DESPRE ȘANȚURILE MILITARE BIZANTINE

 

 DESPRE  ȘANȚURILE MILITARE BIZANTINE

Redau mai jos un articol pe care l-am publicat în volumul Marea Unire de la Marea Neagră, volum omagial dedicat Centenarului Marii Uniri a Românilor, vol.I, Editura Celebris, 2018,p.153-163. 

Dr. Emilia Corbu

Preambul

            Arheologia medieval-timpurie întâmpină dificultăţi de ordin practic şi teoretic  în domeniul cercetării sistemelor defensive.

De ordin practic pentru că pe teritoriul României (cu excepţia Dobrogei), au fost descoperite puţine  sisteme defensive (şi prin acest termen tehnic înţeleg forturi, fortăreţe, întărituri de pământ, cărămidă, lemn sau piatră) şi dintre acestea şi  mai puţine au fost cercetate arheologic. Există un  impediment financiar, pentru  că deşi urmele lăsate în teren sunt destul de vizibile, efortul de cercetare a unor suprafeţe mari este considerabil. Iarăşi, datarea lor este o provocare. Aceste obiective erau legate de puncte strategice şi nu de anumite aşezări, prin urmare, în lipsa unei locuiri constante inventarul arheologic atribuit lor este sărac, amestecat şi uneori în poziţie secundară.

De ordin teoretic deoarece  în stadiul actual al cercetărilor studiile cu privire la cum ar fi trebuit să arate aceste obiective militare  lipsesc aproape cu desăvârşire, în pofida faptului că există izvoare istorice din care pot fi selectate informaţiile de care avem nevoie.

In acest context interesul pentru studierea izvoarelor  bizantine este justificat.  În evul mediu-timpuriu, Imperiul Roman de Răsărit a influenţat cultural, militar şi politic regiunea de care ne ocupăm, aflată lângă Dunăre, graniţa naturală a Imperiului, la doar 600 km de capitala imperială. De asemenea, armata romano-bizantină a desfășurat lupte la nordul Dunării în cel puțin două momente și anume războiul cu sclavinii din 594 și prezența bulgarilor în Onglos în 684.

Sistemele defensive descrise în tratatele de strategie militară din secolele V-XI

Trei tratate militare bizantine și anume The Anonymous Byzantine Treatise on Strategy[1] (Tratatul anonim bizantin de strategie),  Arta Militară[2], Campaign organisation and Tactics[3]  (Organizarea campaniilor și tactici) conţin descrieri de şanţuri şi palisade în contexte diferite. Deşi am parcurs şi  al patruea tratat şi anume lucrarea Skirmishing[4]  (Lupte sporadice) nu am găsit date despre subiectul nostru, dovadă că  sistemul defensiv ţine de domeniul războiului clasic, organizat  după strategia  romană până în cele mai mici detalii.

In Tratatul Anonim, scris în secolul V, găsim un aspect foarte important şi anume o definiţie complexă şi practică a conceptului de apărare romano-bizantin. Apărarea începea cu prevenţia unui atac (avanposturile) şi cu anticiparea unui atac. D-abia în al treilea rând, autorul se referă la lupta propriu-zisă.  Avanposturile  semnalizau orice manevră sau mişcare în teritoriul inamic[5] şi aveau atribuţii asimilate unor posturi de graniţă[6].

Parcurgând opera lui Theophilact Simocata constatăm la finele secolului al VI-lea, în timpul războaielor persane,  o schimbare de strategie. Ofensiva  devine prioritară faţă de defensiva menţionată în tratatul de mai sus.  Secretarul imperial, Theophilact Simocatta menţionează că împăratul Mauricius a  numit la comanda armatei pe Philippicus, cumnatul lui. Acest comandant era mare iubitor de învăţătură şi s-a inspirat din strategii militari antici, în special Scipio. Strategia cartagineză preconiza o atitudine ofensivă şi purtarea ostilităţilor pe teritoriul inamic[7]. In acest scop comandanţii romani treceau graniţa în Persia dar şi la nordul Dunării împotriva avarilor.

Al doilea tratat militar care a stat la baza cercetării noastre, ,,Arta militară,, semnat de Mauricius   înglobează experienţa şi tactica romană de-a lungul timpului până la începutul secolului al VII-lea. In plus, cuprinde descrieri comparative cu privire la tacticile de luptă ale altor popoare şi îngloba probabil experienţa războaielor romano-persane din secolul VI. Aceste precizări sunt deosebit de importante.  De pildă, Mauricius ne spune că utilizarea şanţurilor era o practică specifică perşilor şi romanilor.  Sciţii adică avarii, turcii şi alte neamuri hunice cu trai la fel ca dânşii aveau tabere de corturi[8].  Existau şi alte deosebiri. Perşii utilizau şanţurile doar în luptă, ca tranşee. Despre oastea persană se menţionează clar:

,,Când porneşte la război se adăposteşte în întărituri cu şanţuri, iar când se apropie de locul luptei, se înconjoară cu şanţ şi îngrăditură puternică de pari, dar nu lasă în ea fiinţele şi lucrurile însoţitoare, ci îşi face şanţul numai pentru a fi în el în împrejurările grele din timpul luptei,,[9]

Parcurgând cele trei tratate constatăm că şanţurile sunt menţionate în mai multe situaţii.  Luând drept criteriu de analiză funcţionalitatea găsim existenţa în practica militară bizantină a patru categorii care cuprind zece tipuri de şanţuri după cum urmează:

a)Şanţuri ca element constitutiv al unor forturi sau întărituri;

b)Şanţurile folosite în cadrul luptelor:

b.1)tranşee de luptă;

b.2)şanţul de apărare a unei retrageri peste râu;

b.3)şanţurile-capcană şi ipoclastele;

c)şanţul de apărare a unor obiective:

c.1. şanţul de apărare a unei cetăţi;

c.2. şanţul de apărare a unei tabere militare;

d)şanţul de drenaj al unui râu, pentru a nu mai construi pod.

Dintre toate acestea doar unul era săpat în timp de pace și anume șanțul de apărarea a unei cetăți. Celelalte categorii erau săpate în perioada premergătoare unui război sau în timpul desfășirării ostilităților.

 

a)      Forturi sau întărituri.

In anticiparea unui atac se ridicau ziduri, metereze şi se săpau şanţuri, deci se construiau fortificaţii sau întărituri[10]. (fig.1)Mauricius descrie mai bine întăriturile cu şanţuri. In capitolul X se vorbeşte despre ,,Cum să zidim pe ascuns întărituri în ţinuturile mărginaşe fără război de obşte,,. Asemenea întărituri se făceau împotriva unui neam de călăreţi în lunile iulie, august, septembrie[11]. Se pregăteau din timp meşteri, porţi, maşini pentru zid. Timp de 10-12 zile se trasportau materialele. Se căutau resurse locale de apă, cărămidă, lemn, piatră.  Dacă în zonă era doar lemn atunci se îngrădea un loc îngust şi puternic, dar nu prea mare[12]. In jurul întăriturii se săpa un şanţ adânc pe cât îngăduie locul. Pe scurt, întăritura consta dintr-un şanţ şi o îngrăditură din lemn. Dimensiunile şi planul atât al şanţului cât şi al îngrăditurii erau adaptate locului şi materialelor de construcţie din zonă. Dacă locul era lipsit de apă se făceau rezerve în oale mari, butoaie, cisterne pentru apa de ploaie, cisterne de lemn îngropate în pământ[13]. Intăriturile se făceau chiar şi în timpul derulării războiului când tabăra se afla în apropiere. ,,Cei care păşesc în luptă trebuie să se gândească şi la întâmplări potrivnice …să facă întărituri cu şanţuri puternice… în locuri potrivite, unde să poată avea apă în toate părţile, în timp de nevoie,,[14].Intăriturile cu şanţuri serveau şi ca loc de retragere în fugă a unui corp de armată, despărţitură sau întocmire. Dacă nu se retrăgeau în întăritura cu şanţuri ci fugeau aiurea, oştenii riscau să fie pedepsiţi[15].Constatăm că aceste  întărituri erau diferite de cetăţi, fortăreţe sau avanposturi. Erau doar puncte de refugiu, legate şi incluse unui eveniment militar important sau unui război trenant. Acest aspect este foarte important. Rezervele de hrană şi apă ne sugerează ideea că erau puncte de rezistenţă, unde se putea staţiona un timp oarecare până se decidea o nouă strategie de luptă. Şi în tratatul din secolul X  se reia ideea că atunci când se intră într-o ţară duşmană, trebuie luate  în stăpânire punctele înălţate dintr-un areal şi eventual forturile dacă se întâmplă să fie ridicate[16].

b)Şanţurile folosite în timpul luptei.

b1. Şanţurile-tranşee erau folosite în timpul luptei. Constau din şanţ şi val cu metereze de pământ (fig.2). Se mai utilizau pari ascuţiţi, gropi şi  spini din fier  cu trei colţi[17]. Prin urmare am putea  vorbi de  tranşee fortificate şi de gropi-capcană în zona de conflict. Şanţurile-tranşee menţionate de Mauricius aveau o altă utilizare. Atunci când pe malul din faţă se aflau inamici şi trebuia construit un pod pentru trecerea armatei se proceda în felul următor. Se pornea de la malul stăpânit de romani şi se legau plute mari cu odgoane. Când se apropiau de malul opus erau trimise corăbii iuţi sau bărci cu aruncătoare pentru a ţine duşmanii la distanţă. După ce podul era legat pe ambele maluri se construiau turnuri de lemn, cărămidă sau piatră, la ambele capete pentru întărirea podului. În acest moment al operaţiunii, mai înainte de a se ridica turnul, se săpa un şanţ puternic unde se adăposteau oştenii pedeştri care apărau pe cei care construiau turnul[18] (fig.3).

b.2.Şanţul de apărare a unei retrageri peste râu

Oştirile erau vulnerabile atunci când treceau un râu. Pentru a preveni un atac duşman, Bizantinii  săpau un şanţ de-a lungul răului pe care îl umpleau cu lemne. În timp ce armata trecea râul, câţiva dădeau foc lemnelor din şanţ[19] (fig.4)

b.3. Şanţul de drenaj al unui râu, fără a construi pod. Se săpa un şanţ semicircular de-a lungul ţărmului, cu un capăt în amonte şi unul în aval. Apa râului trecea prin şanţ şi armata prin albia râului în care nivelul apei scădea[20] (fig.5).

b.4.Şanţurile-capcană şi ipoclastele

O altă strategie a armatei romane era viclenia. Foloseau şanţuri-capcană. Se săpa un şanţ adânc de 8-10 picioare (2,40-3 m) şi larg de 50 picioare (15,24 m[21]) (fig.6). Acesta era mascat cu crengi, fân, ţărână. In mijlocul gropii se lăsau locuri tari şi temeinice însemnate şi ştiute de oştire. De o parte şi alta a gropii, în tufişuri, aşteptau oşteni. Duşmanii erau atraşi în cursă de oşteni care păreau să se retragă în neorânduială[22]. Acest procedeu era folosit de multă lume, spune autorul. Tot în această categorie a capcanelor este prezentată şi înşelarea duşmanilor cu ipoclaste. Acestea erau gropi late de un picior[23]  şi adânci de 2-3 picioare  (0,70-1 m) în care se înfigeau pari ascuţiţi, săpate în neorânduială la trei picioare una de alta pe o lăţime de 100-150 picioare (30-45 m)[24] (fig.7)

c. Şanţul de apărare a unor obiective

c.1. Tabere militare. In secolul al-V-lea pentru fortificarea şi protejarea taberei se săpa un şanţ lat şi adânc de cinci picioare (1,50 m x 1,50 m). Pământul scos din şanţ se depunea în spatele şanţului formând o platformă înaltă de trei picioare (1 m) ca un dig (fig.8). Şanţul şi digul înconjura întreaga tabără, inclusiv în dreptul porţilor. Nu se recomandau taberele rotunde, ci doar cele pătrate sau dreptunghiulare.  Tabăra era înconjurată pe o distanţă de 12,5 m de spini cu trei colţuri şi frânghii dotate cu clopoţei. La o distanţă de tabără se aflau santinele care vegheau dintr-un fel de turn, probabil punct de observaţie înălţat[25]. Mauricius ne oferă o descriere completă a tabărei cu şanţuri. In cadrul armatei se aflau persoane specializate în stabilirea locului pentru tabără şi a tuturor detaliilor legate de aceasta. Aceşti specialişti se numeau măsurători[26] (mensuratores apar şi în Strategy) şi de regulă mergeau înaintea grosului armatei, atunci când se aflau în  ţinuturi sau locuri necunoscute. Ei însemnau în scris înconjurul locului unde au de gând să aşeze tabăra şi împărţeau măsura cuvenită fiecărei despărţituri (cuprindea până la 6000 de oameni-n.n.). Tot ei împreună cu înainte-mergătorii stabileau cum să fie folosite apele şi păşunile[27]. Una dintre îndatoririle conducătorului de oşti era aceea de a cerceta ţinutul, dacă este sănătos sau vătămător şi dacă se află la îndemână cele de trebuinţă adică apă, lemne şi iarbă[28].

Scopul taberei era acela de a adăposti oastea în timpul nopţii sau în intervalele dintre lupte. Deasemenea tabăra adăpostea în timpul luptelor băieţii cu corturile şi animalele[29]. Tot în tabără se păstrau, dacă era cazul, provizii de apă şi hrană pentru animale[30]. Străngerea nutreţului pentru animale se făcea de către băieţi în zori de zi. In caz de pericol aceştia erau rechemaţi în tabără prin trâmbiţe sau focuri[31]. Tot în tabără avea loc şi ceremonialul rugăciunii înainte de luptă[32].

Şanţul era elementul principal al oricărei tabere. Pe scurt lucrurile se petreceau aşa:,,Dacă vine vremea să facem tabără să săpăm un şanţ cum trebuie, să aşezăm spini cu trei colţi, să durăm un zid pe dinafară sau să o întărim cu o împrejmuire de bârne,,[33], adică palisade, zicem noi. Locul cu spini trebuia marcat cu o săpătură ca oamenii şi animalele să nu cadă în ele[34]

Tabăra era condiţionată de loc, dimensiunile oastei şi categoria duşmanilor. Astfel că, dacă se lupta împotriva sciţilor atunci chiar dacă se poposea o singură noapte, tabăra trebuia întărită fie cu săpătură de pământ (adică şanţ), fie cu zidire[35]. Atunci când se lupta împotriva slavilor, anţilor şi celor deopotrivă cu dânşii, oastea pedestră trebuia să tăbărască  în tabără cu şanţuri şi pedestrimea în afara ei[36] iar străjile trebuiau rânduite până departe în jurul cailor. Sfatul lui Mauricius era ca încercările împotriva lor să fie făcute iarna, când arborii se golesc de frunze, râurile îngheaţă şi se lasă urme pe zăpadă[37]

Dacă lupta se dădea în câmp, locul taberei  trebuia să aibă în spate un râu sau un loc ca o întăritură. In general se prefera ca tabăra să aibă într-o latură un rău lat şi mare.[38] Dar, în acelaşi timp nu trebuia să fie foarte aproape de râu pentru a nu se adăpa des caii[39]. Sfatul strategului era pentru un loc gol, întins, ceva mai înalt şi bine întărit[40]. Alegerea locului era oarecum secretă. Aşezarea taberei în sine putea fi prilej de păcălire a duşmanului.  Uneori se făceau că sapă şanţuri pentru tabără într-un loc, dar de fapt se aşezau în cu totul altă parte[41].Existau mai multe feluri de aşezare a taberei cu şanţuri.

Mauricius face o descrierea completă a constiturii unei tabere militare. Se aşezau căruţele în jurul taberei. Se săpa un şanţ de 5-6 picioare lăţime (aprox. 1,85 m) şi adânc de 7-8 picioare (aprox. 2,50 m). Pământul se aşeza pe malul dinlăuntru. Pe malul din afară se făceau gropi mici cu ţăruşi ascuţiţi în interior şi se aruncau spini cu trei colţuri. Se lăsau patru porţi mari şi mai multe mici păzite. Aria taberei avea formă de cruce şi o lungime de 40-50 picioare (1524 m). Autorul însă prefera tabăra dreptunghiulară[42].

Dimensiunile taberei puteau fi influenţate şi de momentul conflictului. Astfel că dacă duşmanii nu erau în apropiere atunci planul taberei putea fi făcut pentru o singură mulţime sau despărţitură iar ceilalţi se puteau adăposti în corturi[43]. Păzirea taberei trebuia încredinţată unui steag cu căpitan destoinic[44].

Al treilea tratat în care găsim referinţe la tabere militare este  cel referitor la organizarea capaniilor și tacticilor (Campaign Organisation and Tactics) scris la finele secolului al X-lea cu ocazia unor războaie purtate pe teritoriul Bulgariei. In multe aspecte acest tratat reia o serie din sfaturile lui Mauricius dar adăugă şi câteva planuri de tabără care ne sunt de folos, inclusiv profilul unui şanţ.

Singurele referinţe cu privire la şanţuri şi palisade sunt cele referitoare la  tabăra cu şanţuri,  aproape identică cu aceea prezentată de Mauricius. Se cuvine să precizăm că tabăra avea formă pătrată şi că era străbătură de la un cap la altul de două străzi principale care se intersectau în cruce. Tabăra este totuşi mult mai elaborată, mai ales în organizarea spaţiului interior, unde în centru se afla pavilionul imperial[45]. Tot  aici găsim date despre dimensiunile taberelor și anume că erau calculate în funcție de cavalerie.  In general, dimensiunile taberei erau calculate la 1 m de fiecare soldat dar mai sigură era stabilirea ariei  proporţional cu numărul de călăreţi[46]. Se făceau concesii şi în privinţa formei taberei. Se admiteau, în funcţie de configuraţia terenului, tabere în formă de triunghi sau cerc[47]. Se punea accent pe configuraţia locului taberei pentru o apărare naturală a zonei. Aceste noutăţi sunt foarte importante din punct de vedere arheologic deoarece se pot contitui în elemente de datare. Săparea şanţului ce înconjura tabăra se făcea foarte simplu. Soldaţii era înşiraţi de-a lungul a 500 de m, câte unul pe metru şi se săpa şanţul cu dimensiunile standard. Se lăsa o poartă de 16 m lăţime după care se săpau încă 500 m de cealaltă parte a porţii şi aşa pe toate cele patru părţi. Şanţul trebuia să aibă 8 picioare adâncime şi şase picioare lăţime (2,5 x 2 m)[48].

c.2. Şanţul de apărare al unei cetăţi. In jurul zidului de apărare al unui oraş-cetate din câmpie se săpa un şanţ larg de 25 m, cu o adâncime cel puţin egală cu fundaţia zidului. Pământul scos din şanţ era folosit pentru a crea o platformă înălţată de unde soldaţii luptau împotriva inamicilor[49]. In zonele de deal, la o distanţă de 18-25 m de zid, se săpa circular, în plan vertical panta dealului, pe o adâncime de 2 m (fig.9).

 

Concluzii

Din cele expuse mai sus reţinem că şanţurile erau elemente nelipsite din strategia de apărare atât ofensivă cât şi defensivă a Imperiului Roman de Răsărit, fiind elemente moştenite prin tradiţie, transmise mai departe şi adaptate mai multor situaţii şi obiective. Cu alte cuvinte, făceau parte din cultura militară bizantină.

O altă concluzie ar fi că șanțul era elementul principal și nu valul de pământ. Valul ca și șanțul presupune o amenajare specifică.  Valurile sunt menționate în trei situații și anume:

-valul cu metereze din lemn adosat tranșeelor folosite în timpul luptei;

-valul ca un dig înalt de trei picioare adică de un metru aflat în spatele șanțurilor de tabără.

-valul ca o platformă lată care înconjura cetățile și de pe care se purtau luptele.

Palisada este menționată ca o îngrăditură din lemn  care împreună cu șanțul formau întăriturile ridicate în zonele mărginașe. Deasemenea trebuie să precizăm că palisada este o  modalitate mai eficientă  de utilizare a pământului scos din șanț, necesitând mai puţină muncă decât întărirea şi întreţinerea unui val.

 

BIBLIOGRAFIE

CAMPAIGN ORGANISATION 1985- Campaign Organization and Tactics, in Three Bzyantine Military Treatises, Dumbarton Oaks,WashingtonDC, 1985, p.241-329, text, translation and notes George T.  Dennis

MAURICIUS 1970- Scryptores Bzyantini, VI, Mauricius, Arta militară, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1970

SKIRMISHING 1985- Skirmishing, in Three Bzyantine Military Treatises, Dumbarton Oaks, Washington DC, 1985, p.137-241, text, translation and notes George T.  Dennis

STRATEGY 1985-The Anonymous Byzantine Treatise on Strategy, in Three Bzyantine Military Treatises, Dumbarton Oaks, Washington DC, 1985, p.1-137, text, translation and notes George T.  Dennis

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


[1] STRATEGY 1985, p.1-135.

[2] MAURICIUS, 1970

[3] CAMPAIGN ORGANISATION 1985, p.241-329.

[4] SKIRMISHING 1985,  p.137-241

[5] STRATEGY 1985, p.22,

[6] STRATEGY 1985, p.25-27

[7] Theophilact Simocatta, Istorie Bizantină, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1985, I, 14, 3, p.35

[8] MAURICIUS 1970,   XI,2,10, p.554-555

[9] MAURICIUS 1970 XI, 1,7, p.265

[10] STRATEGY 1985, 6, p.23

[11] MAURICIUS 1970, X, 3,4, p.259

[12]MAURICIUS 1970, X, 3,4, p. 259

[13] MAURICIUS 1970, X, 3,4, p.261

[14]MAURICIUS 1970, VII, 8, p.171

[15] MAURICIUS 1970, I, 8-9, p.67

[16] CAMPAIGN ORGANISATION 1985,19,20, p. 295

[17]STRATEGY 1985, 6, p.22-23

[18] MAURICIUS 1970, XII, 21,5, p.355

[19] MAURICIUS 1970, VIII, 19, p.201

[20] STRATEGY 1985, p.67

[21] Am luat în calcul piciorul bizantin de 30,48 cm

[22] MAURICIUS 1970, III, 1-3, p.141.

[23] Piciorul birantin măsoară 30,48 cm (surse net) sau după alţii de 31,23 cm (Three

[24] MAURICIUS 1970, IV,3,p.143

[25] STRATEGY 1985, cap.29, p.89

[26] MAURICIUS 1970 I, 3-4, 19, p.59

[27] MAURICIUS 1970, I, 9, p.69

[28] MAURICIUS 1970, VIII, 65, p.215

[29] MAURICIUS 1970,V,1,6, p.153.

[30] MAURICIUS 1970, VII, 6-9, p.171

[31]MAURICIUS 1970 , 10 a, p.181

[32]MAURICIUS 1970, II, 17,2, p.95

[33]MAURICIUS 1970, XII, 28, p.363

[34] MAURICIUS 1970, XII, 9,2,, p.363

[35] MAURICIUS 1970, V,4,3 p.155.

[36]  MAURICIUS 1970, XI, 4, 27, p.285.

[37] MAURICIUS 1970XI, 4, 18.

[38] MAURICIUS 1970, p.355-359

[39] MAURICIUS 1970, VII, 1, p.165

[40] MAURICIUS 1970, IX, 19, p.235

[41] MAURICIUS 1970, VIII,2, p. 211

[42] MAURICIUS 1970, XII, 21-22, p.355-359.

[43] MAURICIUS 1970, IX,3, p.235.

[44] MAURICIUS 1970, VII, 1, p.181

[45] CAMPAIGN ORGANISATION 1985., p.329

[46] CAMPAIGN ORGANISATION 1985.,p.269

[47] CAMPAIGN ORGANISATION 1985.,p.249, 271

[48] CAMPAIGN ORGANISATION 1985.,p.249-251

[49] STRATEGY 1985, 12, p.35-37

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>