Evident că în București, cel mai românesc oraș din România, una dintre cele mai mari creații ale statului național. Cine spune că Bucureștiul e un oraș din sud condus de Miticii de pe Dâmbovița se înșeală. In București au venit și vin de peste 150 de ani români din toate provinciile și colțurile țării. Toți au fost bine primiți, toți și-au găsit locul visat, uneori chiar în frunte. De aceea, obida unor ardeleni și moldoveni pe sudiști, nu este nici întemeiată și nici justificată. Bucureștiul nu mai este demult al muntenilor, ci al tuturor românilor, chiar dacă unii munteni își amintesc cu nostalgie de Bucureștiul bunicilor și străbunicilor lor.
Dintre ofertele Bucureștiului, cea mai atractivă a fost pentru mine Opera Română cu spectacolul ,,Oedip,, de George Enescu dedicat Zilei Naționale a României. De ce au ales o operă de Enescu era explicabil, dar de ce au ales o operă clasică am înțeles d-abia la sfârșitul spectacolului. Oedip este o poveste despre destinul implacabil al omului singur și în comunitate. Pentru antici , destinul era o temă centrală. Pentru creștini este discutabilă și aproape inexistentă. Totuși, felul în care vedeau anticii destinul nu este mult diferit de felul în care văd creștinii soarta. In ambele situații pe drumul vieții, omul este silit să răspundă la o întrebare fundamentală. Oedip este întrebat de Sfinx, creștinii au ispite care în definitiv sunt tot întrebări. Ispită înseamnă întrebare. O altă idee este aceea că destinul nu este identic cu viața. Destinul este o lucrare pe care o împlinești sau nu. In măsura în care este împlinit, destinul se epuizează. Așa ne explicăm de ce Oedip deși învingător asupra destinului nu a făcut decât să-l împlinească, chiar dacă era un destin îngrozitor. Și, în fine, apare tema adevărului pe care nimeni dintre antici nu îl cunoștea cu adevărat. Pentru ei, curgerea timpului putea schimba sensul. Unul care intra în cetate ca un salvator cum a fost Oedip, se dovedea peste timp a fi criminal, ceea ce nici el nu știa.
Opera a fost pusă în scenă impecabil. Scenografia a fost senzațională. O bună parte a fost multimedia, scena fiind acoperită de încă două ecrane pe care se derulau filme, imagini onirice, simboluri, metafore. Costumele au fost actualizate parțial așa încât simțeai că e o poveste din prezent.
Mă gândesc uneori la destinul poporului român. Oare se gîndeau românii de la 1830 împărțiți în două clase fundamental diferite, una foarte bogată și alta foarte săracă cum vor arăta urmașii lor peste 200 de ani? Credeau boierii care se îmbrăcau cu haine grele și blănuri multe și aveau 12 feluri de mâncare la o masă că urmașii lor vor fi prigoniți peste mări și țări sau vor înfunda temnițele comuniste? Visau țăranii care mâncau de dulce doar trei luni pe an, în rest doar mămăligă, ceapă și usturoi, aveau doar două cămăși și făceau cele mai grele munci, că urmașii lor vor fi niște domni? Niciodată! La fel cum nici țăranii care își vindeau pământurile pe la 1500, siliți sau nu, că urmașii lor vor fi peste 300 de ani, o populație în continuă scădere, așa încât pe la 1800 erau colonizați străini în Țara Românească? Au fost necesare două războaie ca țăranii să-și recapete vechile pământuri. Prin urmare, destinul rămâne totuși o lucrare.