită un domn la o cafea şi eu îi zic ,, Nu ştiu, să văd ce fac cu scuterul, că nu pot să îl las la muzeu…că îngheaţă…că…,, E clar, m-am dilit!
In sfârşit, după 1000 de kilometri a dat Dumnezeu şi şi-a revenit. Doar că a venit iarna şi mor de ciudă că dimineţile sunt prea reci şi deşi de la gât în jos sunt blindată ca pe front, îmi îngheaţă mâinile. Dar nu mă las, găsim noi o soluţie şi pentru asta.

PÂINEA ÎN ŢEST

Dacă până acum vreo 40 de ani pâinea în ţest era o banalitate în satele oltene, azi a devenit subiect de studiu etnografic. Am mâncat pâine în ţest la Muzeul Agriculturii din România cu ocazia celui de-al XVI Congres CIMA (Asociaţia Internaţională a Muzeelor de Agricultură) desfăşurat la începutul lunii septembrie în România (singura dată când a avut loc în ţara noastră).
Ingeniozitatea acestei metode străvechi constă în aceea că pentru a coace pâine (de ce nu şi turte, lipii) nu ai nevoie de cuptor ci doar de o vatră şi un castron uriaş de lut numit ţest. La demonstraţia de la muzeu vatra era amenajată cu cărămizi de şamotă, dar sunt convinsă că în vechime vatra era simplă amenajată pe pământul gol. După ce ardea un foc de lemne, vatra era curăţată de cenuşă şi direct pe ea, fără nici o tavă, se punea pâinea care era acoperită cu ţestul. După 30-40 min. pâinea era gata. Are un gust deosebit.
(foto: Emilia Corbu)

ECOURI LA ,,ROMÂNIA MEDIEVALĂ,,

Patapievici slujeşte sau distruge cultura română?

Autor:

* prof. Georgeta Ciobotă

Formulăm această întrebare cu justificată îngrijorare şi răspundem şi noi la apelul „Apăraţi istoria românilor!”, emis de un grup de ziarişti cu referire la proiectul „România medievală”, lansat de către directorul Institutului Cultural Român (ICR), Horia Roman Patapievici (foto), în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe (MAE), respectiv cu ministrul Teodor Baconschi. Grupul de ziarişti acuză pe „întreprinzători” de fals asupra Istoriei Românilor, făcut cu intenţii duşmănoase, denigratoare, vizând drumul parcurs în procesul de formare a naţiunii române, de certificare a Statului Român. Nu doar dezaprobarea şi acuzaţiile, ci însăşi revolta răbufnită în durerea românului, căruia i se pune otravă la rădăcini, îi determină pe aceşti ziarişti să facă apel la opinia publică pentru a se alătura unui protest colectiv împotriva unui nou act duşmănos la adresa valorilor româneşti (vezi internet, Emilia Corbu, Aurel Retegan şi alţii).
Dacă din prezentarea albumului şi expoziţiei „Eterna şi fascinanta Românie”, America a luat cunoştinţă de fascinaţia României prin nişte imagini animaliere purtătoare de zvastică drept emblemă românească, noul proiect patapievicesc îi dezvăluie autorului ticăloşia şi inconştienţa atât de pronunţate încât insul se autodesfiinţează, căci, fie şi în derâdere, dacă declari România eternă, eternitatea pentru România însemnând şi un trecut adânc, prezent şi viitor nelimitat, ne întrebăm atunci cum de „eternitatea” României începe la 1859, moment despre care „marii culturişti” ai proiectului afirmă că abia atunci „statul român a format naţiunea română”?! Nu numai dispreţul şi veninul ies la suprafaţă, dar se iveşte un nod de îndoială asupra competenţei acestui „luminat” de a emite precepte despre curgerea formării poporului, deoarece procesul istoric atestă că nu „statul a creat naţiunea, ci naţiunea creează statul”. „Teoria mozaicului de populaţii loveşte exact acest principiu”; „Niciun stat nu a dus la formarea unui popor. Dimpotrivă, statele s-au format pe baza unui popor sau naţiuni” (Emilia Corbu). Se ştie că o bună parte din statele europene au fost constituite la începutul secolului XX, deci sunt tinere, însă naţiunile lor au o vechime milenară. Tot astfel, rădăcinile naţiunii române au o istorie adâncă în timp, iar România, ca stat, apărut în 1859, consolidat în 1918, este chiar mai veche decât Italia (denumire apărută la 1861) sau Germania (1871), fără a mai vorbi de state ca Cehia sau Belgia.
În fapt, în ce constă vina lui Patapievici? Se trezeşte la câţiva ani după circul din America cu brendul turistic cu zvastică, să scormonească istoria veche a românilor şi să pună sub semnul întrebării etnogeneza poporului român şi a limbii române. Proiectul „România medievală”, „un grav atentat împotriva conştiinţei istorice a românilor, realizează performanţa incredibilă de a scoate din coşul de gunoi al istoriei teoria lui Roller, publicată în tratatul de istorie din 1960, de a o ambala în istoria migraţiilor şi de a o prezenta drept istorie a românilor”. Înşirând 17 populaţii ca participante la istoria medievală, creatorii acestei teorii nici măcar nu înscriu în acest şir numele strămoşilor noştri, dacii şi geţii. Spre a-i exclude, în alt context, se vorbeşte despre migraţia dacilor liberi în vestul Europei, iar despre geţi nu se vorbeşte deloc, deşi teritoriile locuite de ei au rămas în mare parte libere, neincluse în provincia romană.
Materialul teoretic, este conceput de elveţianul Chrzanovsky, de origine poloneză, „ale cărui legături cu Moscova sunt cunoscute”. Opreşte-ţi mintea-n loc, române, şi întreabă-te: de ce elveţian, de ce polonez, de ce legături cu Moscova? De ce oferă şi plăteşte Patapievici unui străin (unui asemenea străin) proiectul pentru cercetarea adâncimilor istoriei României? N-a găsit Patapievici un român care să-i satisfacă pofta bicisnică de a lovi în dreptul legitim al poporului nostru asupra teritoriului străbun, trâmbiţând ideea că acest drept este „multietnic”? Păi cum să găsească? Istoricii noştri au coloană vertebrală. Ar fi scris cu sânge, nu cu cerneală, un asemenea text. Se pare că pe acest Patapievici şi intelectualii care i-au fost apropiaţi, emiţători ai ideii că „nu mai e nevoie de atâta patriotism”, l-au părăsit.
„Disertaţia” lui Chrzanovsky a fost publicată într-o carte de lux, care a costat 1 milion de euro. Dar, directorul acestei instituţii româneşti care ar trebui să vorbească lumii cu argumente despre ceea ce suntem, nu se opreşte aici, ci va prezenta o serie de expoziţii internaţionale, realizate în colaborare cu MAE, vorbind despre ceea ce nu suntem. În continuare, afacerea va costa 7 milioane de euro!!!
Continuare la Condeiul Ardelean

S-A ÎNFIINŢAT PRIMA LIGĂ DISTRIBUTISTĂ DIN ROMÂNIA

Comunicat de presă
al Ligii distributiste române „Ion Mihalache“

1. Ce este distributismul
Materializare a principiului creştin de dreptate socială, distributismul s-a cristalizat teoretic la începutul secolului XX, propunând o a treia cale, între capitalism şi socialism-comunism. Corifeii distributismului sunt englezii G.K. Chesterton (1874-1936) şi Hilaire Belloc (1870-1953). În ţara noastră, independent de distributismul occidental, principiile distributiste şi-au găsit reflectarea în doctrina ţărănistă a partidului lui Ion Mihalache (devenit, după unirea cu partidul lui Maniu, Partidul Naţional Ţărănesc).
Distributismul se întemeiază pe trei principii: răspândirea largă a proprietăţii productive (o lume a micilor proprietari şi întreprinzători), subsidiaritatea (descentralizare şi păstrarea activităţilor la nivelul cel mai de jos la care pot funcţiona) şi solidaritatea (binele comun asigură binele individual).
Distributismul nu este doar o doctrină economică, ci un model filosofic, economic, social şi cultural întemeiat pe tradiţia şi valorile creştine. Spre deosebire de socialism-comunism şi de capitalism, distributismul nu este exclusivist, el poate coexista cu alte sisteme şi chiar funcţiona în cadrul lor. Nuclee distributiste există şi vor exista în toate societăţile (au existat chiar şi în trecutul nostru comunist, prin cooperaţie, prin producătorii agricoli din zonele necooperativizate şi prin atelierele meşteşugăreşti). Distributismul nu agreează nici colectivismul centralizator, nici individualismul care dezbină societatea. El presupune existenţa unei reţele, a unei pânze de păianjen în care fiecare nod depinde de nodurile din jur şi care contribuie la rezistenţa ansamblului.

Comentând turneul de conferinţe al lui Phillip Blond („regele filosof“, ideolog al Partidului Conservator britanic) în Statele Unite, ziarul „Washington Post“ din 17 octombrie 2011 concluziona: „distributismul a devenit probabil cea mai atrăgătoare idee care s-a născut pe ruinele colapsului economic de la începutul secolului al 21-lea – şi asta în mare măsură datorită faptului că posedă cel mai mare potenţial de a arunca o punte peste prăpastia care separă curentele ideologice…“.

2. Înfiinţarea Ligii distributiste române
Din noiembrie 2011, distributismul are, în Liga distributistă română „Ion Mihalache“, o asociaţie cu caracter profesional şi social care îşi propune să disemineze, să promoveze şi să sprijine aplicarea paradigmei distributiste, apărând totodată interesele reprezentanţilor şi adepţilor distributismului din ţara noastră.
Liga distributistă a fost înscrisă în Registrul persoanelor juridice fără scop patrimonial din sectorul 1 Bucureşti la data de 1 XI 2011 sub nr. 140. Liga distributistă este o asociaţie deschisă atât către persoanele fizice, cât şi către persoanele juridice, care pot deveni membri activi ori membri simpatizanţi. Primul membru de onoare al Ligii este Compania Passe Partout – Dan Puric.
Pe Facebook funcţionează deja, de câteva luni, un grup de peste 900 de simpatizanţi ai distributismului (pentru a accesa grupul click AICI).
Blogul „A Treia Forţă. România profundă“ (pentru a accesa blogul click AICI) este din noiembrie 2011 şi blogul Ligii distributiste.
Logo-ul Ligii distributiste este leul bizantin (în reprezentarea dintr-un mozaic) pe fundalul culorii steagului bizantin.

Cu voia bunului Dumnezeu, Liga merge înainte
Preluat de la ,,A treia forţă. România profundă,,

Manipulare, act iresponsabil și atentat la identitatea națională – promovarea homosexualității prin Mircea Vulcănescu și Vasile Voiculescu

COMUNICAT DE PRESĂ

CERCUL STUDENȚESC ”FLOAREA DE FOC” a luat act, cu indignare, de apariția unui articol în ziarul Evenimentul Zilei care, pe lângă evidenta propagandă pe care o face homosexualității, manipulează și lovește în două dintre personalitățile pe care asociația și le-a ales ca repere, atunci când s-a înființat: Mircea Vulcănescu și Vasile Voiculescu. Mai exact, este vorba despre un articol care prezintă oprimarea homosexualilor români de-a lungul timpului, așa cum este relatată în recent apăruta broșură Homoistorii – material de propagandă și manipulare – finanțat de către Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, realizată de unul dintre principalii promotori ai homosexualității în România.

Folosirea lui Mircea Vulcănescu și a lui Sandu Tudor în discursul pro-homosexualitate

Articolul din Evenimentul Zilei prezintă un fragment din mai sus amintita broșură, în care este relatată într-o manieră manipulatoare o altercație dintre Mircea Vulcănescu și Sandu Tudor, ca urmare a unei campanii de presă pe care cel din urmă a pornit-o împotriva lui Petru Comarnescu – cunoscut ca fiind homosexual. Redăm mai jos fragmentul în cauză:

„Penumbra densă din jurul homosexualităţii era, din când în când, risipită deliberat şi interesat prin manevre belicoase menite să incrimineze de regulă o personalitate sau alta. Este cazul scandalului în care a fost antrenat prestigiosul grup cultural Criterion şi care ţintea în homosexualitatea lui Petre Comarnescu. Sandu Tudor, directorul publicaţiei «Credinţa», lansează în anul 1934 o virulentă campanie de presă împotriva a ceea ce numea «cavalerii de Curlandia ». Scandalul îl avea la origine pe tânărul balerin gay Gabriel Popescu, ţinta vizată a scandalului era neîndoielnic Comarnescu şi, prin ricoşeu, întregul grup Criterion condus de acesta. Unul din cei vizaţi indirect, Mircea Vulcănescu, preferă aplicarea directă a unei corecţii fizice pravoslavnicului jurnalist Sandu Tudor, chiar în redacţia acestuia. Petre Comarnescu, cu mult mai vulnerabil, decide să-l provoace la duel pe Zaharia Stancu, ajungându-se doar până la etapa trimiterii de martori. Este însă actul final al întâlnirilor publice organizate de Criterion, acestea urmând a fi interzise cu aviz de la poliţia vremii.”

Exponenți ai mișcării isihaste Rugul Aprins transformați în vectori ai homosexualității

Cercetând broșura, am descoperit cu stupoare că, pe lângă fondatorul mișcării isihaste Rugul Aprins – Sandu Tudor ( ieroschimonahul Daniil de mai târziu), și Vasile Voiculescu este folosit pentru legitimarea homosexualității, astfel că atât romanul „Zahei Orbul”, cât și sonetele poetului sunt folosite pentru a demonstra că Vasile Voiculescu „nu condamnă nici chiar homosexualitatea de uz carceral”, ba mai mult – i se atribuie o „genialiate homoerotică”.

Pervertirea memoriei martirilor români din perioada comunistă în favoarea homosexualității este o jignire adusă poporului român, un incalificabil act de intoleranță și nu în ultimul rând un atentat la identitatea națională

În legătură cu cele expuse anterior facem următoarele precizări:

Asocierea martirilor români Mircea Vulcănescu, Vasile Voiculescu și Daniil Sandu Tudor cu interesele meschine ale grupărilor pro-homosexualitate reprezintă un act de ignoranță, dispreț și batjocură la adresa noastră, ca tineri români, creștin-ortodocși. Considerăm iresponsabil atât demersul autorului broșurii Homoistorii, cât și pe cel al jurnalistului de la Evenimentul Zilei, demersuri prin care se dorește falsificarea istoriei recente a neamului nostru. Aceste acte denotă o extremă lipsă de toleranță, frecvent invocată de reprezentanții așa-numitelor minorități sexuale.

În ceea ce îi privește pe Mircea Vulcănescu și pe Sandu Tudor trebuie menționat că ambii au fost lideri ai Asociației Studenților Creștini Români în perioada interbelică, implicându-se activ în problemele studențești și în viața publică. Primul a fost discipol al lui Nae Ionescu – mentorul generației interbelice, și al lui Dimitrie Gusti; a colaborat cu Familia, Cuvântul Studențesc, Criterion, ș.a. După ocuparea țării de către URSS a fost întemnițat, fiind considerat „criminal de război”. A trecut la cele veșnice pe 28 octombrie 1952.

Este un gest incalificabil faptul că la doar câteva zile de la împlinirea a 59 de ani de la mutarea la ceruri, imaginea îi este terfelită în demersuri menite să legitimeze homosexualitatea – căreia, cu siguranță, i s-ar fi împotrivit. Poate, dacă ar mai trăi, celor care îl prezintă ca „vizat indirect” de homosexualitate, le-ar aplica același tratament pe care i l-a aplicat prietenului său din ASCR – Sandu Tudor. Dincolo de acest eveniment izolat, Mircea Vulcănescu și Sandu Tudor au fost prieteni, au slujit acelorași idealuri, au avut aceeași credință.

Alexandru Teodorescu – Sandu Tudor ( monahul Agaton – ieromonahul Daniil de mai târziu) – este cel care a inițiat publicațiile „Floarea de Foc” și „Credința”. El este cel care după o vizită la Muntele Athos, descoperind adevăratul sens al ortodoxiei, înființează mișcarea isihastă „Rugul Aprins”. Din această mișcare spirituală, printre alții au făcut parte: Alexandru Mironescu, Dumitru Stăniloaie, părintele Ioan Culaghin, Bartolomeu Anania, părintele Arsenie Papacioc, Mircea Vulcănescu, părintele Sofian Boghiu, Vasile Voiculescu. După instaurarea regimului comunist, cu toții au fost condamnați la ani grei de pușcărie, inclusiv ieroschimonahul Daniil, care, ca și Mircea Vulcănescu, a murit în închisoare. Printre cei întemnițați s-a numărat și Vasile Voiculescu. Și el a petrecut 4 ani în închisorile comuniste. Bine știute fiind torturile la care au fost supuși deținuții, precum și tratamentul care li s-a aplicat, este incalificabilă folosirea operei lui Vasile Voiculescu pentru legitimarea homosexualității. Doar un ignorant poate născoci așa ceva!

Atât Mircea Vulcănescu, cât și Sandu Tudor și Vasile Voiculescu au crezut în același Dumnezeu, și-au iubit neamul și nu au pregetat să moară asumându-și credința. Au murit ca niște mucenici. Din moment ce au fost creștini adevărați, cum este posibil ca ei să fie asociați cu homosexualitatea? Oare câți dintre așa-zișii homosexuali s-au jertfit ori ar fi capabili să o facă pentru un crez comun și să accepte să moară pentru el? Homosexualitatea nu e un crez, nu poate fi un ideal – e o boală, a fost și va rămâne o boală.

Fără a încerca să minimalizăm personalitatea lui Petru Comarnescu, amintit în broșură, acesta, pentru a se putea afirma, s-a înscris în Partidul Muncitoresc Român, devenit Partidul Comunist Român, în timp ce Mircea Vulcănescu și Sandu Tudor au ales mai degrabă să moară, decât să facă pactul cu fiara roșie. Mai mult de-atât, înainte să moră, Mircea Vulcănescu a spus: „Să nu ne răzbunați!” Alăturarea lor nu face altceva decât să demonstreze că homosexualitatea nu este un model viabil, homosexualitatea nu e un crez pentru care să mori. Homosexualitatea duce la degradare morală. Apariția broșurii Homoistorii dovedește din plin acest lucru. Numai niște oameni fără scrupule pot perverti într-o asemenea manieră memoria unor martiri.

În final ne întrebăm – știe oare Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe ce fel de proiecte finanțează? Îi rugăm pe domnii care au tot timpul pe buze toleranța să fie ei înșiși exemple de toleranță și abia mai apoi să o revendice. Rescrierea istoriei este cel mai mare act de intoleranță.

Consiliul de Conducere al CERCULUI STUDENȚESC ”FLOAREA DE FOC”

IMPRESII II. CASA LUI LEON POPESCU

Casa din Călăraşi de care vă spun este una dintre miile de case vechi, boiereşti pe care le vedem năruite, coşcovite, degradate în toate orăşelele ţării şi în Bucureşti. Casa era oarecum modestă cu demisol, parter înălţat şi mansardă, dar elegantă prin proporţii şi elementele artistice de decor interior (stucaturi, basoreliefuri, uşi pictate, etc).
Fusese ridicată de Ana şi Marinache Popescu, moşier din Ialomiţa. Fiul lor, Leon Popescu, a finanţat din fonduri proprii primul film de lung metraj ,,Independenţa României,, în 1910.
Casa care acum este sediul Direcţiei pentru cultură şi patrimoniu naţional Călăraşi a avut norocul să intre în Proiectul de Reabilitare a monumentelor istorice. Acum arată ca o bijuterie. Ce s-ar fi întâmplat dacă toate casele- monument ar fi avut aceeaşi soartă? Am fi avut nişte oraşe-monument, cu siguranţă. Deci, se poate…! Dacă vrem. Şi, mai ales dacă Direcţia pentru cultură îşi face datoria, aşa cum se întâmplă la Călăraşi. La polul opus este Ialomiţa. Aţi ghicit!
Planul casei permite dezvoltarea de diferite activităţi. Demisolul în care predomină pereţii masivi de zidărie roşie invită la atmosfera tainică a unor expoziţii. Parterul impozant serveşte nu doar pentru birouri ci oferă spaţiu suficient desfăşurării unor conferinţe. Mansarda spaţioasă şi generoasă este ideală pentru arhive, depozite, ateliere de creaţie. Intr-un cuvânt e o casă cu idei.

IMPRESII I. Ion Sălişteanu

Ion Sălişteau (1929-2011) evocat şi la Profesioniştii a lăsat lumii două borne: pictura esenţelor şi un nepot talentat în persoana lui Toma Dimitriu (la clape în clipul de mai jos). Pe amândouă le-am întâlnit unde nu mă aşteptam, la Călăraşi, cu ocazia Sesiunii Internaţionale de Comunicări Ştiinţifice ,,Cultură şi Civilizaţie la Dunărea de Jos. Orient şi Occident. Călăraşi-Ruse 2011,,. S-au concretizat într-o expoziţie monumentală şi un concert de jazz susţinut de Toma.
Expoziţia a fost emblematică, o grădină plină de roade şi a fost vernisată cu căldură, recunoştinţă şi profesionalism de doamna dr. Doina Păuleanu, istoric de artă, directoarea Muzeului de Artă din Constanţa. Concertul a fost promiţător, un drum început cu dreptul.

GARNITURA DE INMORMÂNTARE

Lumea satului românesc, atâta cât a mai rămas din el, continuă să mă uimească prin rămăşiţele păgâne adunate în bocceluţe de basmale ţinute cu pompă de babe respectabile a căror învăţătură numără cel puţin două clase primare. Dar nu asta contează, ci cultura tradiţională pe care o mai poartă încă în cocoaşă.

Ce studii de etnografie, mioriţa şi alte intelectualisme! Realitatea crudă le doboară. Intr-o seară mă cheamă o cunoştinţă ,, Vino, Emilia, să vezi garnitura de înmormântare a lu` mămica,,. Aşa ceva nu văzusem la viaţa mea, aşa că m-am dus. Casa era în curăţenie generală şi venise rândul şifonierului cu garnitura. Se făcea inventarul. Baba serioasă sta pe un scaun în mijlocul odăii, ţeapănă în băţ, hotărâtă să trăiască o mie de ani. Inventarul consta din scoaterea fiecărui teanc din şifonier, numărarea bucată cu bucată şi verificarea de rigoare.

Prima la rând anunţată cu glas mare a fost punga cu şosete. Se răstoarnă pe masă şi se numără şase perechi de dresuri fine, mai multe perechi de şosete scurte şi medii în caz că evenimentul va fi vara, 2-3 perechi de dresuri groase de va fi iarna, o pereche de şosete albe din cele bune de bumbac, de va fi frig rău…in fine.
In altă pungă erau de la chiloţi de vară din mătase, de bumbac pentru toamnă până la pantalonaşi de iarnă, de toate culorile (să fie asortaţi în funcţie de anotimp).
Sub ochii mei, din ce în ce mai căscaţi, au urmat o serie de vreo patru furouri albe. Fuseseră mai multe dar o fată care făcuse curăţenie în casă furase pe cele mai frumoase, cu dantelă. In fine!

Au urmat apoi teancurile de prosoape de baie, de prosoape de bucătărie, de batiste pentru participanţii la eveniment. Apoi au fost scoase teancurile de albituri, de pânză pentru punte, de pânză de pus pe ochi, de pânză cu danteluţe pentru coşciug. Câţiva metri de pânză topită neagră erau pregătite pentru doliu. Nu lipsea nici garnitura de coşciug din voal subţire, ca de mireasă. Acesta era cam demodat. Au căzut de acord că nu se mai poartă azi. Trebuie cumpărat altul mai frumos. ,,Da, lasă mamă că acum se cumpără sicriu cu tot cu garnitură! o lămureşte fiică-sa,,. Bentiţa neagră de catifea pentru doliul participanţilor. Nu lipsea nimic, nici boldurile, acele de siguranţă pentru prins prosoapele pe umăr, chibrituri de aprins lumânări…. Fiecare teanc era anunţat cu glas mare. ,,Mamă, ai de toate, nu-ţi mai lipseşte nimic. Doar să mai punem masa. Dar, nu-i nimic, tăiem toate găinile din curte,, comenta hotărâtă una dintre cele mai tonice femei din lume pe care le-am întâlnit. Şi amestecat în tona de lucruri un sutien Triumph alb. Evident, nu te poţi prezenta în faţa eternităţii fără sutien de lux. Asta mi-a pus capac. N-am mai răbdat şi am izbucnit în hohote de râs. Nervii mei sunt limitaţi. Cele două s-au uitat pieziş la mine. Eu continuam să râd ca în final să mai trântesc şi un ,,M-aţi distrat!,, şi am zbughit-o rapid.

A doua zi încerc să dreg busuiocul şi zic: ,, Dar, nu mi-aţi arătat costumele. Aaaa, sigur, ai plecat prea repede. E unul verde inchis pentru toamnă-iarnă, că mamii îi stă bine în verde şi unul negru pentru vară. Dar trebuie cumpărat altul că mamii nu-i stă bine în negru. Aşa e, zic eu, şi moartă şi îmbrăcată în negru nu dă bine,,.

Era clar că eu aveam o altă imagine prea prozaică despre moarte decât cele două femei, de fapt două generaţii. Când şi unde haina albă pe care trebuie să o aibă creştinii la judecata de apoi a devenit un şifonier de haine bune?! Iată o întrebare bună pentru etnografi, teologi, în nici un caz pentru arheologi. Pe mine, m-a depăşit!

IN SFÂRŞIT …AM REVENIT!

M-am hotărât să revin deşi era aproape perfect fără net, fără aparat foto, fără muzică, fără gălăgia cotidiană, fără… Am fost pe teren şi la mai multe sesiuni de comunicări ştiinţifice şi în concediu şi în mine însumi. M-am adunat. Şi mai am de adunat. Mă împrăştiasem tare. Am renunţat temporar la aparatul foto pentru a aduna impresii pe care poate le voi povesti. Trăim în epoca cea mai împrăştiată, lipsită de esenţă. Vă voi povesti nu tema studiilor mele pe care sper să le public odată şi odată ci mici întâmplări, fragmente de viaţă, întâmplări-oglindă.