PĂRINTELE IOAN DE LA RARĂU DESPRE STARETUL SĂU, IEROSCHIMONAHUL DANIIL SANDU TUDOR- STAREŢUL RUGĂCIUNII ISIHASTE

Intr-o Românie a nedreptăţilor, nici măcar mucenicii din timpul prigoanei comuniste nu sunt canonizaţi, încă. De Praznicul Sf. 40 de mucenici, evocăm personalitatea părintelui Daniil cunoscut mai ales prin pseudonimul gazetăresc de Sandu Tudor. Redau un articol din revista ATITUDINI.

28© ATITUDINI | no.48 | 2017

ÎNCHIS PENTRU RUGĂCIUNEA LUI IISUS

Părinte Ioan, sfinţia voastră aţi fost ucenic al Părintelui Ieroschimonah Daniil Sandu Tudor, ne puteţi spune câteva cuvinte despre părintele Daniil Tudor?

Părintele Daniil Tudor era foarte duhov­nicesc. Avea doisprezece călugări şi la toţi el le-a dat rasă, dulamă şi fes şi metanii în mână. El punea bază pe rugăciune. Mi-a fost stareţ trei ani la schitul Rarău.

L-aţi avut stareţ pe părintele Daniil trei ani de zile?

Da, ca stareţ şi duhovnic. Era un tezaur duhovnicesc pentru toată Biserica.

Ce program avea mănăstirea pe atunci?

Liturghie făcea numai sâmbăta şi duminica şi vecernia, seara. Mâncarea era de la două după-amiaza, apoi seara. Dar el nu mânca mai niciodată, doar sâmbăta şi duminica mânca o dată în zi. Când se dădea masa, era cu obştea, se citea cuvânt din Sbornic şi după aceea el tălmăcea, vorbea la obşte duhovniceşte. Şi era omul rugăciunii permanente. Dormea foar­te puţin, Dumnezeu ştie cât dormea. Tot timpul era lumină la el, deşi nu exista lumină electrică, era lampă pe atunci. Dormea cu capul pe o cioată şi acoperit cu un cearşaf sau cu cojocul lui cu care îl mai vedeai ziua. Era foarte duhovnicesc şi foarte nevoitor. Când mergeam noaptea la el, indi­ferent când, îl găseam treaz. Şi când mergeam desculţ noaptea pe iar­bă la el, era la uşă, o deschidea şi mă întreba: „Ce e, fiule?” N-auzea paşii, dar ştia că vin. Şi apoi îmi făcea o binecuvântare pe cap şi aveam linişte şi pace. Era veşnic cu rugăciunea şi scria. Avea cărţi multe, vreoşase mii de volume. Dar au rămas o parte la Securitate, o altă parte la Patriarhie, o parte nu ştiu cui le-a dat şi Dumnezeu ştie că, de când l-au arestat, nu se mai găsesc acele cărţi. Părintele Daniil ştia vreo câ­teva limbi străine, era un om cult. La vârsta de opt ani citea cărţi de filosofie. A fost fiu de boier, a avut şi avion propriu.

Am înţeles că s-a prăbuşit cu avionul acela.

Da, a căzut de la 2000 de metri înălţime. A mai mers ca turist la Sfântul Munte Athos şi acolo s-a interesat de viaţa muntelui, de viaţa duhovniceas­că şi a învăţat rugăciunea inimii. A stat vreo două, trei luni acolo. Când a venit ia Bucureşti, a venit cu barbă. Şi avea în societatea lui prieteni numai generali, profesori universitari, miniştri, nu vorbea cu oricine. Era directo­rul ziarului Credinţa şi în fiecare lună pe Dealul Patriarhiei avea studenţi, vreo 30,40 pe care îi învăţa rugăciunea inimii. Vara mulţi veneau şi lucrau la fân, aici la Rarău şi îşi făceau vacanţa la mănăstire. Era un om neînfricat. Trimitea Partidul pe atunci conţopişti din ăştia cu facultatea Ştefan Gheorghiu (ce facultate era şi aceea, numai Dumnezeu mai ştie), ca să-l comba­tă în credinţă, că voiau să-l supună. Niciodată n-au reuşit să-l combată! El i-a biruit pe toţi. Şi dacă a văzut Partidul că nu poate să-i astupe gura şi că n-are adversar, au pus să-l aresteze. Şi l-au băgat în temniţă.

 

Câţi ani aveaţi când l-au luat pe Părintele Daniil la închisoare?

Cu aproximaţie, vreo douăzeci şi şapte de ani aveam.

 

Şi ce a zis la proces?

L-au întrebat: „De ce merg atâţia tineri acolo în munte?”. Şi el a răspuns: „l-am atras ca să-i învăţ să spună „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul„Stai josî“. Şi i-au dat 20 de ani muncă silnică.

 

Şi în temniţă a murit

Da, la Aiud, l-au omorât intenţionat. La Aiud l-au băgat la Zarea, cu un doctor şi peste tot era numai gheaţă. Părintele Daniil Tudor s-a aşezat în cruce cu faţa în jos pe gheaţa aceea, ca doctorul să stea pe spatele lui cu faţa în sus şi să zică mereu: „Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Şi când au venit la o săptămână să-l arunce în groapă sau pe râpă, numai Dumnezeu ştie, era o căldură acolo şi toată gheaţa se topise, de s-au speriat gardienii şi au fugit. Insă aşa s-a stins.

Dar nu v-aţi amărât când l-au închis că nu o să-l mai vedeţi?Păi, cum să nu? Că e greu dacă nu ai stareţ! Pe mine mă lua des prin oraş, pe aici prin Câmpulung şi mai mergeam cu el şi la Bucureşti. Am conştientizat multe lucruri minunate lângă el, am întâlnit oa­meni care erau purtători de duh, care ştiau dinainte ceasul morţii, oameni postitori, rugători.

Erau ucenicii lui?

Da, erau ucenicii lui. Şi câţi călugări erau în toate părţile, tot pe la el veneau. Şi maicile de la Vatra Moldoviţei veneau tot pe acolo la târg cu căruţa ca să ia alimente. Pe atunci nu erau maşini ca acum. Aici în Valea Seacă era un om, Gheorghe Petricaru, care şapte ani a stat în pat paralizat şi nu a cârtit ni­ciodată. Şi părintele Daniil Tudor, pe când mergea la Bucureşti sau în oraş cu câte o treabă, trecea pe la Gheorghe Petricaru şi îi făcea Sfântul Maslu, îl spovedea, îl împărtăşea cu Sfintele Taine.

S-au făcut si multe minuni aici la Rarău. Odată, de

Acoperământul Maicii Domnului, părintele Daniil n-a făcut priveghere, a făcut numai Vecernia mare. A doua zi s-a făcut slujba, Liturghia şi apoi ne-am dus la masă. Când să mergem la masă – mănăs­tirea avea n-a făcut priveghere, a făcut numai Vecernia mare. A doua zi s-a făcut slujba, Liturghia şi apoi ne-am dus la masă. Când să mergem la masă – mănăs­tirea avea pe atunci un viţel şi şapte miei — auzim că au dispărut viţelul şi mieii. Fuseseră într-o livadă acolo, păşteau şi deodată nu au mai fost, au dispă­rut. Toată noaptea i-am căutat cu lanterne, cu făclii, cu felinar şi n-am găsit nimic. Eram toţi, eram vreo ii,I2. Dimineaţa vine un om din satul Chirii şi spu­ne: „Acolo, afară de mănăstire, lângă gardul mă­năstirii, lupii au mâncat o vacă”. Şi mi-am zis: „Ei, s-a terminat şi cu viţeii şi mieii. I-au mâncat lupii şi pe ei”. Dar părintele Daniil a făcut slujbă şi s-a dus la Maica Domnului şi s-a rugat şi a spus: „Maica Domnului, iartă-ne, că am greşit. De altă dată n-o să mai ţinem sărbătoarea asta a ta fără priveghere Şi în timp ce stăteam la masă, tot la ora două, când am ieşit, veneau viţelul şi cu mieii, unul după altul,

asa, în sir ca în armată, viţelul în fată si mieii toti după el.

Altădată nu aveam ce să mâncăm. Este mult pă­mânt la mănăstire, dar e mai mult iarbă. Şi mergea părintele Daniil la Maica Domnului, făcea o rugă­ciune si într-o oră, două venea căruţa de la Chiril sau din Câmpulung, plină cu alimente. Aşa se în­tâmpla la Rarău pe vremea părintelui Daniil Tudor.

„RUGĂCIUNE, RUGĂCIUNE, RUGĂCIUNE NEÎNTRERUPTĂ”, ĂSTA ERA SINGURUL LUI ÎNDEMN

După ce m-am hotărât să mă fac călugăr am plecat la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul de la Sibiu unde am stat şase luni, dar pentru că acolo se mânca şi carne (ceea ce nu mi s-a părut potrivit pentru că­lugări) am plecat la Mănăstirea Rarău din judeţul Suceava unde era stareţ Ieroschimonahul Daniil- Tudor. Nu ştiam cine e, dar am rămas acolo pentru că mi-a plăcut foarte mult. Când l-am cunoscut eu, părintele Daniil avea peste 6o de ani şi chiar dacă avea barbă albă, părul alb, era un bărbat foarte fru­

mos, puternic ca un flăcău de 20 de ani, roşcovan la faţă, cu fruntea mereu ridicată, ochii căprui şi pă­trunzători, parcă de o severitate nerostită. Când se uita la tine, te simţeai mic şi păcătos. Auzisem că avea o cultură de savant în multe domenii de la fi­lozofie, pictură şi teologie până la cele mai riguroa­se ştiinţe şi că în lume avea ca prieteni miniştri, ge­nerali, scriitori, profesori universitari şi că deseori aceştia se temeau să deschidă gura în faţa lui, căci era un partener foarte incomod de discuţii, care te eclipsa cu ştiinţa lui, un om aprig, necruţător cu di­letanţii, cu cei neinformaţi şi cu cei care nu-i împăr­tăşeau părerile.

Aici însă în mănăstire, devenea cu totul alt om. încă de când l-am văzut prima dată parcă o voce mi-a şoptit la ureche că am în faţă un om ceresc.

Vă mărturisesc că, adesea, privindu-l îmi venea să mă aplec să sărut urma pe care piciorul lui o lăsa pe pământ. Parcă plutea printre noi, tăcut şi interiori­zat, nu era deloc vorbăreţ şi tăios ca în cercurile lui de intelectuali. Trăia retras, era un monah aşa-zis „de chilie”. Toată noaptea la fereastra odăiţei sale ve­deam lumină, dacă dormea o oră, două pe noapte… Avea mereu rugăciunea lui Iisus în suflet şi un om care are această rugăciune în suflet dobândeşte trez- via! …Chilia lui era sărăcăcioasă, cu un pat mare călugăresc, o masă de lucru şi un scaun, iar de jur împrejur numai cărţi, peste 6000 de volume, multe dintre ele cărţi rare, alese pe sprânceană, din vas­ta sa bibliotecă de la Bucureşti. Avea mare evlavie la Sfântul Ioan Bogoslovul, purta cu el mereu şi o veche Icoană a Rugului Aprins. Când intra părin­tele Daniil în biserică, pur şi simplu se schimba at­mosfera. Vă spun sincer, de multe ori îl vedeam păşind în pridvor şi deodată simţeam cum aerul dinăuntru se încălzeşte. Când cânta în Altar gla­sul lui ne ţinea de foame, de frig şi de sete.

Era un aprig postitor şi rugător, un stareţ care ţinea cu străşnicie adevăratele rânduieli ale unei chinovii ortodoxe. De pildă noi, fraţii, trebuia să cerem bi­necuvântare ca să putem mânca fragi de pe munte, iar în duminici, chiar dacă mâneam fragi sau zme­ ură prin păduri, nu aveam voie să aducem nici o bobiţă în mănăstire ca să nu facem ispită.

Ştiam că părintele Daniil a stat trei ani sihastru la Râpa lui Coroi în Munţii Sihla pe lângă mă­năstirea Sihăstria Neamţului, păstrând jurămân­tul tăcerii, mâncând o dată în săptămână ciuperci crude. Aici pe Rarău, mânca de două ori în săp­tămână, doar sâmbăta şi duminica. Atât! Cinci zile pe săptămână nu mânca, se ruga neîncetat, ţinea toate slujbele şi predica după fiecare slujbă. Mai mult, la ceasurile mesei venea de fiecare dată în trapeză, ne privea pe noi cum mâneam, chiar dacă el nu lua nicio fărâmitură. In timpul fiecărei mese, un frate citea din Cartea Sfântă, din Vieţile Sfinţilor, Pateric, Sbornic sau o anumită rugăciu­ne, apoi mâneam în tăcere, iar la sfârşit părintele Daniil dădea explicaţii pe marginea celor citite. Vorba îi era blândă, dar hotărâtă. In faţa noas­tră nu rostea o vorbă mai mult decât se cuvenea, impulsiv era doar cu ateii, cu cei care voiau să-i tulbure viaţa închinată lui Hristos. îmi amintesc şi acum dimineaţa când am păşit întâia oară pe poarta mănăstirii Rarău ţinând în mână o valijoară ostăşească din lemn şi după câţiva paşi, am rămas aşa, încremenit, năucit de cele pe care le vedeam. în curtea aceea se simţea un neîn­chipuit duh de pace, un duh de pace datorat unei rânduieli sfinte statornicite de cârmuitorul ob­ştii. Vedeam călugări tineri, cu metaniile în mână,

fraţii se opreau din muncit, se puneau în genunchi şi se rugau chiar acolo sub cerul liber. Aveam să aflu că asta era una din ascultările date de stareţul Daniil: în mănăstirea de la Rarău nu se muncea niciodată o oră neîntreruptă. O jumătate de oră munceai, o jumătate de oră trebuia să citeşti sau să te rogi. Fi­ecare călugăr avea mătăniile la brâu şi o trăistuţă din lână în care obligatoriu purta o carte de rugăciuni. Ii vedeai chiar şi pe mo­nahii ciobani în vârf de munte, îngenunchiaţi între oi, cu palme încleştate de rugă, aşa umbla şi stareţul îmbrăcat modest, ca un simplu monah.

„Rugăciune, rugăciune, rugăciune neîntrerupta’, ăsta era singurul lui în­demn. Acesta a fost exemplul pentru mine atunci, ca simplu frate în mă­năstirea părintelui Daniil şi este şi acum când sunt şi eu, la rândul meu, stareţ la mănăstirea mea, unde rânduiala este aceeaşi ca la mănăstirea Rarău. Părintele Daniil-Tudor m-a îndemnat atunci să merg să fac Teo­logia să devin preot, dar eu i-am răspuns: „Eu am venit să mă fac monah, nu preot”. După trei ani de stat la Rarău, am plecat la mănăstirea Slatina unde am lucrat într-un beci cu părintele Ambrozie care era magazio­ner şi unde din cauza curentului m-am îmbolnăvit de meningită croni­că. Atunci mi-am dat seama ce importanţă are ascultarea de stareţ! Eu nu am ascultat de stareţul Daniil-Tudor când m-a îndemnat să merg la studii pentru a deveni preot şi mi-am făcut voia, îmbolnăvindu-mă ast­fel foarte grav!… Am plecat acasă pe la rude pe un munte, pe un deal. A trecut timpul până când cineva din Departamentul Cultelor (un inspec­tor din Câmpulung-Moldovenesc) mi-a sugerat să mă duc la Teologie la Sibiu. Am fost arestat printr-un denunţ şi am fost cinci luni la Securitate la anchetă în Suceava, o lună la închisoarea Jilava şi restul până la doi ani am stat în închisoarea de la Aiud. O închisoare foarte grea! Acolo mi s-a impus să mă lepăd de mănăstire şi mi s-au dat mai multe cărţi să citesc să mă convingă de inexistenţa lui Dumnezeu. Şi eu le-am spus: „Cărţile sunt bune, dar ideile sunt tendenţioase şi rele. Puteţi să mă împuşcaţi, vă plătesc şi cartuşele (dacă aş avea bani!) dar nu fac nimic din ceea ce îmi cereţi!”. Şi am fost eliberat[1].

(Fragment de interviu, acordat maicilor de la mănăs­tirea Paltin Petru-Vodă)

 



[1] Relatare preluată de pe http://manastireasihastriararaului.blogspot.ro/2012/08/ arhischimonahul-ioan-staretul-manastiri.html

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>