S-A ÎNFIINŢAT PRIMA LIGĂ DISTRIBUTISTĂ DIN ROMÂNIA

Comunicat de presă
al Ligii distributiste române „Ion Mihalache“

1. Ce este distributismul
Materializare a principiului creştin de dreptate socială, distributismul s-a cristalizat teoretic la începutul secolului XX, propunând o a treia cale, între capitalism şi socialism-comunism. Corifeii distributismului sunt englezii G.K. Chesterton (1874-1936) şi Hilaire Belloc (1870-1953). În ţara noastră, independent de distributismul occidental, principiile distributiste şi-au găsit reflectarea în doctrina ţărănistă a partidului lui Ion Mihalache (devenit, după unirea cu partidul lui Maniu, Partidul Naţional Ţărănesc).
Distributismul se întemeiază pe trei principii: răspândirea largă a proprietăţii productive (o lume a micilor proprietari şi întreprinzători), subsidiaritatea (descentralizare şi păstrarea activităţilor la nivelul cel mai de jos la care pot funcţiona) şi solidaritatea (binele comun asigură binele individual).
Distributismul nu este doar o doctrină economică, ci un model filosofic, economic, social şi cultural întemeiat pe tradiţia şi valorile creştine. Spre deosebire de socialism-comunism şi de capitalism, distributismul nu este exclusivist, el poate coexista cu alte sisteme şi chiar funcţiona în cadrul lor. Nuclee distributiste există şi vor exista în toate societăţile (au existat chiar şi în trecutul nostru comunist, prin cooperaţie, prin producătorii agricoli din zonele necooperativizate şi prin atelierele meşteşugăreşti). Distributismul nu agreează nici colectivismul centralizator, nici individualismul care dezbină societatea. El presupune existenţa unei reţele, a unei pânze de păianjen în care fiecare nod depinde de nodurile din jur şi care contribuie la rezistenţa ansamblului.

Comentând turneul de conferinţe al lui Phillip Blond („regele filosof“, ideolog al Partidului Conservator britanic) în Statele Unite, ziarul „Washington Post“ din 17 octombrie 2011 concluziona: „distributismul a devenit probabil cea mai atrăgătoare idee care s-a născut pe ruinele colapsului economic de la începutul secolului al 21-lea – şi asta în mare măsură datorită faptului că posedă cel mai mare potenţial de a arunca o punte peste prăpastia care separă curentele ideologice…“.

2. Înfiinţarea Ligii distributiste române
Din noiembrie 2011, distributismul are, în Liga distributistă română „Ion Mihalache“, o asociaţie cu caracter profesional şi social care îşi propune să disemineze, să promoveze şi să sprijine aplicarea paradigmei distributiste, apărând totodată interesele reprezentanţilor şi adepţilor distributismului din ţara noastră.
Liga distributistă a fost înscrisă în Registrul persoanelor juridice fără scop patrimonial din sectorul 1 Bucureşti la data de 1 XI 2011 sub nr. 140. Liga distributistă este o asociaţie deschisă atât către persoanele fizice, cât şi către persoanele juridice, care pot deveni membri activi ori membri simpatizanţi. Primul membru de onoare al Ligii este Compania Passe Partout – Dan Puric.
Pe Facebook funcţionează deja, de câteva luni, un grup de peste 900 de simpatizanţi ai distributismului (pentru a accesa grupul click AICI).
Blogul „A Treia Forţă. România profundă“ (pentru a accesa blogul click AICI) este din noiembrie 2011 şi blogul Ligii distributiste.
Logo-ul Ligii distributiste este leul bizantin (în reprezentarea dintr-un mozaic) pe fundalul culorii steagului bizantin.

Cu voia bunului Dumnezeu, Liga merge înainte
Preluat de la ,,A treia forţă. România profundă,,

Manipulare, act iresponsabil și atentat la identitatea națională – promovarea homosexualității prin Mircea Vulcănescu și Vasile Voiculescu

COMUNICAT DE PRESĂ

CERCUL STUDENȚESC ”FLOAREA DE FOC” a luat act, cu indignare, de apariția unui articol în ziarul Evenimentul Zilei care, pe lângă evidenta propagandă pe care o face homosexualității, manipulează și lovește în două dintre personalitățile pe care asociația și le-a ales ca repere, atunci când s-a înființat: Mircea Vulcănescu și Vasile Voiculescu. Mai exact, este vorba despre un articol care prezintă oprimarea homosexualilor români de-a lungul timpului, așa cum este relatată în recent apăruta broșură Homoistorii – material de propagandă și manipulare – finanțat de către Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, realizată de unul dintre principalii promotori ai homosexualității în România.

Folosirea lui Mircea Vulcănescu și a lui Sandu Tudor în discursul pro-homosexualitate

Articolul din Evenimentul Zilei prezintă un fragment din mai sus amintita broșură, în care este relatată într-o manieră manipulatoare o altercație dintre Mircea Vulcănescu și Sandu Tudor, ca urmare a unei campanii de presă pe care cel din urmă a pornit-o împotriva lui Petru Comarnescu – cunoscut ca fiind homosexual. Redăm mai jos fragmentul în cauză:

„Penumbra densă din jurul homosexualităţii era, din când în când, risipită deliberat şi interesat prin manevre belicoase menite să incrimineze de regulă o personalitate sau alta. Este cazul scandalului în care a fost antrenat prestigiosul grup cultural Criterion şi care ţintea în homosexualitatea lui Petre Comarnescu. Sandu Tudor, directorul publicaţiei «Credinţa», lansează în anul 1934 o virulentă campanie de presă împotriva a ceea ce numea «cavalerii de Curlandia ». Scandalul îl avea la origine pe tânărul balerin gay Gabriel Popescu, ţinta vizată a scandalului era neîndoielnic Comarnescu şi, prin ricoşeu, întregul grup Criterion condus de acesta. Unul din cei vizaţi indirect, Mircea Vulcănescu, preferă aplicarea directă a unei corecţii fizice pravoslavnicului jurnalist Sandu Tudor, chiar în redacţia acestuia. Petre Comarnescu, cu mult mai vulnerabil, decide să-l provoace la duel pe Zaharia Stancu, ajungându-se doar până la etapa trimiterii de martori. Este însă actul final al întâlnirilor publice organizate de Criterion, acestea urmând a fi interzise cu aviz de la poliţia vremii.”

Exponenți ai mișcării isihaste Rugul Aprins transformați în vectori ai homosexualității

Cercetând broșura, am descoperit cu stupoare că, pe lângă fondatorul mișcării isihaste Rugul Aprins – Sandu Tudor ( ieroschimonahul Daniil de mai târziu), și Vasile Voiculescu este folosit pentru legitimarea homosexualității, astfel că atât romanul „Zahei Orbul”, cât și sonetele poetului sunt folosite pentru a demonstra că Vasile Voiculescu „nu condamnă nici chiar homosexualitatea de uz carceral”, ba mai mult – i se atribuie o „genialiate homoerotică”.

Pervertirea memoriei martirilor români din perioada comunistă în favoarea homosexualității este o jignire adusă poporului român, un incalificabil act de intoleranță și nu în ultimul rând un atentat la identitatea națională

În legătură cu cele expuse anterior facem următoarele precizări:

Asocierea martirilor români Mircea Vulcănescu, Vasile Voiculescu și Daniil Sandu Tudor cu interesele meschine ale grupărilor pro-homosexualitate reprezintă un act de ignoranță, dispreț și batjocură la adresa noastră, ca tineri români, creștin-ortodocși. Considerăm iresponsabil atât demersul autorului broșurii Homoistorii, cât și pe cel al jurnalistului de la Evenimentul Zilei, demersuri prin care se dorește falsificarea istoriei recente a neamului nostru. Aceste acte denotă o extremă lipsă de toleranță, frecvent invocată de reprezentanții așa-numitelor minorități sexuale.

În ceea ce îi privește pe Mircea Vulcănescu și pe Sandu Tudor trebuie menționat că ambii au fost lideri ai Asociației Studenților Creștini Români în perioada interbelică, implicându-se activ în problemele studențești și în viața publică. Primul a fost discipol al lui Nae Ionescu – mentorul generației interbelice, și al lui Dimitrie Gusti; a colaborat cu Familia, Cuvântul Studențesc, Criterion, ș.a. După ocuparea țării de către URSS a fost întemnițat, fiind considerat „criminal de război”. A trecut la cele veșnice pe 28 octombrie 1952.

Este un gest incalificabil faptul că la doar câteva zile de la împlinirea a 59 de ani de la mutarea la ceruri, imaginea îi este terfelită în demersuri menite să legitimeze homosexualitatea – căreia, cu siguranță, i s-ar fi împotrivit. Poate, dacă ar mai trăi, celor care îl prezintă ca „vizat indirect” de homosexualitate, le-ar aplica același tratament pe care i l-a aplicat prietenului său din ASCR – Sandu Tudor. Dincolo de acest eveniment izolat, Mircea Vulcănescu și Sandu Tudor au fost prieteni, au slujit acelorași idealuri, au avut aceeași credință.

Alexandru Teodorescu – Sandu Tudor ( monahul Agaton – ieromonahul Daniil de mai târziu) – este cel care a inițiat publicațiile „Floarea de Foc” și „Credința”. El este cel care după o vizită la Muntele Athos, descoperind adevăratul sens al ortodoxiei, înființează mișcarea isihastă „Rugul Aprins”. Din această mișcare spirituală, printre alții au făcut parte: Alexandru Mironescu, Dumitru Stăniloaie, părintele Ioan Culaghin, Bartolomeu Anania, părintele Arsenie Papacioc, Mircea Vulcănescu, părintele Sofian Boghiu, Vasile Voiculescu. După instaurarea regimului comunist, cu toții au fost condamnați la ani grei de pușcărie, inclusiv ieroschimonahul Daniil, care, ca și Mircea Vulcănescu, a murit în închisoare. Printre cei întemnițați s-a numărat și Vasile Voiculescu. Și el a petrecut 4 ani în închisorile comuniste. Bine știute fiind torturile la care au fost supuși deținuții, precum și tratamentul care li s-a aplicat, este incalificabilă folosirea operei lui Vasile Voiculescu pentru legitimarea homosexualității. Doar un ignorant poate născoci așa ceva!

Atât Mircea Vulcănescu, cât și Sandu Tudor și Vasile Voiculescu au crezut în același Dumnezeu, și-au iubit neamul și nu au pregetat să moară asumându-și credința. Au murit ca niște mucenici. Din moment ce au fost creștini adevărați, cum este posibil ca ei să fie asociați cu homosexualitatea? Oare câți dintre așa-zișii homosexuali s-au jertfit ori ar fi capabili să o facă pentru un crez comun și să accepte să moară pentru el? Homosexualitatea nu e un crez, nu poate fi un ideal – e o boală, a fost și va rămâne o boală.

Fără a încerca să minimalizăm personalitatea lui Petru Comarnescu, amintit în broșură, acesta, pentru a se putea afirma, s-a înscris în Partidul Muncitoresc Român, devenit Partidul Comunist Român, în timp ce Mircea Vulcănescu și Sandu Tudor au ales mai degrabă să moară, decât să facă pactul cu fiara roșie. Mai mult de-atât, înainte să moră, Mircea Vulcănescu a spus: „Să nu ne răzbunați!” Alăturarea lor nu face altceva decât să demonstreze că homosexualitatea nu este un model viabil, homosexualitatea nu e un crez pentru care să mori. Homosexualitatea duce la degradare morală. Apariția broșurii Homoistorii dovedește din plin acest lucru. Numai niște oameni fără scrupule pot perverti într-o asemenea manieră memoria unor martiri.

În final ne întrebăm – știe oare Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe ce fel de proiecte finanțează? Îi rugăm pe domnii care au tot timpul pe buze toleranța să fie ei înșiși exemple de toleranță și abia mai apoi să o revendice. Rescrierea istoriei este cel mai mare act de intoleranță.

Consiliul de Conducere al CERCULUI STUDENȚESC ”FLOAREA DE FOC”

IMPRESII II. CASA LUI LEON POPESCU

Casa din Călăraşi de care vă spun este una dintre miile de case vechi, boiereşti pe care le vedem năruite, coşcovite, degradate în toate orăşelele ţării şi în Bucureşti. Casa era oarecum modestă cu demisol, parter înălţat şi mansardă, dar elegantă prin proporţii şi elementele artistice de decor interior (stucaturi, basoreliefuri, uşi pictate, etc).
Fusese ridicată de Ana şi Marinache Popescu, moşier din Ialomiţa. Fiul lor, Leon Popescu, a finanţat din fonduri proprii primul film de lung metraj ,,Independenţa României,, în 1910.
Casa care acum este sediul Direcţiei pentru cultură şi patrimoniu naţional Călăraşi a avut norocul să intre în Proiectul de Reabilitare a monumentelor istorice. Acum arată ca o bijuterie. Ce s-ar fi întâmplat dacă toate casele- monument ar fi avut aceeaşi soartă? Am fi avut nişte oraşe-monument, cu siguranţă. Deci, se poate…! Dacă vrem. Şi, mai ales dacă Direcţia pentru cultură îşi face datoria, aşa cum se întâmplă la Călăraşi. La polul opus este Ialomiţa. Aţi ghicit!
Planul casei permite dezvoltarea de diferite activităţi. Demisolul în care predomină pereţii masivi de zidărie roşie invită la atmosfera tainică a unor expoziţii. Parterul impozant serveşte nu doar pentru birouri ci oferă spaţiu suficient desfăşurării unor conferinţe. Mansarda spaţioasă şi generoasă este ideală pentru arhive, depozite, ateliere de creaţie. Intr-un cuvânt e o casă cu idei.

IMPRESII I. Ion Sălişteanu

Ion Sălişteau (1929-2011) evocat şi la Profesioniştii a lăsat lumii două borne: pictura esenţelor şi un nepot talentat în persoana lui Toma Dimitriu (la clape în clipul de mai jos). Pe amândouă le-am întâlnit unde nu mă aşteptam, la Călăraşi, cu ocazia Sesiunii Internaţionale de Comunicări Ştiinţifice ,,Cultură şi Civilizaţie la Dunărea de Jos. Orient şi Occident. Călăraşi-Ruse 2011,,. S-au concretizat într-o expoziţie monumentală şi un concert de jazz susţinut de Toma.
Expoziţia a fost emblematică, o grădină plină de roade şi a fost vernisată cu căldură, recunoştinţă şi profesionalism de doamna dr. Doina Păuleanu, istoric de artă, directoarea Muzeului de Artă din Constanţa. Concertul a fost promiţător, un drum început cu dreptul.

GARNITURA DE INMORMÂNTARE

Lumea satului românesc, atâta cât a mai rămas din el, continuă să mă uimească prin rămăşiţele păgâne adunate în bocceluţe de basmale ţinute cu pompă de babe respectabile a căror învăţătură numără cel puţin două clase primare. Dar nu asta contează, ci cultura tradiţională pe care o mai poartă încă în cocoaşă.

Ce studii de etnografie, mioriţa şi alte intelectualisme! Realitatea crudă le doboară. Intr-o seară mă cheamă o cunoştinţă ,, Vino, Emilia, să vezi garnitura de înmormântare a lu` mămica,,. Aşa ceva nu văzusem la viaţa mea, aşa că m-am dus. Casa era în curăţenie generală şi venise rândul şifonierului cu garnitura. Se făcea inventarul. Baba serioasă sta pe un scaun în mijlocul odăii, ţeapănă în băţ, hotărâtă să trăiască o mie de ani. Inventarul consta din scoaterea fiecărui teanc din şifonier, numărarea bucată cu bucată şi verificarea de rigoare.

Prima la rând anunţată cu glas mare a fost punga cu şosete. Se răstoarnă pe masă şi se numără şase perechi de dresuri fine, mai multe perechi de şosete scurte şi medii în caz că evenimentul va fi vara, 2-3 perechi de dresuri groase de va fi iarna, o pereche de şosete albe din cele bune de bumbac, de va fi frig rău…in fine.
In altă pungă erau de la chiloţi de vară din mătase, de bumbac pentru toamnă până la pantalonaşi de iarnă, de toate culorile (să fie asortaţi în funcţie de anotimp).
Sub ochii mei, din ce în ce mai căscaţi, au urmat o serie de vreo patru furouri albe. Fuseseră mai multe dar o fată care făcuse curăţenie în casă furase pe cele mai frumoase, cu dantelă. In fine!

Au urmat apoi teancurile de prosoape de baie, de prosoape de bucătărie, de batiste pentru participanţii la eveniment. Apoi au fost scoase teancurile de albituri, de pânză pentru punte, de pânză de pus pe ochi, de pânză cu danteluţe pentru coşciug. Câţiva metri de pânză topită neagră erau pregătite pentru doliu. Nu lipsea nici garnitura de coşciug din voal subţire, ca de mireasă. Acesta era cam demodat. Au căzut de acord că nu se mai poartă azi. Trebuie cumpărat altul mai frumos. ,,Da, lasă mamă că acum se cumpără sicriu cu tot cu garnitură! o lămureşte fiică-sa,,. Bentiţa neagră de catifea pentru doliul participanţilor. Nu lipsea nimic, nici boldurile, acele de siguranţă pentru prins prosoapele pe umăr, chibrituri de aprins lumânări…. Fiecare teanc era anunţat cu glas mare. ,,Mamă, ai de toate, nu-ţi mai lipseşte nimic. Doar să mai punem masa. Dar, nu-i nimic, tăiem toate găinile din curte,, comenta hotărâtă una dintre cele mai tonice femei din lume pe care le-am întâlnit. Şi amestecat în tona de lucruri un sutien Triumph alb. Evident, nu te poţi prezenta în faţa eternităţii fără sutien de lux. Asta mi-a pus capac. N-am mai răbdat şi am izbucnit în hohote de râs. Nervii mei sunt limitaţi. Cele două s-au uitat pieziş la mine. Eu continuam să râd ca în final să mai trântesc şi un ,,M-aţi distrat!,, şi am zbughit-o rapid.

A doua zi încerc să dreg busuiocul şi zic: ,, Dar, nu mi-aţi arătat costumele. Aaaa, sigur, ai plecat prea repede. E unul verde inchis pentru toamnă-iarnă, că mamii îi stă bine în verde şi unul negru pentru vară. Dar trebuie cumpărat altul că mamii nu-i stă bine în negru. Aşa e, zic eu, şi moartă şi îmbrăcată în negru nu dă bine,,.

Era clar că eu aveam o altă imagine prea prozaică despre moarte decât cele două femei, de fapt două generaţii. Când şi unde haina albă pe care trebuie să o aibă creştinii la judecata de apoi a devenit un şifonier de haine bune?! Iată o întrebare bună pentru etnografi, teologi, în nici un caz pentru arheologi. Pe mine, m-a depăşit!

IN SFÂRŞIT …AM REVENIT!

M-am hotărât să revin deşi era aproape perfect fără net, fără aparat foto, fără muzică, fără gălăgia cotidiană, fără… Am fost pe teren şi la mai multe sesiuni de comunicări ştiinţifice şi în concediu şi în mine însumi. M-am adunat. Şi mai am de adunat. Mă împrăştiasem tare. Am renunţat temporar la aparatul foto pentru a aduna impresii pe care poate le voi povesti. Trăim în epoca cea mai împrăştiată, lipsită de esenţă. Vă voi povesti nu tema studiilor mele pe care sper să le public odată şi odată ci mici întâmplări, fragmente de viaţă, întâmplări-oglindă.

MINISTERUL CULTURII RĂSPUNDE PETIŢIEI CELOR 1000

Am primit răspunsul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional la petiţia semnată de o mie de persoane cu privire la proiectul expoziţional ,,România Medievală,,. De fapt este răspunsul la aceeaşi petiţie trimisă de Preşedinţie către MCPN.

Vă las să vă apreciaţi singuri tehnoredactarea pe măsura Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional din România.

Conţinutul însă e…o pisică pe orez. Tot poporul cu excepţia domnului Preşedinte, care se face că nu ştie, cunoaşte că ICR face ce vrea sub aripa Preşedinţiei României. Exact ce-i vine!
Problema era că Muzeul Transilvaniei aflat sub autoritatea MPCN administrează expoziţia ,,România Medievală,, ca fiind delegat de Minister şi nu de capul lui. Prin urmare peştişorul fermecat care împlineşte una dintre cele trei dorinţe ale ICR se află în acvariul lor.

Sunt măgulită însă că Ministerul apreciază ,,poziţia,,mea. Aş fi preferat cuvântul ,,atitudine,,.atât în răspuns cât şi în acţiuni.

Vedeţi aici şi răspunsul Preşedintelui Traian Băsescu

LA 60 DE ANI DISTANŢĂ

Toată ziua de ieri băieţii au ascultat aceeaşi melodie la un telefon gâjâit cântată de o voce guturală din care înţelegeam doar un ,,offff,, interminabil şi ,,căpitane nu ţi-e milă daca-r fi să mor,,. Până la urmă nu am mai răbdat şi le zic: ,,Mă, băieţi, da` voi altceva nu mai aveţi? De câte ori începe ăla cu oful lui mi se taie auzul şi gata…mi-e rău,,. Sare şi Dana: Ce ascultaţi voi, bă, aici, muzică de puşcăriaşi? Ai?. Sorin se plânge: Păi, da, doamnă, dacă ne-a prins ieri la peşte şi azi aşteptăm amenzile, ce mai putem asculta? E în ton!

Mi-e milă de ei. Neam de neamul lor au pescuit la baltă, doar pentru ei. Nu vindeau la nimeni. Acum, nu se mai poate nici asta.
Dacă-i aşa, zic eu, dă Ioane drumul la muzică să ascult şi eu! Era ,,La Chilia-n port,, cântec vechi, poate de când Balta Ialomiţei fusese îndiguită cu munca istovitoare a sute de deţinuţi politic în anii `50.

Vine nea Titu să ne ia cu căruţa. Face două drumuri pe zi doar ca să nu lase caii în câmp. Şi oricum nu ar sta caii. Are grijă de ei ca de copii. Cred că sunt cei mai fericiţi cai din Vlădeni. Şi cei mai frumoşi. Drumul e lung şi torid. Începe să povestească de copilăria lui. De bunicul care vara scotea rogojinile din magazie, le întindea în mijlocul curţii, le acoperea cu multe preşuri, perne şi învelitori. Acolo dormeau toată vara, direct pe pământ. Şi era cel mai bun somn, conchide nea Titu. ,,Ai, bre, că vă mâncau puricii şi gândacii în mijlocul bătăturii,, sar băieţii lui din fundul căruţii. ,,Nu-i adevărat, nu exista aşa ceva,, se întărâtă omul care continuă nestingherit. Şi cum copilandru fiind se ducea la baltă cu mâinile goale şi venea cu o traistă de peşte. Era peşte gârlă. Il prindea cu câte un coş, o căldare goală, ce găsea pe drum. Bunica făcea plachie de peşte şi unt bătut în putinei. Puneau o masă…Doamne! Niciodată nu au mâncat mai bine ca atunci. Se ducea cu două vaci în baltă tocmai la Inalta. Erau mulţi copii. Se jucau. Seara venea acasă cu o traistă de ciulini de baltă. Erau ca nişte cartofi cu ţepi. Bunica îi fierbea în ceaun pe pirostrii. Ciulinii se desfăceau şi aveau un miez dulce ca mierea. Cum bătrânii le împleteau câte un coş orb şi pescuiau cu el peşte mic. Odată a venit Ialomiţa mare şi a adus peşte din crescătoriile din sus. Era aşa de mult că îl luai cu căldarea din apă. Seara când părinţii veneau de la câmp curăţau peştele prins de băieţandri şi îl puneau în pod la uscat pentru iarnă.

Şi între poveştile lui nea Titu cu copilăria lui minunată şi cântecul deţinuţilor fredonat de băieţii cu amenda pentru peşte se deschide o prăpastie. Pe un mal raiul şi pe celălalt un pui de iad. Aflate doar la 60 de ani distanţă, în acelaşi loc, cu aceeaşi oameni, două lumi străine una de alta. De parcă, undeva, la un ceas anume istoria s-a rupt.

Şi acum, cântecul băieţilor.