DOUĂ ÎNMORMÂNTĂRI

Moartea pune lucrurile la punct. Nu minte niciodată. Zbiară și adevărul cel mai incomod.. Aşa credeau cei înţelepţi din alte vremuri când spuneau că nu ferici un om cât trăieşte, ci aşteaptă să vezi cum moare. Istoria ne oferă uneori evenimente rare cu semnificaţii profunde ca de pildă două înmormântări contemporane. Una a lui Ceauşescu în decembrie 1989 şi alta a regelui Mihai I al României în decembrie 2017. Primul a murit împuşcat în clocotul revoluţionar de la 1989 şi îngropat rapid într-o groapă mâloasă, urât şi blestemat de toţi, într-o zi înnnorată, mohorâtă şi rece. O moarte cumplită întâmpinată de toţi cu cele mai diverse emoţii de la veselie şi uşurare până la lehamite şi spaimă. Ca o execuţie medievală. Ca o răzbunare colectivă. Celălalt a murit în patul lui împăcat cu toţi şi toate, condus cu mare pompă pe ultimul drum de o ţară întreagă, înconjurat de familie, prieteni, diplomaţi, politicieni monarhişti şi republicani, prieteni şi duşmani, prohodit de un alai de preoţi, într-o zi superbă ca de primăvară.

Ce rău a făcut Ceauşescu să merite aşa sfârşit? Ce bine a făcut regele să merite aşa onoare? Sunt întrebări care ne rod şi cărora istoricii le vor da un răspuns. Până atunci încerc să mă lămuresc pe mine însumi. Şi cea dintâi remarcă este aceea că nici unul dintre cei doi nu a fost ceea ce părea a fi.
Ceauşescu se prezenta drept un proletar ridicat la luptă pentru izbăvirea întregului proletariat de sub asuprirea burghezo-moşierească. In realitate nu fusese nici măcar muncitor, ci o calfă intrată de timpuriu în solda partidului comunist. Singura lui pregătire reală era aceea de activist de partid. Nu a fost nici măcar un om politic competent, de aici aplicarea orbească a politicii de partid. A fost un activist de partid care a trăit ca un rege, dispunând de tot aparatul de stat. Şi cel mai mare rău pe care l-a făcut este acela că a subordonat statul român unei ideologii străine şi periculoase cu urmări grave până în zilele noastre (ca de pildă ateismul). Şi acest rău l-a făcut de-a lungul a 25 de ani. Mulţi zic că a făcut şi lucruri bune. Nu contest. Dar binele care nu rămâne până la capăt, nu este bine, ci doar o spoială. Binele nu are termen de valabilitate! Cu alte cuvinte Ceauşeascu nu a fost ceea ce pretindea că este. Şi a murit şi a fost îngropat ca un impostor.
Dar nici regele nu era ceea ce părea să fie. A fost un rege care a domnit de tânăr, dar sub regenţă. Puţini ani a avut autoritatea deplină. A avut parte de un context politic necruţător. A fost un rege care a trăit ca un proletar, muncind pentru a-şi întreţine familia. Deşi gonit de comunişti, a ieşit demn din palatul regal pentru că a făcut cel mai mare bine ţării sale. Aşa cum susţin unii istorici mai bine informaţi, regele Mihai a salvat statul naţional unitar român de la dispariţie. In momentul insurecţiei armate din 23 august 1944, cel mai controversat moment al carierei sale politice, statul român unitar avea doar 26 de ani. Era mult prea tânăr, mult prea fragil. Dacă România s-ar fi aflat în tabăra învinşilor acest stat ar fi devenit pradă de război, cel mai probabil pentru Rusia. Ar fi fost dezmembrat, colonizat cu alogeni şi fiecare provincie în parte rusificată aşa cum s-a întâmplat cu Basarabia. Că asta ne-ar fi aşteptat o dovedeşte însăşi propaganda sovietică din perioada interbelică. Rusia susținea că România era stat imperialist format din mai multe ţări:Moldova, Transilvania şi Ţara Românească. Chiar şi după război, în perioada cât pe teritoriul României s-a aflat armata sovietică, sub presiunea Moscovei în România s-a constituit Regiunea autonomă maghiară. Cu alte cuvinte, Moscova dorea o Românie fărâmiţată. Evident că ar fi fost impusă cu forţa ideologia comunistă.
Strategia regelui Mihai a făcut ca România să se afle în tabăra învingătorilor şi acest lucru garanta suveranitatea şi integritatea statului. Evident că a existat acel mare neajuns şi anume că datorită prezenţei armatei ruse pe teritoriul ţării, a fost impusă republica şi un guvern comunist. După 1958, comuniştii români au încercat să dea o faţă românească ideologiei cu pricina, dar fără rezultate mari. Ideologiile ca şi formulele chimice n-au faţă umană. Poate, îmi veţi zice că nici Ungaria şi nici Iugoslavia aflate în sfera sovietică nu au fost nici dezmembrate şi nici rusificate. Aşa este! Însă Iugoslavia corespundea ideologiei ţariste din secolul XIX, aceea de a avea un mare stat slav în centrul Europei. Ungaria poza în victimă de la finalul primului război mondial şi era la periferia cortinei de fier. Plus de asta, nici una dintre cele două nu se aflau la Marea Neagră ca România. Cu alte cuvinte, situaţia României era mult mai complexă.
In concluzie, datorită regelui Mihai I vom sărbători la anul 100 de ani de la constituirea statului naţional unitar român. Şi cred că pentru acest bine a murit ca un rege şi a avut parte de o înmormântare regală. Statul român, apărat de diplomația românească în anii tulburi ai celui de-al doilea război mondial, a rezistat istoriei şi vremurilor tulburi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>