MULŢI AU TRECUT, PUŢINI AU ISTORIE! La ce sunt bune ARHIVELE NAŢIONALE

Puţini dintre contemporanii noştri realizează diferenţa dintre trecut şi istorie. Mulţi consideră că cele două noţiuni sunt egale, că tot trecutul intră în istorie. Nu este aşa. Trecutul înseamnă tot timpul trecut, un volum imens de evenimente, fapte, persoane şi trăiri. Istoria este doar ceea ce se cunoaşte din acest trecut. Mai precis ceea ce poate fi dovedit prin acte, documente, diverse artefacte. Fără dovezi nu există istorie. Prin urmare în lipsă de mărturii istorice trecutul nu poate fi dovedit, chiar dacă există. Este situaţia unui om fără acte de identitate. Deşi fizic există, pentru societatea în care trăieşte nu poate fi dovedit.

Toată istoria se sprijină pe doi piloni: arhivele şi arheologia, la rândul lor cu mai multe ştiinţe auxiliare. Când în primul război mondial Arhivele Naţionale au fost bombardate, au fost distruse mai multe fonduri printre care şi cele referitoare la judeţul Ialomiţa. Această nenorocire a făcut ca perioade întregi din istoria medievală şi modernă a acestei regiuni să nu mai poată fi cunoscută niciodată..
Cei care controlează aceşti piloni ai cercetării istorice, arhivele şi arheologia, scriu practic istoria. Fără accesul liber şi neîngrădit la aceste surse, istoricii nu au ce scrie.

Toate statele care s-au perindat de-a lungul timpului, de la cele antice până la cele moderne şi-au depozitat trecutul prin arhivarea documentelor. Era dreptul şi obligaţia lor.
Nu înţeleg acum ce drac bălţat le-a băgat în cap Cultelor să îşi ceară arhivele de la statul român. Ce au de gând să facă ? Intrucât legea Arhivelor Naţionale obligă doar instituţiile specializate să conserve, apere şi să pună în valoare aceste documente, se înţelege că alţi deţinători nu au aceste obligaţii. De pildă, eu ca titular fac ce vreau cu actele mele. Cine ne garantează nouă că odată preluate aceste fonduri referitoare şi la istoria românilor nu vor fi distruse, măsluite sau ţinute în condiţii insalubre? Chiar, cine? Şi de ce se luptă maghiarimea să pună mâna pe ele, peste toate legile statului? Nu există decât două alternative. Fie au ceva de ascuns, fie, mai grav, au ceva de revendicat.

Tărăşenia asta îmi aminteşte de păţania postelnicului Ianache care pe la 1614 cerea domnitorului să i se întărească din nou, cu acte în regulă, toate moşiile, sălaşele de ţigani, pădurile, apele etc., etc. Zicea Ianache că în timpul invaziei turceşti i s-au prăpădit toate ,,cărţile cele vechi,,. Ca să vezi! Că turcii exact hrisoavele postelnicului veniseră să prăduiască. Dar omul a venit cu martori, oameni ,, buni şi bătrâni,, şi şi-a întărit zeci de mii de acareturi. Dacă domnia ar fi avut arhivele statului în care s-ar fi păstrat şi copii ale ,,cărţilor cele vechi,, alta ar fi fost situaţia. Şi pretenţiile postelnicului, cu siguranţă, mai mici.

Vedeti si
Apelul istoricilor români

ISPRAVA CITY-PHARMA DIN SLOBOZIA. Unde sunt farmaciile de altădată?

Câtă indiferenţă şi nesimţire pot să încapă în unii farmacişti a căror singură menire pare să fie doar aceea de a te face să cumperi cele mai scumpe şi proaste produse. Mi-a apărut un nimic de zăbăluţă în colţul buzei. A doua oară în viaţa mea şi nădăjduiesc că ultima. Am dat cu de toate. Nu trece. Nu pot să vorbesc, să mănânc şi mai ales să râd. Zăbăluţa doare. Mă duc la farmacia de alături şi cer ceva. Nu sunt întrebată nimic. Imi recomandă ca unic produs Dr. Geske antiherpes produs în Germania. Dau 36 Ron pe flaconul roll-on. Ajung acasă şi constat că este un produs cosmetic bun pentru buze uscate, ori eu aveam crăpături adânci până la sânge. Am dat non-stop cu el şi nimic. Evident! Ce putea să facă un ,,strugurel,, nemţesc? Şi mai şi ustură de mori.

Mă întorc la farmacie şi cer condica de sugestii şi reclamaţii. Cel puţin să nu mai importe în veci porcăria aia. Cu chiu cu vai şi cu multe lamentări (tot eu eram bună de explicaţii) mi se dă un caiet de matematică spiralat, probabil în care îşi notau ele serviciul una la alta, cu o singură pagină scrisă. Nici condică nu aveau. Deci dacă am o sugestie asupra unui produs pot să o notez pe hârtia igienică că tot aia e cu condica lor de sugestii. Asta m-a enervat şi mai tare.

City-Pharma şi-a vândut produsul şi o doare în cot că nu e pentru boala ta. Dar dacă Doamne-fereşte aveam ceva mai serios? Slavă Domnului că mă ţine zdravănă şi sănătoasă. Dacă nici la o zăbăluţă nu se găseşte leacul, dar la altele…
Unde sunt farmaciştii de altă-dată care preparau tot felul de leacuri naturale şi fără conservanţi pentru fiecare boală? Tot pe vremea Egiptului Antic era mai bine. Cei bolnavi stăteau în piaţa mare şi oricine trecea era dator să le spună leacul care a funcţionat în cazul lui.

In urmă cu câţiva ani am vizitat la Braşov o expoziţie dedicată breslelor medievale în care se afla şi o spiţerie, cum erau denumite farmaciile de pe vremuri. Era plină cu dulapuri de lemn pe care se înşirau zeci de borcane şi borcănaşe colorate şi etichetate cu diverse soluţii, substanţe, tincturi, plante. Aveau ceva magic!
Revenind la cele pămâneteşti, ce pot să vă spun este să nu luaţi în veci Dr. Geske antiherpes în caz de zăbăluţă. Mai bună e apa de ploaie!

GROAPA DE CULT NR. 2

In acest an cercetările arheologice de la Vlădeni-Popina Blagodeasca au fost finanţate parţial de Ministerul Culturii şi Patrimoniului fapt care ne obligă ca în absolut toate publicaţiile, inclusiv în cele mai banale cum este aceasta, să menţionăm acest lucru. A fost un gest de-a dreptul minunat din partea lor.
Raportul arheologic este în lucru dar vreau să vă povestesc o întâmplare banală dar ilustrativă pentru ceea ce înseamnă întâmplarea în arheologie. In profilul uneia dintre casetele cercetate anul trecut apăruse un nou complex pe care îl notasem ca atare urmând a fi cercetat ulterior. In caseta de care vorbesc fusese o locuinţă aşa că în imediata ei vecinătate nu putea fi ceva extraordinar. Şi chiar aşa a fost, nimic extraordinar, cum am zis iniţial dar ca să ajung la concluzia asta pe care teoretic o ştiam a trebuit să iau la mână singurică aproape 3 m cubi de pâmânt. Să vedeţi cum a fost!

Anul acesta aveam alte obiective însă mi-am zis să nu las săpătura de anul trecut plină de buruieni şi neîngrijită aşa că am făcut puţină curăţenie. Profilul casetei de care vă spuneam a fost spălat de ploi şi deşi stătusem o lună lângă el, d-abia acum ieşise la iveală la doar -0,40 m de la suprafaţa solului un craniu uman de copil. Stătea în mal ca într-o piesă de Shakespeare. Cu privirea spre sud-vest.

Era exact beleaua care îţi lipseşte atunci când nu ai bani. Rigorile meseriei nu mă lăsau să îl scot pur şi simplu din profil. Trebuia cercetat în cadrul complexului din care făcea parte, aşa că am mai deschis o casetă de 4x4m să vedem despre ce este vorba. Între cele două casete se lasă un martor de 30 cm şi craniul a picat exact în martor. Conform principiilor arheologice, martorii se desfiinţează mereu la finalizarea cercetării complexelor .

Doar că în caseta deschisă menită să clarifice situaţia craniului am mai găsit, ca într-o poveste de Şeherezada, alte trei mari complexe şi anume o groapă de bucate medieval-timpurie imensă, groapa de cult din care făcea parte şi craniul (tot medieval-timpurie) şi un bordei getic intersectat de groapa cu craniu. Iar limitele dintre cele două complexe intersectate trebuiau văzute foarte clar, chiar dacă totul devenise o amestecătură de sedimente.

Aşa că nu aveam de ales şi craniul lui Shakespeare a stat acolo până aproape de finalul campaniei. Şi ca ciuda să îmi fie deplină, trebuie să vă spun că groapa de cult a fost cea mai banală dintre toate şi în ea nu se mai afla nici urmă de alt os uman şi nici un inventar spectaculos. Craniul era singur, înţepenit în martor ( prezenţă deloc agreabilă pentru toată lumea din echipă cu excepţia mea). Singura lui menire a fost să ne amintească zilnic, timp de o lună, că omul e trecător exact ca în povestea aceea despre un mare rege al antichităţii (îmi scapă numele) care poruncise ca în fiecare dimineaţă un copil să îi spună ,,O, mare rege, omul e muritor!,,.

Groapa de cult nr.2 (Cas. A 36, c.4-Cas. A41, c.3) cum am denumit-o în raport avea forma ovală de 2,70 m x 1,50 m, adâncă de -1,21 m, cu un profil neregulat. Sedimentele din umplutură erau de culoare brun-negricios, afânate, cu pelicule de cenuşă şi arsură şi multă paiantă provenită din complexul getic. Inventarul gropii consta din fragmente ceramice, oase de animale fragmentare şi un fragment de craniu uman de copil aşezat cu ţeasta în sus, cu privirea spre SV. Deasupra şi în jurul craniului se afla pământ galben-maroniu, tasat. Craniul era depus aproape de gura gropii la -0,40 m. Nu este exclusă o depunere rituală, fapt ce ne-a determinat să considerăm complexul o groapă de cult.
Despre viaţa spirituală şi mai ales obiceiurile specifice culturilor arheologice medieval-timpurii se cunosc foarte puţine datorită lipsei documentelor scrise pe areale întinse precum şi limitelor interpretative ale arheologiei.

FERICIREA DE A CUNOAŞTE CALEA

Fericirea de a cunoşte calea sau ,,manual de artă militară duhovnicească,,, aşa cum îl numesc într-o frumoasă introducere editorii, este una dintre multele şi folositoarele cărţi scrise de şi pentru opera duhovnicească a părintelui Arsenie Boca, tipărită cu binecuvântarea PS Calinic, episcopul Argeşului.

Am găsit-o cu prilejul poposirii la mănăstirea Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil din Slobozia a sfântului Grigorie Decapolitul de la Bistriţa, eveniment care a prilejuit şi un mic pelerinaj. Cărţile părintelui Arsenie Boca ocupau aproape o tonetă întreagă. Fiecare în parte şi toate laolaltă dovedeau, ceea ce este clar pentru toată lumea, că părintele a fost un sfânt care ar trebui recunoscut ca atare.

Nu-i nimic avem răbdare (că ne-o dă Dumnezeu) dar nu şi înţelegere (ţine de noi). Sf. Sinod ar trebui să priceapă că toate se fac la timpul lor. Iar timpul nu este atunci când credem noi de cuviinţă şi când le vine oamenilor bine, ci atunci când a avut loc fapta. Şi dacă părintele Arsenie Boca a trăit şi a murit ca un mărturisitor atunci trebuie recunoscut în fapta în care a plecat la Domnul. Că aşa ne învaţă Sfinţii Părinţi. Nu e bine să ţinem lumina sub obroc. Înseamnă că stăm în întuneric.

Ca în fiecare an, în noiembrie va fi puhoi de lume la mormântul părintelui şi mulţi dintre ei vor pleca folosiţi de acolo. Sfinţenia nu se împiedică de bâjbâielile funcţionăreşti, dar funcţionăreii se vor lovi de piatra sfinţeniei de-or să cadă de pe scăriţa ce duce la rai. Şi atunci vor plânge că nu au luat piatra din drum să o pună la temelie. Cât le-ar fi luat? Trei minute!

Despre părintele am mai scris
Săptămâna Arsenie Boca
Profil de sfânt contemporan
opera teologică a părintelui
Arsenie Boca despre copii
rugăciunea unei dimineţi frumoase
Acatistul Sf. Arsenie Boca

FALIMENTUL EDUCAŢIEI. Introducerea amprentei digitale la intrarea în şcoli

Dacă s-a ajuns la monitorizarea elevilor la intrarea în şcoală cu scopul reducerii numărului de absenţe atunci ar trebui ca întregul corp profesoral în frunte cu ministrul educaţiei să îşi dea demisia şi să se apuce de altceva. Este clar că nu au reuşit să ofere elevilor motivaţia şi interesul frecventării cursurilor.

Dacă s-a ajuns la această măsură extremă atunci părinţii ai căror copii refuză să meargă la cursuri ar trebui să îi retragă pur şi simplu de la şcoală. La ce să mai cheltuiască statul cu ei? România interbelică avea un procent foarte mare de analfabeţi, în timp ce leul românesc era valută. Deci ţara merge înainte şi fără alfabetizare şi educaţie forţată. Să recunoască faptul că a fost un părinte incapabil să îşi educe copilul iar dacă acesta în pofida educaţiei a dovedit că nu are aptitudini intelectuale atunci trebuie trimis la munca de jos, de la 14 ani, cum se muncea înainte. Sunt necesari oameni şi la măturat străzile, dus vitele la câmp, etc.

In fine, dacă elevii au ajuns să fie mânaţi ca cireada la şcoală, verificaţi prin amprente ca puşcăriaşii, atunci canalele de informare în masă de la televiziune, radio şi presă ar trebui să accepte că şi-au adus şi ei contribuţia la această penibilă situaţie. Că flecărerile, imaturitatea şi prostia crasă revărsată printr-o mare parte din ele au reuşit să îmbâcsească, polueze şi strica minţile copiilor atât de mult încât o parte dintre ei au devenit iresponsabili chiar şi în cele mai elementare acţiuni cum ar fi mersul la şcoală.

Că elevii sunt iresponsabili şi prost educaţi este o realitate pe care o resimte întreaga societate românească până în cele mai mărunte detalii. De multe ori merg acasă cu un maxi-taxi arhiplin uneori cu elevi ieşiţi de la cursuri. Niciunul nu se ridică să ofere locul unei persoane mai în vârstă, chiar dacă ne vede că venim de la piaţă sau serviciu, că suntem obosiţi. De multe ori mă ridic eu şi ofer locul altcuiva. Ei, niciodată! Stau ca vitele. Comportamentul este oglinda educaţiei primite acasă. Impertinenţă, obrăznicie şi nesimţire. Şi pentru asta sunt vinovaţi atât părinţii, profesorii cât şi mass-media care turuie într-una cu drepturile copilului fără să spună nimic despre obligaţiile copilului. Drepturi fără obligaţii nu există! E îndemn făţiş la anarhie.

Iar dacă opinia mea a fost prea dură şi îmi veţi spune că în fiecare clasă sunt doar câteva uscături şi restul sunt copii normali atunci introducerea acestui sistem de monitorizare este o imbecilitate, o scorneală idioată a unor manageri de şcoală, un pas prostesc spre o monitorizarea globală a omenirii.

Şcolile care recurg la sistemul monitorizării elevilor prin amprentă digitală ar trebui închise pur şi simplu. Nu sunt şcoli, ci închisori. Inseamnă că nu sunt capabile să îşi atragă elevii şi să îi ţină la cursuri decât de frică şi din obligaţie. Or, frica nu a educat pe nimeni niciodată. Doar dragostea şi respectul au modelat caractere. Dacă aş avea copilul la o astfel de şcoală l-aş retrage imediat.

A se vedea şi un articol publicat pe Apologeticum.

IMPRESII III. TULCEA MAHALALELOR

Tulcea este un oraş cuceritor prin lumina specială, Dunărea imensă şi colinele pe care coboară străduţe întortocheate cu case aşezate pe vârf şi poarta pe vale. E un loc binecuvântat în care nu este de mirare că dăinuieşte o aşezare cu acelaşi nume de 500 de ani. Am revăzut-o cu prilejul Sesiunii Naţionale de Comunicări Ştiinţifice ,,Istro-Pontica,, desfăşurată ca de obicei în octombrie şi organizată totdeauna impecabil de ICEM Tulcea.
Am mai regăsit câteva, din ce în ce mai puţine, căsuţe din străzile vechi cu arhitectură specifică porturilor dobrogene şi nu doar. Regret însă că nu am cunoscut Tulcea mahalalelor unde se orânduiau una lângă alta două mahalale româneşti, mahalaua grecească, mahalaua lipovenească, mahalaua mocanilor, mahalaua turcească, mahalaua tătărească, mahalaua rusească, mahalaua evreiască, mahalaua prislăvenilor. Dacă am uitat vreuna să îmi fie cu iertare.
Mahalalele nu aveau mai mult de câteva străduţe dar erau mai mult decât cartierele administrative, seci, uniforme de azi. Mahalalele aveau suflet, adică o amprentă culturală în arhitectură, obiceiuri, monumente religioase. Mahalalele erau extinderea culturală a comunităţii în timp şi spaţiu.
Regret că nu am apucat timpul când pe Dealul Morilor mai funcţionau străvechile mori de vânt. Pe unele le-am vizitat în primăvară la Muzeul ,,Astra,, din Sibiu.
Şi poate de la vântul rămas acum stingher, Tulcea miroase a Dunăre, peşte, alge.

Fotografiile de epocă au fost preluate din cartea doamnei Valentina Postelnicu, Tulcea în documente de arhivă, Constanţa, 2006.

PASIUNI ŞI…PASIUNI

Dumnezeu nu loveşte cu parul ci cu pasiuni nepotrivite. Ca de pildă, pasiunea mea pentru scutere. Atâta doar că dacă Dumnezeu mi-a luat frica, mi-a lăsat în schimb prudenţa. Nu depăşesc 50 km/h. Dar e de ajuns să îmi rideze faţa. Trec peste faptul că megalomană cum sunt mi-am cumpărat cel mai mare scuter din magazin, fără să îmi pun problema cum o să mă descurc cu o măgăoaie pe a cărei canapea ocup doar un sfert. Când l-am şters de praf, hotărâtă cum sunt, l-am dărâmat. Nu-l puteam ridica. E aproape încă o dată mai greu decât mine (de stresul scuterului, am slăbit). Incepuse să-i curgă şi benzina printr-un orificiu. Imi venea să leşin.

Dar nici acum în prag de iarnă nu pot renunţa la el. Alaltăieri, aproape mi-au degerat mâinile.Ca să nu mai spun că de la bun început nu a fost sănătos. Avea o problemă tehnică ce apărea din când în când dar exact când nu trebuia. Se oprea şi nu mai pornea decât dacă voia el. Şi ca să nu îl mai opresc goneam sau dacă îl opream la semafoare forjam motorul ţinându-l doar în frâna stângă, până când aceasta era să cedeze. Cel mai tare a fost când am rămas în alaiul unei nunţi ţigăneşti din Ţăndărei. Cum tot alaiul trecuse, rămăsese gloata. Şi toate ţigăncile tinere roiau în jurul meu să-mi vadă cozile ieşite din cască, întrebându-mă dacă sunt ale mele. ,,Nu, a lu` mamaia !,, le-am răstit eu. Şi când a pornit am început să fac slalom printre ţiganii care ocupaseră toată şoseaua şi nu se dădeau la o parte, nici morţi, blocând circulaţia.

Apoi mecanicii care s-au perindat să vadă ce are. Şi, nu-i găseau nimic. Fierătania mergea bine la control. ,,Il fac praf,, ţipam în gura mare. Şi toţi băieţii care se opreau să vadă ce are şi fiecare îşi dădea cu părerea, ca la fierăria din Moromeţii, că are ceva la electromotor, la carburator, la baterie, la bujie… Şi apoi cu sfaturi practice. Să acoperi carburatorul cu o mână şi cu cealaltă să-l porneşti automat. Am făcut-o şi pe asta. Şi cum stăteam ghemuită lângă el cu o mână pe carburator, alta întinsă pe acceleraţie, nu a mai fost şi a treia să ţină frâna stângă, hardughia a pornit şi a căzut peste mine. Incă o vânătaie pe picioare pe lângă cele multe alte vechi.

Până la urmă şeful meu zice ,, Mai vorbeşte, mă, şi tu el! Că eu aşa vorbesc cu maşina mea, şi porneşte,, (avea şi nume maşina lui). ,,Cum, măi, să vorbesc cu un scuter!?,,. Eu vorbesc greu şi cu oamenii. Aseară avea alta… nu i se mai blocau coarnele.

Mă invită un domn la o cafea şi eu îi zic ,, Nu ştiu, să văd ce fac cu scuterul, că nu pot să îl las la muzeu…că îngheaţă…că…,, E clar, m-am dilit!
In sfârşit, după 1000 de kilometri a dat Dumnezeu şi şi-a revenit. Doar că a venit iarna şi mor de ciudă că dimineţile sunt prea reci şi deşi de la gât în jos sunt blindată ca pe front, îmi îngheaţă mâinile. Dar nu mă las, găsim noi o soluţie şi pentru asta.

PÂINEA ÎN ŢEST

Dacă până acum vreo 40 de ani pâinea în ţest era o banalitate în satele oltene, azi a devenit subiect de studiu etnografic. Am mâncat pâine în ţest la Muzeul Agriculturii din România cu ocazia celui de-al XVI Congres CIMA (Asociaţia Internaţională a Muzeelor de Agricultură) desfăşurat la începutul lunii septembrie în România (singura dată când a avut loc în ţara noastră).
Ingeniozitatea acestei metode străvechi constă în aceea că pentru a coace pâine (de ce nu şi turte, lipii) nu ai nevoie de cuptor ci doar de o vatră şi un castron uriaş de lut numit ţest. La demonstraţia de la muzeu vatra era amenajată cu cărămizi de şamotă, dar sunt convinsă că în vechime vatra era simplă amenajată pe pământul gol. După ce ardea un foc de lemne, vatra era curăţată de cenuşă şi direct pe ea, fără nici o tavă, se punea pâinea care era acoperită cu ţestul. După 30-40 min. pâinea era gata. Are un gust deosebit.
(foto: Emilia Corbu)

ECOURI LA ,,ROMÂNIA MEDIEVALĂ,,

Patapievici slujeşte sau distruge cultura română?

Autor:

* prof. Georgeta Ciobotă

Formulăm această întrebare cu justificată îngrijorare şi răspundem şi noi la apelul „Apăraţi istoria românilor!”, emis de un grup de ziarişti cu referire la proiectul „România medievală”, lansat de către directorul Institutului Cultural Român (ICR), Horia Roman Patapievici (foto), în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe (MAE), respectiv cu ministrul Teodor Baconschi. Grupul de ziarişti acuză pe „întreprinzători” de fals asupra Istoriei Românilor, făcut cu intenţii duşmănoase, denigratoare, vizând drumul parcurs în procesul de formare a naţiunii române, de certificare a Statului Român. Nu doar dezaprobarea şi acuzaţiile, ci însăşi revolta răbufnită în durerea românului, căruia i se pune otravă la rădăcini, îi determină pe aceşti ziarişti să facă apel la opinia publică pentru a se alătura unui protest colectiv împotriva unui nou act duşmănos la adresa valorilor româneşti (vezi internet, Emilia Corbu, Aurel Retegan şi alţii).
Dacă din prezentarea albumului şi expoziţiei „Eterna şi fascinanta Românie”, America a luat cunoştinţă de fascinaţia României prin nişte imagini animaliere purtătoare de zvastică drept emblemă românească, noul proiect patapievicesc îi dezvăluie autorului ticăloşia şi inconştienţa atât de pronunţate încât insul se autodesfiinţează, căci, fie şi în derâdere, dacă declari România eternă, eternitatea pentru România însemnând şi un trecut adânc, prezent şi viitor nelimitat, ne întrebăm atunci cum de „eternitatea” României începe la 1859, moment despre care „marii culturişti” ai proiectului afirmă că abia atunci „statul român a format naţiunea română”?! Nu numai dispreţul şi veninul ies la suprafaţă, dar se iveşte un nod de îndoială asupra competenţei acestui „luminat” de a emite precepte despre curgerea formării poporului, deoarece procesul istoric atestă că nu „statul a creat naţiunea, ci naţiunea creează statul”. „Teoria mozaicului de populaţii loveşte exact acest principiu”; „Niciun stat nu a dus la formarea unui popor. Dimpotrivă, statele s-au format pe baza unui popor sau naţiuni” (Emilia Corbu). Se ştie că o bună parte din statele europene au fost constituite la începutul secolului XX, deci sunt tinere, însă naţiunile lor au o vechime milenară. Tot astfel, rădăcinile naţiunii române au o istorie adâncă în timp, iar România, ca stat, apărut în 1859, consolidat în 1918, este chiar mai veche decât Italia (denumire apărută la 1861) sau Germania (1871), fără a mai vorbi de state ca Cehia sau Belgia.
În fapt, în ce constă vina lui Patapievici? Se trezeşte la câţiva ani după circul din America cu brendul turistic cu zvastică, să scormonească istoria veche a românilor şi să pună sub semnul întrebării etnogeneza poporului român şi a limbii române. Proiectul „România medievală”, „un grav atentat împotriva conştiinţei istorice a românilor, realizează performanţa incredibilă de a scoate din coşul de gunoi al istoriei teoria lui Roller, publicată în tratatul de istorie din 1960, de a o ambala în istoria migraţiilor şi de a o prezenta drept istorie a românilor”. Înşirând 17 populaţii ca participante la istoria medievală, creatorii acestei teorii nici măcar nu înscriu în acest şir numele strămoşilor noştri, dacii şi geţii. Spre a-i exclude, în alt context, se vorbeşte despre migraţia dacilor liberi în vestul Europei, iar despre geţi nu se vorbeşte deloc, deşi teritoriile locuite de ei au rămas în mare parte libere, neincluse în provincia romană.
Materialul teoretic, este conceput de elveţianul Chrzanovsky, de origine poloneză, „ale cărui legături cu Moscova sunt cunoscute”. Opreşte-ţi mintea-n loc, române, şi întreabă-te: de ce elveţian, de ce polonez, de ce legături cu Moscova? De ce oferă şi plăteşte Patapievici unui străin (unui asemenea străin) proiectul pentru cercetarea adâncimilor istoriei României? N-a găsit Patapievici un român care să-i satisfacă pofta bicisnică de a lovi în dreptul legitim al poporului nostru asupra teritoriului străbun, trâmbiţând ideea că acest drept este „multietnic”? Păi cum să găsească? Istoricii noştri au coloană vertebrală. Ar fi scris cu sânge, nu cu cerneală, un asemenea text. Se pare că pe acest Patapievici şi intelectualii care i-au fost apropiaţi, emiţători ai ideii că „nu mai e nevoie de atâta patriotism”, l-au părăsit.
„Disertaţia” lui Chrzanovsky a fost publicată într-o carte de lux, care a costat 1 milion de euro. Dar, directorul acestei instituţii româneşti care ar trebui să vorbească lumii cu argumente despre ceea ce suntem, nu se opreşte aici, ci va prezenta o serie de expoziţii internaţionale, realizate în colaborare cu MAE, vorbind despre ceea ce nu suntem. În continuare, afacerea va costa 7 milioane de euro!!!
Continuare la Condeiul Ardelean

S-A ÎNFIINŢAT PRIMA LIGĂ DISTRIBUTISTĂ DIN ROMÂNIA

Comunicat de presă
al Ligii distributiste române „Ion Mihalache“

1. Ce este distributismul
Materializare a principiului creştin de dreptate socială, distributismul s-a cristalizat teoretic la începutul secolului XX, propunând o a treia cale, între capitalism şi socialism-comunism. Corifeii distributismului sunt englezii G.K. Chesterton (1874-1936) şi Hilaire Belloc (1870-1953). În ţara noastră, independent de distributismul occidental, principiile distributiste şi-au găsit reflectarea în doctrina ţărănistă a partidului lui Ion Mihalache (devenit, după unirea cu partidul lui Maniu, Partidul Naţional Ţărănesc).
Distributismul se întemeiază pe trei principii: răspândirea largă a proprietăţii productive (o lume a micilor proprietari şi întreprinzători), subsidiaritatea (descentralizare şi păstrarea activităţilor la nivelul cel mai de jos la care pot funcţiona) şi solidaritatea (binele comun asigură binele individual).
Distributismul nu este doar o doctrină economică, ci un model filosofic, economic, social şi cultural întemeiat pe tradiţia şi valorile creştine. Spre deosebire de socialism-comunism şi de capitalism, distributismul nu este exclusivist, el poate coexista cu alte sisteme şi chiar funcţiona în cadrul lor. Nuclee distributiste există şi vor exista în toate societăţile (au existat chiar şi în trecutul nostru comunist, prin cooperaţie, prin producătorii agricoli din zonele necooperativizate şi prin atelierele meşteşugăreşti). Distributismul nu agreează nici colectivismul centralizator, nici individualismul care dezbină societatea. El presupune existenţa unei reţele, a unei pânze de păianjen în care fiecare nod depinde de nodurile din jur şi care contribuie la rezistenţa ansamblului.

Comentând turneul de conferinţe al lui Phillip Blond („regele filosof“, ideolog al Partidului Conservator britanic) în Statele Unite, ziarul „Washington Post“ din 17 octombrie 2011 concluziona: „distributismul a devenit probabil cea mai atrăgătoare idee care s-a născut pe ruinele colapsului economic de la începutul secolului al 21-lea – şi asta în mare măsură datorită faptului că posedă cel mai mare potenţial de a arunca o punte peste prăpastia care separă curentele ideologice…“.

2. Înfiinţarea Ligii distributiste române
Din noiembrie 2011, distributismul are, în Liga distributistă română „Ion Mihalache“, o asociaţie cu caracter profesional şi social care îşi propune să disemineze, să promoveze şi să sprijine aplicarea paradigmei distributiste, apărând totodată interesele reprezentanţilor şi adepţilor distributismului din ţara noastră.
Liga distributistă a fost înscrisă în Registrul persoanelor juridice fără scop patrimonial din sectorul 1 Bucureşti la data de 1 XI 2011 sub nr. 140. Liga distributistă este o asociaţie deschisă atât către persoanele fizice, cât şi către persoanele juridice, care pot deveni membri activi ori membri simpatizanţi. Primul membru de onoare al Ligii este Compania Passe Partout – Dan Puric.
Pe Facebook funcţionează deja, de câteva luni, un grup de peste 900 de simpatizanţi ai distributismului (pentru a accesa grupul click AICI).
Blogul „A Treia Forţă. România profundă“ (pentru a accesa blogul click AICI) este din noiembrie 2011 şi blogul Ligii distributiste.
Logo-ul Ligii distributiste este leul bizantin (în reprezentarea dintr-un mozaic) pe fundalul culorii steagului bizantin.

Cu voia bunului Dumnezeu, Liga merge înainte
Preluat de la ,,A treia forţă. România profundă,,