AI GREȘIT HOLOCAUSTUL, DOMNULE JUDE!

Trăim într-o epocă a imaginii. Internetul vehiculează zilnic sute de mii de fotografii personale cu români fericiți sau nu, evenimente etc. Fiecare dintre noi avem cel puțin o fotografie postată pe net. V-ar plăcea ca peste 50-70 de ani fotografiile voastre personale să fie folosite într-un film documentar care să ilustreze ororile contemporane nouă, adică rasismul, terorismul, xenofobia? Veți zice că nu e posibil, că există legi protecționiste. Așa este, însă precedentul a fost deja creat. Fotografiile bunicilor și străbunicilor noștri din Slobozia aflate în colecția Costică Acsinte, de peste 30 de ani în patrimoniul Muzeului Județean Ialomița au fost folosite în mod abuziv într-un film documentar despre holocaustul evreiesc. Este vorba de Țara Moartă. Singura vină a bieților oameni care s-au pozat la fotograful din tîrgul Sloboziei a fost aceea că au fost contemporani cu nefericitul eveniment despre care vă asigur că nici nu au știut. Erau vremuri de război, presa era cenzurată, măsurile pe care autoritățile le luau erau pendinte stării de război. Ba, mai mult, autoritățile Statului român declanșaseră încă din 1938 un adevărat măcel împotriva partidului de extremă dreaptă considerat antisemit. Legionarii erau închiși în lagăre sau pur și simplu executați pe marginea drumurilor, atât în timpul dictarurii carliste dar și antonesciene. Despre care antisemiți, în rândul populației civile, mai poate fi vorba după 1938? Șeful legionarilor ialomițeni a făcut ani grei de pușcărie în timpul dictaturilor carliste, antonesciene, comuniste. A devenit unul dintre cei mai cunoscuți și iubiți duhovnici români, Arsenie Papacioc. De cealaltă parte a baricadei, evreimea internațională începuse să organizeze colonizarea Palestinei cu scopul creării unui stat evreiesc, încă înainte de izbucnirea războiului. La acest plan a participat inclusiv guvernul antonescian facilitând plecarea clandestină a câteva sute de mii de evrei  în plin război.

MIEZUL PROBLEMEI

Miezul problemei are trei învelișuri. Unul de deontologie profesională, altul etic și în fine unul legat de respectarea legii patrimoniului cultural mobil.
Deontologic vorbind, nu așa se procedează. Degeaba încearcă critica de film să limpezească apele și să spună că de fapt erau istorii paralele. Totuși cultura cinematografică ne-a obișnuit cu faptul că textul și sunetul corespund cu imaginea. Dacă voia să creeze istorii paralele, Radu Jude trebuia să aibă două seturi de fotografii și două texte. Dar filmul are un singur set de fotografii și un singur text. Și textul nu corespunde cu fotografiile. Adică, este schizofrenic, între cele două realități una prezentată de text și una de imagine nu există legătură. Cu alte cuvinte, filmul redă două realități diferite, adevărate, dar care contopite într-una singură dau o minciună. Ca și cum ai face un film cu fotografii din viața mea de femeie arheolog, temperament vulcanic și femeie cuvioasă și  cu textul despre viața lui Jude de regizor neînțeles și flegmatic. Ambele personaje sunt reale, dar din asocierea lor doar pe criteriul contemporaneității rezultă un fals.

Din punct de vedere etic și moral nu ai voie să folosești imaginea unui om pentru a ilustra o realitate străină lui. Fiecare imagine conține o istorie a ei. In zilele noastre istoria este știință, nu poveste, nu poezie. Tot ceea ce afirmi trebuie argumentat cu dovezi reale și pertinente. Radu Jude era îndreptățit să folosească aceste fotografii doar dacă personajele din imagine afișau pancarde cu sloganuri antisemite sau dacă fotografiile reprezentau evrei umiliți sau magazine evreiești devastate. Nu argumentezi antisemitismul interbelic și implicit holocaustul cu imaginea unor femei care lucrau la atelierul de croitorie și mândre de munca lor îl chemau pe fotograf să le pozeze echipa. Holocaustul nu a fost o poezie așa cum pretind criticii de film că ar fi filmul. Holocaustul a fost o crimă iar făptașii condamnați de tribunalul internațional drept criminali de război. Mai mult chiar, țările vinovate au plătit despăgubiri de război. Ce treabă aveau țăranii din Ialomița cu aceste lucruri de care se ocupau autoritățile și politicienii? Refuz să accept ca fotografiile bunicilor și străbunicilor mei să fie folosite într-un astfel de film.

In fine, legal filmul se clădește pe o mare ilegalitate. Muzeul Județean Ialomița este singurul din țară care deține colecția de plăcuțe fotografice Costică Acsinte și prin urmare are dreptul de copyright dar și obligația de a respecta legile privind protejarea patrimoniului mobil. Cu alte cuvinte colecția aparține Statului român care întreține acest muzeu, asigură salariile personalului și condiții de conservarea a patrimoniului. Până acum Muzeul a valorificat științific și expozițional colecția atât direct prin proiectele de istorie locală ale instituției cât și prin colaborări. Așa stând lucrurile, muzeul trebuia să fie partener principal la proiect. Or, muzeul lipsește din lista partenerilor dar și a organizatorilor. Sunt prezente alte nu știu câte organizații, mai puțin muzeul deținător al colecției în cauză, muzeul fără de care colecția nu s-ar fi păstrat și nu ar fi fost pusă în valoare.
Intrebarea mea este în ce condiții a folosit Radu Jude cele 500 fotografii din film. Cum a ajuns la ele? In baza cărui contract de colaborare? S-a întrunit Consiliul Stiințific al muzeului pentru a valida participarea la acest proiect? Sau le-a furat de la Stat, cum furau țăranii în timpul comunismului grăunțe de la CAP? Personal, cred că ne aflăm în fața unui alt abuz la directorului MJI care tratează muzeul ca pe proprietatea lui personală. Ce urmează? Să  găsească un șmecher care să pună și colecția de arheologie la liber pe net și fiecare să croșeteze pe baza ei, ce istorie poftește?

UN ALT HOLOCAUST

Cât despre materialul documentar în sine, ce pot să vă spun? Relevanța colecției este strict de istorie locală. A fost folosită în proiecte de istorie națională doar contextual. Dar, în contextul holocaustului evreiesc nu era cazul. Bărăganul a fost o regiune inclusă însă holocaustului românesc. Trebuie să recunoștem că după cel de-al doilea război mondial, oamenii din fotografiile lui Acsinte au fost martorii sau chiar au trăit efectic un holocaust, dar nu cel evreiesc, ci ,,holocaustul,, românesc și în acest sens filmul cu pricina nu ar mai fi o probă de malpraxis, ci cu adevărat un film documentar. Dacă holocaustul evreiesc a fost rezolvarea criminală a problemei evreiești, holocaustul românesc a fost rezolvarea criminală a instaurării comunismului. Adică temnițe, lagăre de muncă, deportări, oameni umiliți și lipsiți de drepturi elementare. Pentru că oamenii cu chipuri luminoase din colecția Acsinte au trăit după război trauma distrugerii micului lor orășel. Toată Slobozia a fost demolată, în locul ei au fost ridicate blocuri anoste. Grădinile cu flori de iasomie și umbrite cu bolți de vie au rămas în fotografii. Țăranii mândri care își fotografiau vitele la Acsinte sau veneau la târg cu căruțele pline de pepeni, au rămas fără pământul pentru care ei și moșii lor luptaseră în două războaie. Pământul lor a fost naționalizat în colhozuri, numite impropriu cooperative. Cei care s-au opus au primit ani grei de pușcărie. In apropierea satelor lor au apărut sate noi de așa-ziși coloniști cu care le era interzis să vorbească. Coloniștii era de fapt deportați politic. Lipsiți de sprijinul și sfatul ialomițenilor, coloniștii au îndurat cu greu condițiile grele de stepă și unii dintre ei au murit. Nu știau să construiască bordeie din argilă și lemn, singurele materiale aflate la îndemână. Erau departe de râu și de izvoare. Nu aveau apă. Slobozenii beau și prin 1930 apă din râu. Nu știau să răzbească prin viscolul aspru al iernii. Satele băștinașilor erau șerpuite. Cele ale deportaților, trasate cu creionul, vânturate de viscol. După plecarea deportaților, satele lor au fost populate cu deținuți politic, istoviți de ani grei de închisoare și trimiși cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Tatăl meu îmi povestea că era copil când pe strada lor a trecut un om amărît. I-a cerut o cană de apă. Tata i-a dat. Drept răsplată omul i-a dăruit o bucată de plăcintă cu fasole pe care tata a dus-o bunicii. In sat la ei nu se gătea așa ceva și s-au bucurat. Și-au dat seama că trebuie să fi fost un om din Rubla, satul de deportați din apropiere despre care nici nu aveau voie să vorbească. De aceea bietul om ceruse apă unui copil. Nu aveau voie să vorbească nici despre rudele lor luate de mașinile securității în miez de noapte, la fel cum nu au vorbit nici despre bisericile distruse prin dinamitare din Chioara, Brăilița, Piua Petrii. Nici despre lagărul de muncă de la Vlădeni unde
14 000 de deținuți munceau la îndiguirea bălții Ialomiței, adică a albiei majore a Dunării (consecințele asupra mediului au fost criminale). Când îi scotea dimineața la muncă șirul de deținuți era de aproape șase km lungime. Cei din sat nu aveau voie să lucreze la penitenciar, personalul era adus din țară. Deținuții ridicaseră un mic cartier destinat personalulului care deservea lagărului. După dezafectarea lagărului, comuniștii au distrus în trei săptămâni totul, mai puțin locuințele de serviciu ale personalului care au fost lăsate IAS-ului. Personalul a fost transferat la penitenciarul din Slobozia. Aceasta a fost realitatea pe care ialomițenii din pozele lui Acsinte au îndurat-o până în 1964. Slobozia interbelică a rămas doar în poze și în sufletele oamenilor. Slobozia actuală are altă istorie, la fel ca și Bărăganul actual.

De aceea, consider filmul Țara Moartă ca o insultă adusă memoriei orășenilor și țăranilor din tîrgul Sloboziei, unde de-a lungul timpului și-au găsit adăpost și aromâni, și refugiați basarabeni și țigani, ca să mai spun de valul de români din toată țara, veniți să lucreze în Slobozia și rămași aici.

P.S. De dragul adevărului trebuie să menţionăm că:

1.Cezar M. Popescu nu a găsit plăcuţele fotografice aruncate într-un pod aşa cum minte el (şi implicit Radu Jude), ci în depozitul de istorie unde erau inventariate, ambalate în folii protectoare şi puse în cutii de lemn. De acolo le-a preluat de la muzeograful care deţine colecţia.  Depozitul nu se află în pod, ci la etajul 1 al muzeului, acolo unde se află şi birourile specialiştilor.

2. Cezar M. Popescu nu este restaurator autorizat şi nu avea dreptul să intervină pe  obiectele de patrimoniu cultural mobil. Operaţiunile efectuate de el asupra plăcuţelor nu au respectat normele de conservare şi restaurare. In arhive este interzis până şi blitzul, darămite scanerul. In acest caz, Muzeul nu putea să îi achite un serviciu pentru care nu era autorizat. Dar nici C.M.P. nu avea dreptul să folosească reproducerile şi în nici un caz să publice o carte în nume personal, aşa cum a făcut.

3.Dacă i s-au pus la dispoziţie plăcuţele deteriorate, inventariate în loturi, care intrau în inventarierea bucată cu bucată doar după restaurare este şi mai grav. Acelea trebuiau trecute prin Comisia de Restaurare şi încredinţate unui laborator de specialitate. In timpul altor directori, muzeul a developat câteva sute de fotografii de pe plăcuţe cu respectarea normelor de conservare şi de copyright.

3. In toată lumea muzeală, deţinătorul, adică muzeul care le administrează în numele Statului,  deţine dreptul de copyright asupra reproducerilor.

4. Şi numărul real al plăcuţelor nu este de 8000, ci doar de 2000.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>