TESTAMENTUL SF. CALINIC DE LA CERNICA

[…]”Acum mai este tot datoria noastră a cunoaşte care sunt acele rele care aduc osândă veşnică, ca să învăţăm pe oameni a se feri de dânsele. Ele sunt multe şi de multe feluri, însă noi ne mărginim la una în care de va cădea omul toate celelalte rele le va urma fără mustrare de conştiinţă. Toată hula împotriva persoanei Fiului Omului se va ierta, numai hula împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta în veci, a zis Însuşi Mântuitorul Hristos. Aşadar, cel mai mare păcat este defăimarea învăţăturilor cuprinse în Testamentul Vechi şi Nou, care ne învaţă cunoştinţa de Dumnezeu şi virtutea, căci insuflate de Duhul Sfânt sunt. Defăimarea învăţăturilor Domnului nostru Iisus Hristos scrise de cei patru evanghelişti.

Defăimarea scrierilor şi învăţăturilor Sfinţilor Apostoli. Dispreţul către cele şapte sfinte taine rânduite de Însuşi Mântuitorul Hristos prin Sfinţii Apostoli. Hulirea împotriva orânduielilor bisericeşti întocmită de Sfinţii Părinţi în sfintele soboare prin insuflarea Duhului Sfânt, pentru însuşi mântuirea sufletelor noastre şi pentru fericirea noastră spirituală şi pământească. Căci toate ne învaţă a lucra virtutea, spre a ne apropia de Dumnezeu. Toate câte s-au scris, spre învăţătura noastră s-au scris, şi toată Scriptura de Duhul Sfânt este insuflată, a zis marele Apostol Pavel. De aceea oricine se împotriveşte rânduielilor şi învăţăturilor Bisericii şi moralei creştine, Duhului Sfânt se împotriveşte; şi cine va huli împotriva Duhului Sfânt în veci nu se va ierta. Şi vai! Cât de mâhnit este sufletul meu când văd cât de mulţi hulitori sunt astăzi împotriva acestora: ba unii au fală a defăima Biserica, formele şi moralul ei,iar pe strămoşii noştri care au făcut sfinte mânăstiri şi biserici, în care se săvârşeşte jertfa Fiului lui Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor şi mântuirea sufletelor noastre, şi le-a înfrumuseţat cu felurimi de aşezăminte pentru faceri de bine, şi le-a înzestrat cu mari venituri, spre slava lui Dumnezeu şi le-a sprijinit cu mari jertfe, a nu fi prădate de păgâni, precum şi pe mai marii bisericii care au scris cărţi morale prin care ne învaţă virtutea şi toată fapta bună, şi dintre care unii s-au jertfit pentru credinţă şi pentru patrie, ei îi numesc proşti şi neînvăţaţi, şi ei pentru că se cred procopsiţi, defaimă tot, vor să ruineze tot; şi prin sofismele lor logice se silesc a amăgi pe cei slabi în credinţă, ba chiar şi pe cei mai aleşi, prin ameninţări de dispreţ.

Fraţilor preoţi! Răceala care se vede asupra credinţei, după dispreţul ce se vede asupra Bisericii Ortodoxe, asupra rânduielilor şi moralei ei, către religie şi către persoanele bisericeşti, putem crede cuvintele marelui Apostol Pavel care zic: „Vor veni vremuri cumplite când învăţătura cea sănătoasă nu o vor primi, ci după poftele lor îşi vor alege învăţători. Aceştia vor fi – a zis marele Apostol – clevetitori de religie, fără conştiinţa despre faptele lor, iubitori de sine, trufaşi, nemulţumitori, vânzători, iubitori de argint, neînfrânaţi, de părinţi neascultători, care pururi se învaţă dar la cunoştinţa adevărului nu vor veni“. Dintre care unii sunt chiar învăţători de morală şi de religie, având numai chipul bunei credinţe, iar puterea ei tăgăduind. Aceştia nu vor a fi un Dumnezeu creator al tuturor văzute şi nevăzute, vor a le crede toate făcute de sineşi. Nu vor a fi providenţă ci toate a se cârmui la întâmplare; în timp ce universul cu toată regulata lui frumuseţe şi statornicie precum şi natura întreagă dovedesc pe un atotputernic creator şi chivernisitor, care este Dumnezeu. Aceştia nu vor să fie de nici o credinţă, să nu aibă nici o religie, ci voiesc ca fiecare din ei să aibă credinţa sa, religia sa; pentru că le place libertatea naturii, a trăi dobitoceşte în toată desfrânarea. Nu le place nici un guvern , nici o religie, nici o regulă, pentru că nu vor să fie supuşi, nu vor să aibă nici un respect, nici către cei mai mari; pentru că toată stăpânirea de la Dumnezeu este rânduită, nici către cei bătrâni, nici chiar către părinţii lor.

Fiilor! Dumnezeu voieşte [ca] toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină: „N-am veni să chem pe cei drepţi ci pe cei păcătoşi la pocăinţă, că mare bucurie se face în cer pentru un păcătos ce se pocăieşte” a zis Însuşi Mântuitorul Hristos, care S-a pogorât din cer pe pământ ca să întoarcă pe cei rătăciţi la cunoştinţa adevărului; şi cine a întors suflet de la rătăcire, a acoperit mulţime de păcate. Şi datoria noastră este ca acestor ateişti să le arătăm că au rătăcit, s-au abătut de la cunoştinţa adevărului, şi să-i facem a înţelege că nu poate fi de sine-şi nimic, toate urmează a avea un început, un autor, şi acest mare creator este atotputernicul Dumnezeu, a căruia fiinţă este veşnică, definiţia spirituală, nematerială, destinaţia de a guverna universul şi peste fiinţele create de Dânsul spre slava Lui şi toate sunt supuse Lui. Aşadar toată fiinţa are început, are definiţia sa, destinaţia sa, urmându-şi curgerea sa regulată, precum providenţa a rânduit-o. Prin urmare şi omul ca fiinţă îndumnezeită, spre a se susţine în vrednicia sa, a trebuit să aibă o religie; însă toată religia, tot cultul trebuie să aibă misterele sale, morala sa, formele sale, aşezămintele şi regulile sale, şi pe care tot omul este dator a le crede, a le primi cu conştiinţă şi a le privi şi a se purta către dânsele cu respect; şi dacă nu pentru ştiinţa sa, cel puţin întâi că toate sunt insuflate de Duhul Sfânt şi în al doilea rând pentru binele obştesc după învăţătura marelui Apostol Pavel. Iar dacă stau foarte împietriţi în rătăcitele lor socoteli, datori suntem să ne ferim de dânşii noi şi toată turma: „Păziţi-vă de învăţaţii mincinoşi care vin la voi îmbrăcaţi în chipul bunei credinţe, iar înăuntru sunt lupi răpitori. Nu daţi cele sfinte câinilor nici aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor ca nu cumva să le calce în picioare şi întorcându-se să vă rupă şi pe voi” – a zis Însuşi Mântuitorul Hristos. De omul stricat la credinţă după o sfătuire şi două de nu înţelege, ne învaţă marele apostol, să fugim; că cuvântul lor, suflarea lor, cangrenă este care molipseşte chiar aerul. Că omul cel rău, din comoara inimii sale, cele rele scoate, şi nu poate pomul putred să facă poame bune. O! Cât de înfricoşătoare va fi ziua aceia când se va zice: „Duceţi-vă de la mine cei ce aţi lucrat fărădelegea”. Că nu numai pentru faptă ci şi pentru tot cuvântul hulitor, avem să dăm seama la ziua judecăţii, a spus însuşi Mântuitorul Hristos. Fericiţi dar cei ce vor asculta cuvântul lui Dumnezeu, propovăduit de bărbaţii virtuoşi prin insuflarea Duhul Sfânt, şi-l vor păzi pe dânsul. […]

Duhovniceştilor fii şi fraţi preoţi! A învăţa pe oameni să se iubească între dânşii, să-şi iubească patria, să jertfească orice interes pentru fericirea ei viitoare, care este pentru voi şi pentru copii voştri, este datoria noastră, sau mai bine să zic a voastră. A voastră zic, pentru că trăiţi în popor, voi sunteţi sufletul societăţii, voi primiţi pe om din pântecele maicii sale şi călătoriţi împreună pe calea acestei vieţi spinoase până îl duceţi în sânul pământului care este maica noastră a tuturor. Voi dar, o cunoaşteţi mai bine ce o apasă, ce duh rău o ispiteşte pe naţiune. Mântuirea ei intr-adevăr atârnă de la dânsa, dar atârnă şi de voi, pentru că voi sunteţi datori a-i arăta pe lupii care prin vicleşug vor să o sfâşie la credinţă şi s-o împrăştie. Pentru că voi sunteţi păstorii, iar ei oile. Slujiţi-le voi de exemplu pentru credinţa în Dumnezeu şi pentru toată fapta bună; şi toţi se vor face mucenici, cel puţin toţi virtuoşi. Păziţi voi cu respect aşezămintele Bisericii se vor face buni creştini. Slujiţi-le voi exemplu pentru dragostea pentru dragostea către aproapele prin faceri de bine şi-şi vor aduce averile la picioarele voastre ca să le împărţiţi la săraci. Slujiţi-le de exemplu pentru iubirea de dreptate, şi toţi vor zice ca vameşul: „de am luat ceva pe nedrept întorc împătrit”. Slujiţi-le de exemplu pentru patriotism, şi toţi vor lăsa averile, soţiile şi copii şi vă vor urma; se vor face eroi, vor înfrunta moartea ca nişte zei: „Păstorul cel bun care-şi pune sufletul său pentru oile sale, el merge înaintea lor, şi oile merg după dânsul, la glasul lui toată turma urmează; iar năimitul care păstoreşte numai pentru interes, când vede lupul venind fuge că năimit este şi nu-i este lui grijă de oi”. […]

Duhovniceştii mei fii! În tot timpul ca arhipăstor al vostru n-am încetat a-mi aduce aminte de datoriile mele şi a vă da sfătuirile mele. Iată şi acum prin această epistolă vă aduc aminte ca să vă îndeletniciţi fără obosire cu citirea dumnezeieştilor cărţi spre a vă îmbogăţi mintea, că chemarea voastră este înaltă, este sfântă, mai repet o dată, este a întoarce pe fraţii voştri de la rătăcire la cunoştinţa adevărului. A le insufla respect pentru tainele şi învăţăturile religiei ortodoxe, şi către cei mai mari. A-i învăţa să fie supuşi la legi, a fi liniştiţi, fii ai păcii şi deprinderea la toată fapta bună cu însuşi exemplul vostru. Datoria voastră este a o apăra de lupii ce vor a o sfâşia de la credinţă, a o compune, a o demoraliza şi a o umple de vicii prin desfrânare şi lux. […]”

(Sursa: Laurentiu Dumitru – Actualitatea unei scrisori din 1863)

CRIZA UNEI TAINE

Ieri, nu am ajuns la Marșul pentru Familie. Sper că voi ajunge la anul. Până atunci susțin demersul pentru păstrarea familiei tradiționale în felul meu, spunând lucrurilor pe nume și subliniind faptul că parteneriatele civile (în cazul în care vor fi legiferate) nu servesc în nici un fel familiei. In primul rând că parteneriatele civile sunt un fel de ,,cununii civile,,. Singura deosebire dintre cele două forme de comuniune impuse de stat este aceea că în timp ce la cununia civilă se prezintă un cuplu format dintr-un bărbat și o femeie, la parteneriatul civil se pot prezenta și indivizi de același sex, adică homosexualii. Iar, ideea că parteneriatele civile ar reduce rata concubinajelor este falsă și să vă amintesc de ce. Mulți dintre voi cunoașteți …
AVENTURA CUNUNIEI CIVILE
Chiar și cununia civilă, ca formă de căsătorie, a fost o lovitură dată familiei tradiționale. Astfel că, în timp ce pentru căsătoria religioasă aveai nevoie de cununie civilă, pentru aceasta din urmă nu aveai nevoie de cununie religioasă. Singura legitimă era ,,cununia civilă,, deși termenul era total nepotrivit. Cununi primeau mirii doar la Biserică, la Primărie doar semnau un contract în fața unor martori și se angajau să întemeieze o familie. Deci, era un parteneriat civil pentru o intreprindere cât se poate de onorabilă.
Comuniștii au promovat, sprijinit și impus cununia civilă cu toate forțele, în timp ce cu aceleași forțe boicotau și subminau cununia religioasă, singura valabilă și cu tradiție în societatea românească. Considerată perimată, retrogradă, scumpă și învechită nunta tradițională a căzut treptat în derizoriu. Așa se face că sute de mii de familii tinere trăiau fără cununie religioasă adică fără binecuvântarea lui Dumnezeu. Scuza generală era aceea că nu au avut bani de nuntă. Dacă scuza era adevărată atunci este clar că societatea comunistă era mult mai săracă chiar și decât umilele comunități sătești din Bărăgan unde nunta tradițională la 1900 dura șapte zile. Dacă mai punem la socoteală că fiecare familie de țărani avea circa cinci-șapte copii vă dați seama câte nunți avea e făcut un țăran. Și, le făcea după datină, pe toate.
Dacă scuza era falsă, atunci trebuie să ne dăm seama că măsura a fost cea mai cruntă lovitură dată familiei creștine și implicit Bisericii.
Adevărul este că nunta creștină autentică constă doar în slujba de binecuvântare, după care se pune o masă după posibilitățile fiecăruia. Petrecerea cu muzică și zgomot se adresa doar comunității și prietenilor. Nu este parte componentă a nunții creștine tradiționale, ci cel mult a nunții păgâne. Cert este că chiar și  la nunta de șapte zile se mânca și se bea mult mai puțin decât se consumă doar într-o singură noapte la nunțile contemporane.
CONCUBINAJUL=CRIZA CUNUNIEI CIVILE
Fără binecuvântarea lui Dumnezeu, cununia civilă este o aventură. Divorțurile lungi și grele, partajele mereu contestate, nemulțumirire de ambele părți au poluat și au compromis atât de mult instituția căsătoriei încât generația următoare, majoritatea copii din familii fără binecuvântarea, au ajuns să trăiască în concubinaj. Ei bine, culmea ironiei este că parteneriatele civile pretind să se adreseze tocmai concubinilor nehotărâți oferindu-le o alternativă.
Evident că o contribuție la decăderea familiei tradiționale au adus și educația, starea economică și instabilitatea.
CRIZA UNEI TAINE
Insă un prim pas la redresarea situației este tocmai promovarea cununiei religioase, adică a nunții binecuvântate care este în tradiția ortodoxă o mare Taină. Doar Duhul Sfânt poate uni, media, consfinți legătura dintre doi oameni diferiți prin structură, sex, educație, mentalitate. Motivul declarat al concubinilor este acela că trebuie să se cunoască mai bine. O mare eroare! Oamenii nu se cunosc nici pe sine, darămite pe celălalt. Omul este o sumă de posibilități și variabile care poate reacționa imprevizibil în momente cruciale. Nu cunoașterea este scopul căsătoriei, ci împreuna călătorie în viață. Și pentru asta nu ai nevoie de mare cunoaștere, ci de dragoste. In realitate, concubinajul a apărut pe fondul unei atracții fizice, umane și naturale, dar lipsite de dragoste. Concubinii nu vor să împartă nici bogăția, nici sărăcia, nici nebunia, nici neputința unuia dintre ei. Nu au dragoste pentru că nu au pe Duhul Sfânt, singurul izvor de iubire autentică.Or, aceasta este marea pierdere a familiilor lipsite de binecuvântare. Bărbatul nu este un erou veșnic și nici femeia o ,,icoană în altar s-o pui,,. Sunt o mare Taină și nici o legislație de ordin social nu poate amelioara criza unei taine. Concubinii au sufletele rupte, din drame mai vechi sau mai noi, dar nu parteneriatele civile le rezolvă situația. Ci, Taina Nunții! Doar Duhul Sfânt poate transforma nebunia în bunătate și atracția fizică în iubire pe veci.

SUBSCRIU LA SCRISOAREA DESCHISA A MNIR

IMPORTANT!
Comunicat al Sindicatului Lucrătorilor din Muzeul Național de Istorie a României
Sindicatul MNIR nu împărtășește entuziasmul afișat de ceilalți lideri sindicali participanți la consultările pe domeniul Cultură în legătură cu proiectul noii Legi a Salarizării Unice a personalului bugetar.
Sunt o serie de probleme care ne fac să privim cu neîncredere și scepticism aceste lucruri:
1. Discuția s-a purtat pe un document intern, doar prezentat pentru vizualizare, neexistând timpul de a face o analiză profesionistă și pertinentă asupra prevederilor acestuia;
2. Chiar și așa, la lectura în diagonală, apar o serie de incongruențe și neclarități care trebuie elucidate (salarizarea treptei 1A, problema cercetătorilor din muzee, bugetarea noilor ocupații intrate în COR, statutul investigatorilor etc);
3. Nu putem accepta entuziasmul debordant cu privire la afirmația de creșteri de peste 100% în domeniul muzeelor, pentru că aceasta arată de fapt că “împăratul a fost și este gol” în ultimii 20 de ani și că avem, de fapt, o categorie de specialiști/profesioniști de excepție, ținuți de toate guvernările pe o salarizare puțin peste salariul minim pe economie;
4. Nu putem accepta calendarul și eșalonarea intrării în plată propuse de legea salarizării unitare, întrucât pentru categoria profesională pe care o reprezentăm, acest lucru a devenit o problemă de supraviețuire!!!
5. Această categorie, omisă de toate majorările salariale, pentru care inclusiv celebra OUG 43/2016 a avut ca efect crearea unei falii imorale și indecente, între personalul de execuție și funcțiile de conducere (un șef de secție din Muzeul Național de Istorie, indiferent dacă are studii postuniversitare sau nu, are o salarizare de patru ori mai mare ca a unui expert din subordine), este cea chemată să descopere, să păstreze, să îngrijească și să pună în valoare patrimoniul cultural al României (moștenirea și identitatea ei);
6. De aceea, lupta noastra este pentru un tratament similar cu cei din instituțiile de spectacol, prin promovarea unei ordonanțe de urgență similare OUG 2/2017. Acest lucru presupune un efort/impact bugetar minim, întrucât ar trebuie aplicată doar la personalul de execuție (cca 4700 de salariați la nivel național), șefii culturnici fiind deja “rezolvați” printr-un permanent repetabil miracol;
7. Personalul din muzeele din România, lezat, frustrat și desconsiderat, în condițiile în care au fost înființate și bugetate tot felul de sinecuri culturale, care să organizeze festivitățile Centenarului, este hotărât ca, în cazul în care nu va fi auzit, dar mai ales ascultat, să declanșeze “Protestul Centenarului fără substanță/Protestul identității în zdrențe”!
Specificăm faptul că forma de organizare a acestui Protest nu va afecta, sub nici o formă, patrimoniul cultural mobil și imobil pe care îl avem în păstrare și administrare, conștienți fiind de sacralitatea misiunii noaste profesionale!
Chemăm alături de noi toate sindicatele din muzeele din țară, toate organizațiile profesionale specifice, precum și toate asociațiile cu obiect cultural care cred în justețea demersului nostru.

PĂRINTELE IOAN DE LA RARĂU DESPRE STARETUL SĂU, IEROSCHIMONAHUL DANIIL SANDU TUDOR- STAREŢUL RUGĂCIUNII ISIHASTE

Intr-o Românie a nedreptăţilor, nici măcar mucenicii din timpul prigoanei comuniste nu sunt canonizaţi, încă. De Praznicul Sf. 40 de mucenici, evocăm personalitatea părintelui Daniil cunoscut mai ales prin pseudonimul gazetăresc de Sandu Tudor. Redau un articol din revista ATITUDINI.

28© ATITUDINI | no.48 | 2017

ÎNCHIS PENTRU RUGĂCIUNEA LUI IISUS

Părinte Ioan, sfinţia voastră aţi fost ucenic al Părintelui Ieroschimonah Daniil Sandu Tudor, ne puteţi spune câteva cuvinte despre părintele Daniil Tudor?

Părintele Daniil Tudor era foarte duhov­nicesc. Avea doisprezece călugări şi la toţi el le-a dat rasă, dulamă şi fes şi metanii în mână. El punea bază pe rugăciune. Mi-a fost stareţ trei ani la schitul Rarău.

L-aţi avut stareţ pe părintele Daniil trei ani de zile?

Da, ca stareţ şi duhovnic. Era un tezaur duhovnicesc pentru toată Biserica.

Ce program avea mănăstirea pe atunci?

Liturghie făcea numai sâmbăta şi duminica şi vecernia, seara. Mâncarea era de la două după-amiaza, apoi seara. Dar el nu mânca mai niciodată, doar sâmbăta şi duminica mânca o dată în zi. Când se dădea masa, era cu obştea, se citea cuvânt din Sbornic şi după aceea el tălmăcea, vorbea la obşte duhovniceşte. Şi era omul rugăciunii permanente. Dormea foar­te puţin, Dumnezeu ştie cât dormea. Tot timpul era lumină la el, deşi nu exista lumină electrică, era lampă pe atunci. Dormea cu capul pe o cioată şi acoperit cu un cearşaf sau cu cojocul lui cu care îl mai vedeai ziua. Era foarte duhovnicesc şi foarte nevoitor. Când mergeam noaptea la el, indi­ferent când, îl găseam treaz. Şi când mergeam desculţ noaptea pe iar­bă la el, era la uşă, o deschidea şi mă întreba: „Ce e, fiule?” N-auzea paşii, dar ştia că vin. Şi apoi îmi făcea o binecuvântare pe cap şi aveam linişte şi pace. Era veşnic cu rugăciunea şi scria. Avea cărţi multe, vreoşase mii de volume. Dar au rămas o parte la Securitate, o altă parte la Patriarhie, o parte nu ştiu cui le-a dat şi Dumnezeu ştie că, de când l-au arestat, nu se mai găsesc acele cărţi. Părintele Daniil ştia vreo câ­teva limbi străine, era un om cult. La vârsta de opt ani citea cărţi de filosofie. A fost fiu de boier, a avut şi avion propriu.

Am înţeles că s-a prăbuşit cu avionul acela.

Da, a căzut de la 2000 de metri înălţime. A mai mers ca turist la Sfântul Munte Athos şi acolo s-a interesat de viaţa muntelui, de viaţa duhovniceas­că şi a învăţat rugăciunea inimii. A stat vreo două, trei luni acolo. Când a venit ia Bucureşti, a venit cu barbă. Şi avea în societatea lui prieteni numai generali, profesori universitari, miniştri, nu vorbea cu oricine. Era directo­rul ziarului Credinţa şi în fiecare lună pe Dealul Patriarhiei avea studenţi, vreo 30,40 pe care îi învăţa rugăciunea inimii. Vara mulţi veneau şi lucrau la fân, aici la Rarău şi îşi făceau vacanţa la mănăstire. Era un om neînfricat. Trimitea Partidul pe atunci conţopişti din ăştia cu facultatea Ştefan Gheorghiu (ce facultate era şi aceea, numai Dumnezeu mai ştie), ca să-l comba­tă în credinţă, că voiau să-l supună. Niciodată n-au reuşit să-l combată! El i-a biruit pe toţi. Şi dacă a văzut Partidul că nu poate să-i astupe gura şi că n-are adversar, au pus să-l aresteze. Şi l-au băgat în temniţă.

 

Câţi ani aveaţi când l-au luat pe Părintele Daniil la închisoare?

Cu aproximaţie, vreo douăzeci şi şapte de ani aveam.

 

Şi ce a zis la proces?

L-au întrebat: „De ce merg atâţia tineri acolo în munte?”. Şi el a răspuns: „l-am atras ca să-i învăţ să spună „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul„Stai josî“. Şi i-au dat 20 de ani muncă silnică.

 

Şi în temniţă a murit

Da, la Aiud, l-au omorât intenţionat. La Aiud l-au băgat la Zarea, cu un doctor şi peste tot era numai gheaţă. Părintele Daniil Tudor s-a aşezat în cruce cu faţa în jos pe gheaţa aceea, ca doctorul să stea pe spatele lui cu faţa în sus şi să zică mereu: „Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Şi când au venit la o săptămână să-l arunce în groapă sau pe râpă, numai Dumnezeu ştie, era o căldură acolo şi toată gheaţa se topise, de s-au speriat gardienii şi au fugit. Insă aşa s-a stins.

Dar nu v-aţi amărât când l-au închis că nu o să-l mai vedeţi?Păi, cum să nu? Că e greu dacă nu ai stareţ! Pe mine mă lua des prin oraş, pe aici prin Câmpulung şi mai mergeam cu el şi la Bucureşti. Am conştientizat multe lucruri minunate lângă el, am întâlnit oa­meni care erau purtători de duh, care ştiau dinainte ceasul morţii, oameni postitori, rugători.

Erau ucenicii lui?

Da, erau ucenicii lui. Şi câţi călugări erau în toate părţile, tot pe la el veneau. Şi maicile de la Vatra Moldoviţei veneau tot pe acolo la târg cu căruţa ca să ia alimente. Pe atunci nu erau maşini ca acum. Aici în Valea Seacă era un om, Gheorghe Petricaru, care şapte ani a stat în pat paralizat şi nu a cârtit ni­ciodată. Şi părintele Daniil Tudor, pe când mergea la Bucureşti sau în oraş cu câte o treabă, trecea pe la Gheorghe Petricaru şi îi făcea Sfântul Maslu, îl spovedea, îl împărtăşea cu Sfintele Taine.

S-au făcut si multe minuni aici la Rarău. Odată, de

Acoperământul Maicii Domnului, părintele Daniil n-a făcut priveghere, a făcut numai Vecernia mare. A doua zi s-a făcut slujba, Liturghia şi apoi ne-am dus la masă. Când să mergem la masă – mănăs­tirea avea n-a făcut priveghere, a făcut numai Vecernia mare. A doua zi s-a făcut slujba, Liturghia şi apoi ne-am dus la masă. Când să mergem la masă – mănăs­tirea avea pe atunci un viţel şi şapte miei — auzim că au dispărut viţelul şi mieii. Fuseseră într-o livadă acolo, păşteau şi deodată nu au mai fost, au dispă­rut. Toată noaptea i-am căutat cu lanterne, cu făclii, cu felinar şi n-am găsit nimic. Eram toţi, eram vreo ii,I2. Dimineaţa vine un om din satul Chirii şi spu­ne: „Acolo, afară de mănăstire, lângă gardul mă­năstirii, lupii au mâncat o vacă”. Şi mi-am zis: „Ei, s-a terminat şi cu viţeii şi mieii. I-au mâncat lupii şi pe ei”. Dar părintele Daniil a făcut slujbă şi s-a dus la Maica Domnului şi s-a rugat şi a spus: „Maica Domnului, iartă-ne, că am greşit. De altă dată n-o să mai ţinem sărbătoarea asta a ta fără priveghere Şi în timp ce stăteam la masă, tot la ora două, când am ieşit, veneau viţelul şi cu mieii, unul după altul,

asa, în sir ca în armată, viţelul în fată si mieii toti după el.

Altădată nu aveam ce să mâncăm. Este mult pă­mânt la mănăstire, dar e mai mult iarbă. Şi mergea părintele Daniil la Maica Domnului, făcea o rugă­ciune si într-o oră, două venea căruţa de la Chiril sau din Câmpulung, plină cu alimente. Aşa se în­tâmpla la Rarău pe vremea părintelui Daniil Tudor.

„RUGĂCIUNE, RUGĂCIUNE, RUGĂCIUNE NEÎNTRERUPTĂ”, ĂSTA ERA SINGURUL LUI ÎNDEMN

După ce m-am hotărât să mă fac călugăr am plecat la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul de la Sibiu unde am stat şase luni, dar pentru că acolo se mânca şi carne (ceea ce nu mi s-a părut potrivit pentru că­lugări) am plecat la Mănăstirea Rarău din judeţul Suceava unde era stareţ Ieroschimonahul Daniil- Tudor. Nu ştiam cine e, dar am rămas acolo pentru că mi-a plăcut foarte mult. Când l-am cunoscut eu, părintele Daniil avea peste 6o de ani şi chiar dacă avea barbă albă, părul alb, era un bărbat foarte fru­

mos, puternic ca un flăcău de 20 de ani, roşcovan la faţă, cu fruntea mereu ridicată, ochii căprui şi pă­trunzători, parcă de o severitate nerostită. Când se uita la tine, te simţeai mic şi păcătos. Auzisem că avea o cultură de savant în multe domenii de la fi­lozofie, pictură şi teologie până la cele mai riguroa­se ştiinţe şi că în lume avea ca prieteni miniştri, ge­nerali, scriitori, profesori universitari şi că deseori aceştia se temeau să deschidă gura în faţa lui, căci era un partener foarte incomod de discuţii, care te eclipsa cu ştiinţa lui, un om aprig, necruţător cu di­letanţii, cu cei neinformaţi şi cu cei care nu-i împăr­tăşeau părerile.

Aici însă în mănăstire, devenea cu totul alt om. încă de când l-am văzut prima dată parcă o voce mi-a şoptit la ureche că am în faţă un om ceresc.

Vă mărturisesc că, adesea, privindu-l îmi venea să mă aplec să sărut urma pe care piciorul lui o lăsa pe pământ. Parcă plutea printre noi, tăcut şi interiori­zat, nu era deloc vorbăreţ şi tăios ca în cercurile lui de intelectuali. Trăia retras, era un monah aşa-zis „de chilie”. Toată noaptea la fereastra odăiţei sale ve­deam lumină, dacă dormea o oră, două pe noapte… Avea mereu rugăciunea lui Iisus în suflet şi un om care are această rugăciune în suflet dobândeşte trez- via! …Chilia lui era sărăcăcioasă, cu un pat mare călugăresc, o masă de lucru şi un scaun, iar de jur împrejur numai cărţi, peste 6000 de volume, multe dintre ele cărţi rare, alese pe sprânceană, din vas­ta sa bibliotecă de la Bucureşti. Avea mare evlavie la Sfântul Ioan Bogoslovul, purta cu el mereu şi o veche Icoană a Rugului Aprins. Când intra părin­tele Daniil în biserică, pur şi simplu se schimba at­mosfera. Vă spun sincer, de multe ori îl vedeam păşind în pridvor şi deodată simţeam cum aerul dinăuntru se încălzeşte. Când cânta în Altar gla­sul lui ne ţinea de foame, de frig şi de sete.

Era un aprig postitor şi rugător, un stareţ care ţinea cu străşnicie adevăratele rânduieli ale unei chinovii ortodoxe. De pildă noi, fraţii, trebuia să cerem bi­necuvântare ca să putem mânca fragi de pe munte, iar în duminici, chiar dacă mâneam fragi sau zme­ ură prin păduri, nu aveam voie să aducem nici o bobiţă în mănăstire ca să nu facem ispită.

Ştiam că părintele Daniil a stat trei ani sihastru la Râpa lui Coroi în Munţii Sihla pe lângă mă­năstirea Sihăstria Neamţului, păstrând jurămân­tul tăcerii, mâncând o dată în săptămână ciuperci crude. Aici pe Rarău, mânca de două ori în săp­tămână, doar sâmbăta şi duminica. Atât! Cinci zile pe săptămână nu mânca, se ruga neîncetat, ţinea toate slujbele şi predica după fiecare slujbă. Mai mult, la ceasurile mesei venea de fiecare dată în trapeză, ne privea pe noi cum mâneam, chiar dacă el nu lua nicio fărâmitură. In timpul fiecărei mese, un frate citea din Cartea Sfântă, din Vieţile Sfinţilor, Pateric, Sbornic sau o anumită rugăciu­ne, apoi mâneam în tăcere, iar la sfârşit părintele Daniil dădea explicaţii pe marginea celor citite. Vorba îi era blândă, dar hotărâtă. In faţa noas­tră nu rostea o vorbă mai mult decât se cuvenea, impulsiv era doar cu ateii, cu cei care voiau să-i tulbure viaţa închinată lui Hristos. îmi amintesc şi acum dimineaţa când am păşit întâia oară pe poarta mănăstirii Rarău ţinând în mână o valijoară ostăşească din lemn şi după câţiva paşi, am rămas aşa, încremenit, năucit de cele pe care le vedeam. în curtea aceea se simţea un neîn­chipuit duh de pace, un duh de pace datorat unei rânduieli sfinte statornicite de cârmuitorul ob­ştii. Vedeam călugări tineri, cu metaniile în mână,

fraţii se opreau din muncit, se puneau în genunchi şi se rugau chiar acolo sub cerul liber. Aveam să aflu că asta era una din ascultările date de stareţul Daniil: în mănăstirea de la Rarău nu se muncea niciodată o oră neîntreruptă. O jumătate de oră munceai, o jumătate de oră trebuia să citeşti sau să te rogi. Fi­ecare călugăr avea mătăniile la brâu şi o trăistuţă din lână în care obligatoriu purta o carte de rugăciuni. Ii vedeai chiar şi pe mo­nahii ciobani în vârf de munte, îngenunchiaţi între oi, cu palme încleştate de rugă, aşa umbla şi stareţul îmbrăcat modest, ca un simplu monah.

„Rugăciune, rugăciune, rugăciune neîntrerupta’, ăsta era singurul lui în­demn. Acesta a fost exemplul pentru mine atunci, ca simplu frate în mă­năstirea părintelui Daniil şi este şi acum când sunt şi eu, la rândul meu, stareţ la mănăstirea mea, unde rânduiala este aceeaşi ca la mănăstirea Rarău. Părintele Daniil-Tudor m-a îndemnat atunci să merg să fac Teo­logia să devin preot, dar eu i-am răspuns: „Eu am venit să mă fac monah, nu preot”. După trei ani de stat la Rarău, am plecat la mănăstirea Slatina unde am lucrat într-un beci cu părintele Ambrozie care era magazio­ner şi unde din cauza curentului m-am îmbolnăvit de meningită croni­că. Atunci mi-am dat seama ce importanţă are ascultarea de stareţ! Eu nu am ascultat de stareţul Daniil-Tudor când m-a îndemnat să merg la studii pentru a deveni preot şi mi-am făcut voia, îmbolnăvindu-mă ast­fel foarte grav!… Am plecat acasă pe la rude pe un munte, pe un deal. A trecut timpul până când cineva din Departamentul Cultelor (un inspec­tor din Câmpulung-Moldovenesc) mi-a sugerat să mă duc la Teologie la Sibiu. Am fost arestat printr-un denunţ şi am fost cinci luni la Securitate la anchetă în Suceava, o lună la închisoarea Jilava şi restul până la doi ani am stat în închisoarea de la Aiud. O închisoare foarte grea! Acolo mi s-a impus să mă lepăd de mănăstire şi mi s-au dat mai multe cărţi să citesc să mă convingă de inexistenţa lui Dumnezeu. Şi eu le-am spus: „Cărţile sunt bune, dar ideile sunt tendenţioase şi rele. Puteţi să mă împuşcaţi, vă plătesc şi cartuşele (dacă aş avea bani!) dar nu fac nimic din ceea ce îmi cereţi!”. Şi am fost eliberat[1].

(Fragment de interviu, acordat maicilor de la mănăs­tirea Paltin Petru-Vodă)

 



[1] Relatare preluată de pe http://manastireasihastriararaului.blogspot.ro/2012/08/ arhischimonahul-ioan-staretul-manastiri.html

CALENDARUL PROTESTATARULUI. Jurnal de rezistență (7) Teoria țapului ispășitor

Până la alegeri mai sunt 1409 zile. Va fi o zi mare, de răzbunare antipesedistă. Voi merge și voi vota de la prima oră. Impotriva PSD! Nu că i-aș fi votat vreodată, dar acum am motive obiective

PSD se poate lăuda că a adus în politica românească practica ,,țapului ispășitor,,. Inspirată din religia iudaică, ritualul sacrificării unui țap în pustie spre iertarea păcatelor poporului,, a fost transpus în politica PSD prin sacrificarea șefului de câte ori partidul călca într-o groapă electorală.Nimeni nu poate uita noaptea cuțitelor lungi când Năstase a fost trimis la plimbare și nici noaptea în care Geoană disperat se autoproclamase președinte înaintea numărării votului final. In afară de un spectacol mediatic în care șeful păcătos era făcut praf și toate pozele îl arătau ba cu gura căscată, ba scobindu-se în nas, practica ,,țapului ispășitor,, a fost frecție la un picior de lemn. Românii nu sunt un popor asiatic și nu au cultul șefului așa încât să fie impresionați de un partid care își schimbă periodic șefii. Ceaușescu nu s-a menținut președinte datorită vreunei charisme personale, ci pe baza aparatului de partid și represiune, la fel cum și PSD nu a  picat datorită șefilor, ci abuzurilor interminabile ale baronilor locali. Adică exact eșalonul care aducea voturi la partid. Prin politică votul se transformă în bani și putere și lor nu le-a trebuit mai mult. Nu și-au pus problema de unde vin acele voturi și de ce sunt majoritari pe harta județelor sărace. Și-au închipuit că acela era electoratul lor. In realitate, acolo era măsura reală a politicii baronilor locali. Principiul cinic, conform căruia cu cât mai mulți oameni cu probleme sociale cu atât mai mulți votanți PSD, nu funcționează în cazul unui electorat sărac, dar informat. Erorile șefilor din teritoriu au dus partidul la pierzare. Și evenimentele din ultima lună au arătat că, chiar și ajunși la puterea supremă, baronii de partid  nu au principii politice, ci interese de grup.

Mărturisitorii și apărătorii Ortodoxiei care au suferit în temnița de la Tg. Ocna au fost pomeniți astăzi, 16 februarie, la biserica ”Sf. Împărați” din Târgu Ocna

În contextul ”Anului comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română”, joi, 16 februarie 2017, începând cu ora 09.00, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, a avut loc la biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena“ din Tg. Ocna, slujba de pomenire pentru deținuții politici care odihnesc în groapa comună din apropierea Penitenciarului-Spital. Sfânta Liturghie și rânduiala parastasului au fost oficiate de către un sobor de preoți, sub protia părintelui arhimandrit Pimen Costea, vicar administrativ și delegat al Centrului Eparhial de la Roman. Au asistat numeroși preoți și credincioși de toate vârstele și din multe zone ale țării. Unii dintre mireni au fost îmbrăcați în costum popular tradițional, demonstrând astfel credință curată și statornică, dar și dragoste față de neamul românesc. De asemenea mulți participanți la slujbă au purtat cu mândrie drapelul național, fapt care a creat o atmosferă ce demonstrează respectul față de patria natală și față de memoria celor pomeniți. A urmat o procesiune cu icoane, steaguri tricolore și candele luminânde către Casa de Cultură a orașului. Programul manifestării s-a încheiat cu o sesiune de evocări despre mărturisitorii și apărătorii Ortodoxiei din temnița de la Tg. Ocna, în cadrul căreia au vorbit părintele arhimandrit Pimen Costea, pr. prof. univ. dr. Vasile Gordon de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din București, pr. Ioan Bârgăoanu Protoiereu al Protoieriei Onești, pr. Silviu Neicu paroh la parohia Albele și domnul Ciprian Voicilă – scriitor și sociolog. Citește mai multe articole despre: protopopiatul onesti, anul omagial 2017

Preluat de la Episcopia Romanului si Bacaului

CALENDARUL PROTESTATARULUI. Jurnal de rezistență (6)PSD ȘI SF. VALERIU GAFENCU

 

Până la alegeri mai sunt 1412  zile. Va fi o zi mare, de răzbunare antipesedistă. Voi merge și voi vota de la prima oră. Impotriva PSD! Nu că i-aș fi votat vreodată, dar acum am motive obiective.

Azi am fost la comemorea lui Valeriu Gafencu, sfântul temnițelor comuniste, un tânăr care la 31 de ani a trecut la Domnul în penitenciarul de la Tg. Ocna, după 11 ani de temniță comunistă. 11 ani în care l-a înțeles pe Hristos, 11 ani în care l-a propovăduit pe Hristos, 11 ani în care a murit în fiecare zi pentru Hristos. Ei bine, Sf. Valeriu nu poate fi canonizat, deși poporul cere, faptele îl recomandă. De la Nicolae Steinhardt până la Ioan Ianolide, toți care l-au cunoscut au mărturisit pentru  sfințenia lui.  Nu poate fi canonizat pentru că legea securității naționale adoptată în 1991  îi trece pe legionari pe lista neagră, o dată pentru totdeauna. Valeriu nu a fost nici măcar legionar, ci doar frățior de cruce, adică așa cum au fost  mii de studenți ai vremii.

PSD ar trebui să găsească un răspuns pentru această văgăună legislativă pe care au creat-o în 1991. Ar trebui să ne explice de ce legea dată de ei în 1991, îl afectează pe Valeriu și în 2017? Teoretic nu ar fi trebuit. Legea menționează și pe comuniști alături de legionari și nici un comunist nu a avut de suferit. Ba mai mult, aceasta nu i-a împiedicat atât pe comuniștii din 1991 cât și pe uteciști să activeze în PSD, dar și în alte partide de după 1990. Vedem rezultatele. Insă legea din 1991 a stat la baza și altor acte normative, dar în care comuniștii nu au mai fost menționați. Pe lângă legile existente, interpretate abuziv în acest caz, o oarecare lipsă de curaj s-a manifestat și din partea Bisericii. D-abia în ultimii ani, Biserica a făcut pași hotărîtori spre lămurirea acestui episod trist din istoria ei.

Anul 2017 este anul comemorării sfinților din temnițele comuniste și PSD deja a început să plătească nedreptățile pe care le-au creat prin chichițe legislative greu de îndreptat. Se pare că nu va sfârși anul, dacă acești sfinți nu vor fi canonizați.

CALENDARUL PROTESTATARULUI. Jurnal de rezistență (5)

Până la alegeri mai sunt 1415  zile. Va fi o zi mare, de răzbunare antipesedistă. Voi merge și voi vota de la prima oră. Impotriva PSD! Nu că i-aș fi votat vreodată, dar acum am motive obiective.

După 1990, generația cea mai greu încercată a fost generația născută, educată sau crescută în comunism,  generația care a construit comunismul, generația pensionarilor de azi. Nu s-au regăsit niciodată în ideile de după Revoluție. O generația a cărei conștiință politică rămâne un naționalism gălăgios, vrăjită și care asemeni unor copii crede cu tărie tot ce se spune la televizor. O generație problemă, neîmpăcată inclusiv cu copii lor. Situația are o explicații istorice, sociologice, psihologice. Ei sunt prima generația de țărani dezrădăcinați în massă. Plecați de timpuriu la școli profesionale, șantiere, armată, au fost smulși din cultura tradițională țărănească și aruncați în plină ideologie comunistă atee, în cultura de masse.  Ideologia și ateismul nu te fac înțelept și munca, oricare ar fi ea, nu te face filosof. Vrem sau nu, trebuie să recunoaștem că bătrânii noștri comuniști  nu mai sunt înțelepți și că țara nu mai are babe cuvioase. Și asta este o problemă națională.  Bătrânii aceștia cu minte de copil au dreptul să voteze. Și, mai grav, PSD-ul a profitat de singurătatea, sărăcia și neputințele lor. De fapt, era singurul partid de care după căderea comunismului se agățaseră. Faptul că PSD i-a scos pe iarnă și ger să protesteze în poarta Președinției mi se pare inuman. Și, mai penibil, că după ce au văzut cum arată, s-au lepădat de ei. Le-a fost rușine cu ei. Au zis că nu i-a trimis ei! Dar cine? Nu s-au contrat ei în ședințe interminabile să scoată sau nu poporul în stradă? Nu s-a ofuscat madam Vasilescu și a zis că în treaba mitingului PSD, ea se desparte de părerea lui Liviu? Și madam Firea ținea cu ea, că de… Și, apoi brusc au apărut cumetrele de la Obor și bătrânii la gardul Cotrocenilor. Că, ei atâta așteptau să fie chemați să apere țara să nu se rupă. Ce contează că țările se fac și se desfac doar după marile războaie mondiale, pentru copii pensionari pesediști, țara e o mămăligă care se face praf dacă se țopăie mai tare în fața Guvernului. Oricum, la mitingul de la Cotroceni,  viitorul PSD arată bine,, toți dorobanți, toți căciulari…cu cușma pe-o ureche,, și vorba conului Leonida ,, când aude de libertare…sare și dumneaei răposata din pat, că era republicană,,.

CALENDARUL PROTESTATARULUI. Jurnal de rezistență (4)

Până la alegeri mai sunt 1417  zile. Va fi o zi mare, de răzbunare antipesedistă. Voi merge și voi vota de la prima oră. Impotriva PSD! Nu că i-aș fi votat vreodată, dar acum am motive obiective.

Abuzul în funcție e cheia de boltă a întregii corupții din România, așa că e de înțeles că trebuie legiferat corect și că la o adică trebuie calculată valoarea lui. Ăsta a fost și scopul declarat al ministrului Iordache. Insă cifra prevăzută e absolut ridicolă și să vă spun de ce. Un abuz în funcție aduce prejudicii materiale și  morale, prejudicii pe termen scurt și pe termen lung. Stricăciuni care mai pot fi reparate, dar și lucruri distruse pe veci. Prejudicii persoanelor dar și instituțiilor. Am putea spune că un abuz în funcție aduce prejudicii inestimabile în bani. Sunt lucruri pe care nu le poți cumpăra ca demnitatea, onoarea, statul de drept, profesionalismul. In astfel de cazuri valoarea prejudiciului trebuie să fie una simbolică. O bornă de la care să afirmi că a fost  abuz în funcție. O astfel de valoare simbolică poate fi aceea de 1 leu (un leu).

Dar, hai să calculăm împreună prejudiciul unui abuz în funcție. Să zicem că într-un târg de provincie, acolo unde PSD face legea se produce un abuz în funcție. Directorul unei instituții este demis în ciuda rezultatelor bune. Motivul ascuns: refuzul de a semna un proiect supraevaluat financiar. Deviza omului era simplă: nu furați pe semnătura mea!

Demiterea din funcție presupune pierderea salariului mai mare dar și prejudicii morale. Toată presa pesedistă îl făcuse praf. Omul nu suferă singur, familia și prietenii sunt alături. Alte prejudicii morale.

Nedreptatea nu este îndreptată, ba se mai adaugă și altele. Zi de zi omul suferă un prejudiciu. Urmează prejudiciile asupra instituției care decade. Se fac cheltuieli mari, dar rezultatele  sunt mediocre. Deci, prejudicii materiale.

Instituția se izolează, angajări puține, pe pile, specialialiștii sunt evitați. Alte prejudicii morale.  După 12 ani, omul nostru arată conducerii județului că instituția e la pământ. Pesediștii sunt surzi la dreptate.

Omul este sancționat disciplinar, activitatea îi este subevaluată, aproape exclus de la activitățile instituției. Alte prejudicii materiale. Altele prejudicii morale.

Toate astea s-au întâmplat de-a lungul a 16 ani, când la conducerea județului s-au perindat trei președinți pesediști. Ar fi putut fi opriți de liberalii care dețineau prefectura, dar lucrul acesta nu s-a întâmplat. Alt prejudiciu de imagine a PNL.

Și tot de 16 ani, autoarea morală a acestui abuz în funcție, vicepreședintă a PSD pe atunci, de la care am auzit pentru prima dată jargonul pesedist ,,Noi facem legea,, pe care mi l-a aruncat în față în loc de explicații, trândăvește pe aceeași funcție de conducere. Dovadă că atunci când un pesedist pune gheara pe o pradă, nu o lasă nici tăiat în patru. Un alt prejudiu de imagine, de astă dată pentru PSD.

Să calculeze Iordache prejudiciul unui simplu abuz în funcție și apoi să vină cu cifra penibilă, pentru care un om cinstit muncește o viață întreagă.