AMINTIRI DIN VALUL DOI

Culmea, din valul doi covid am amintiri frumoase legate de oameni, în primul rând. Mă refer aici la solidaritate. In jurul unui bolnav covid există un lanţ de oameni care îl aprovizionează, îl monitorizează şi îl susţin. Sunt de regulă prieteni şi rude, fără de care bolnavul nu ar putea rezista. Fără covid, nu aş fi văzut ce oameni frumoşi am în jurul meu. Apoi mă refer la dragoste nemăsurată faţă de oameni. In spitalul din Feteşti am văzut doctori şi asistente care erau de 10 luni pe baricade, fără concediu şi care nu primiseră nici măcar bonificaţiile promise. Asistentele de la etajul 3 erau pâinea lui Dumnezeu. Blânde, calde, atente, ne verificau ziua şi noaptea, ne administrau tratamentul, ne încurajau, îşi aminteau cu dor de zilele în care în acele saloane erau mame cu nou-născuţi în pătuţuri (acolo fusese maternitate). Le vedeai doar ochii, uneori îngrijoraţi la familia de acasă, de copii cu care urmau să facă temele după ce ieşeau din tură. Dar grijile lor rămâneau ascunse sub un comportament exemplar. Te simţeai ca acasă. Mâncare bună, curăţenie de trei ori pe zi. Toţi şi toate se aflau în grija doctorului Alexandru Vasilescu, aproape singur pe trei etaje de covid. Se afla zi şi noapte în spital. Program de front. Venea la vizită şi în timpul nopţii, uneori. Vorbea cu fiecare şi îi consulta de-a binelea, cu stetoscop. Nu uita de o glumă, o încurajare. Mare om! Astfel de oameni merită un monument.

Cum scăpăm de molimă? Nu ştiu. Dar ce a început brusc, se va sfârşi la fel de brusc. Şi am constatat că valurile de covid vin după câteva luni de relaxare. După vara de concedii a venit valul doi.  Prin urmare, dacă vrem să avem Paşte fără restricţii, trebuie să stăm cam toată iarna cu restricţii şi tot aşa… Ceea ce nu este în consens cu civilizaţia noastră. Restricţiile pot avea două efecte. Fie ne aruncă în trecut, fie ne propulsează total nepregătiţi într-un viitor foarte tehnologizat, în care virtualul se va amesteca cu realul până la riscul clar de a nu mai şti pe ce lume te afli? Ce ar fi mai periculos?

Căderea în trecut

Restricţiile în cauză nu sunt ceva de netrăit. Fericirea nu stă în a te afla toată ziua pe drumuri. Până acum vreo sută de ani, strămoşii noştri se culcau cu găinile şi se trezeau la cântatul cocoşilor. Ieşeau din sat doar dacă aveau treabă la târg şi vedeau un oraş, poate, o dată în viaţă. Şi cam aşa au trăit sute de ani. Epidemiile în lumea satelor se întindeau mai greu dar făceau ravagii din pricina lipsei de igienă şi a alimentaţiei deficitare. Prin urmare, restricţia în sine, omeneşte vorbind, nu este de netrăit, dar nici nu este de dorit.

Viitorul virtual

Alternativa 2, dependenţa de tehnologie în toate domeniile vieţii: educaţie, profesie, relaţii interumane nu este o alternativă de viitor. Tehnologia este, la rândul ei, dependentă de foarte multe resurse şi de aici nesiguranţa ei. Ar fi un viitor construit pe nisip.

Varianta 3

Ar mai fi o variantă. Reorganizarea sistemului medical în aşa fel încât să facă faţă unor crize de acest tip, adica de război în timp de pace. Nu este un secret pentru nimeni că tratamentul covidului este un protocol care se aplică tututor pacienţilor cam în acelaşi fel. Nu stă medicul să inventeze tratamentul la patul bolnavului. In majoritatea cazurilor, protocolul funcţionează deşi boala are o manifestare diferită, nu doar pulmonară. Prin urmare pe lângă medicii pneumologi asupra cărora există o mare presiune acum, pot lucra şi medici specialişti în boli interne sau neurologi. Programa studenţilor la facultatea de medicină ar trebui modificată în sensul că din primul an de facultate ar trebui să facă practică la patul bolnavului şi nu în anii mari. Medicina este o profesie vocaţională  care implică multă experienţă cu bolnavul. D-abia când se confruntă direct cu boala şi moartea, ascunse în spatele fiecărui bolnav, studentul la medicină poate decide dacă şi-a ales profesia potrivită şi dacă are puterea de a  merge mai departe. In anul III, când ajung  să vadă bolnavii, este deja prea târziu. Dorinţa de a ajuta pe alţii pe care o au toţi studenţii la medicină nu este de ajuns. Trebuie să ştie dacă au puterea de a ajuta. Şi puterea vine din dragostea de oameni pe care trebuie să recunoaştem că nu stă în mod natural în firea noastră, înclinată spre egoism. Dragostea sau iubirea se cultivă, sunt roade ale unei educaţii. Porunca lui Hristos ,,Iubiţi-vă unii pe alţii, aşa cum Eu v-am iubit pe voi,, dovedeşte că iubirea nu ne stă în fire. Altfel nu ar mai fi fost poruncă!

Ca să nu mai lungesc vorba, eu cred că cheia rezolvării crizei sanitare stă exact în  sistemul medical. Pentru că indiferent de câte restricţii ai pune, dacă ambulanţa ajunge după nouă ore,  sau dacă 30% din personalul medical de pe ambulanţă şi UPU dintru-un spital ajung să fie infectate, aşa cum s-a întâmplat în valul doi, tot nu poţi face faţă. Faptul că s-a extins reţeaua spitalelor Covid a fost un lucru bun. Doar cei care au aşteptat cu zilele  în UPU, eliberarea unui pat în spital, ştiu ce înseamnă asta. Dar sarcina de pe umerii celor puţini care lucrează în aceste spitale încă nu s-a luat.

In rest, mila lui Dumnezeu! Pentru că eu am simţit virusul ca pe un glonte care răvăşeşte întregul organism şi a fost cu siguranţă cea mai serioasă boală pe care am avut-o în viaţa mea.

De Sf. Sărbătoare a Invierii Domnului doresc Spitalului Fetești și în special dr. Vasilescu multă bucurie și puterea de a merge mai departe.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *