APUSUL UNEI ARTE MAJORE

 

Un trecut bogat

Redusă la câteva ateliere mănăstireşti şi la o mână de artişti plastici care încă mai pictează pe lemn, arta picturii pe panou de lemn îşi trăieşte apusul. Pictura pe lemn a marcat istoria culturală a Egiptului antic, a Greciei antice, a Romei, a Bizanţului. A fost o artă majoră cu ramificaţii atât în arta sacră dar şi în arta laică. Ne impresionează şi astăzi sarcofagele egiptene din lemn scump pictat cu scene mitologice. Au contribuit la studierea vechilor credinţe egiptene şi a ritului funerar. Portretele funerare descoperite în necropola de la Fayum, deşi de epocă romană, sunt pictate foarte realist, fizioplastic, încât ai impresia că sunt fotografii realizate de studiouri celebre, deşi au peste 1600 de ani. In Grecia, pictura pe lemn a fost la ea acasă, fiind întâlnită atât în locurile publice cât şi în locuinţe. De aceea  nu ne mirăm că, mai târziu, interioarele pictate pe lemn  din casele nobililor bizantini transformau un banal salon într-o operă de artă. Dar nu doar în Bizanţ, ci şi în Europa occidentală marii maeştri ai Renaşterii au pictat până în secolulul XVI pe lemn, dovadă tablourile păstrate în Muzeul de Artă din Viena, unde personajele şi scenele sunt redate în mărime naturală. Realizarea picturii pe lemn nu era simplă. Presupune talent şi cheltuială. Materialele de calitate, bune să reziste sute de ani, erau scumpe. Şi totuşi, arta a supravieţuit în pofida multor schimbări politice şi culturale. Doar că, de la o cultură la alta, a pierdut tot mai mult. Loviturile de graţie i-au fost date de Islam, care a cucerit zonele de referinţă ale acesteia: Egiptul, Asia Mică, Bizanţul. In Occident, lăcomia şi starea precară a artiştilor a făcut ca începând din secolul XVI, lemnul să fie înlocuit cu pânza, mult mai ieftină şi uşor de transportat.

Ultima redută

Ultimul bastion al picturii pe panou de lemn este Biserica Ortodoxă. Dar nu pe tot teritoriul  acesteia. Extinderea Imperiului Otoman în Balcani, a afectat fireşte şi acest domeniu. Mai rămâneau oarecum libere Ţările Române şi Rusia.  In prezent, deşi icoanele  importante din biserici, încă mai sunt pictate pe lemn, totuşi un alt duşman tinde să o scoată şi de acolo. Nevinovata hârtie, lăcomia unora şi tehnica imprimării computerizate, deşi necanonice, sunt admise până şi în atelierele Patriarhiei Române.

România încă mai deţine un valoros tezaur de icoane pictate pe lemn, unele chiar din secolul XVI. Majoritatea însă sunt din secolele XVIII-XIX. La începutul secolului XX, apar icoane imprimate pe hârtie, prin tehnicile de atunci derivate din tehnica tiparului. Ieftine şi vândute prin toate bâlciurile, icoanele pe hârtie au scos icoanele pe lemn din casele oamenilor. Au mai rămas în biserici. Pentru un timp. Comuniştii le-au scos de acolo şi le-au dus în Centrele de Concentrare. Altă nenorocire! Depozitate de cele mai multe ori în condiţii insalubre şi mai ales nerestaurate, icoanele  ajung în starea în care nu mai pot fi fi recuperate.

Un prezent nevolnic

Să zicem, că România deţine câteva mii de astfel de piese, ceea ce la scara culturii universale înseamnă foarte puţin. Dar aceasta creşte valoarea lor de patrimoniu. Majoritatea se află in colecţiile unor muzee şi biserici, prin urmare în colecţii publice, acolo unde teoretic, ar trebui să li se poarte de grijă.  Adică să fie ţinute în condiţii de conservare optime, să fie curăţate şi restaurate. Dar nu peste tot este aşa. De pildă, după 1989, nu ştiu  să fi fost restaurată vreo icoană în muzeul unde lucrez, deşi teoretic nu exista nici un obstacol. Cu măcar cinci icoane pe an, adică o investiţie de maxim 10000 lei pe an,  în 25 de ani s-ar fi restaurat toată colecţia. Dar, nu s-a dorit! Când am văzut în urmă cu câţiva ani, câteva icoane din depozit m-am îngrozit. Era vară şi datorită căldurii, erau foarte uscate. De pe unele pictura deja decolase. Iar urmele cariilor din care unele păreau active, erau evidente. Conservarea nu înseamnă să dai periodic cu spray insecticid în depozite. Deşi, chiar şi această acţiune trebuia făcută de firme specializate care să facă dezinsecţie totală de la tavane la pardoseală. Aşa se procedează în muzeele cu manageri responsabili. La noi, ca la nimeni. Nici specialişti în restaurare sau conservare, nici colaborare cu firme de profil. Nimic! Când deţii,  aproape 300 de icoane  din două colecții, pictate în diverse stiluri, bizantin, ţărănesc, rusesc este incalificabil să le ţii nerestaurate şi în condiţii discutabile. Și să nu angajezi conservator cu anii. Asta în timp ce angajezi ani la rând îngrijitori, referenți, contabil. Și atunci când  scoți la concurs postul de conservator să nu ceri nici o calificare în domeniu. De unde se vede că prostia omenească este la fel de periculoasă ca forţa majoră, ca ocupaţia străină, mai perfidă decât legea concurenţei sau ideologia ateistă.

Nu vreau să închei într-o notă pesimistă. Incă mai visez la normalitate. Aşa că dacă vizitaţi Grecia, treceţi şi pe la cele două Muzee Bizantine din Tesalonic şi Atena. Dețin cele mai mari expoziţii de icoane pe pe lemn. Toate restaurate, cercetate, expuse exemplar. Dar și la Muzeul Național de Artă a României există cîteva în sălile destinate artei vechi românești. Chiar și la Slobozia, Sf. Episcopie a restaurat o serie de icoane. Prin urmare, se poate, acolo unde există responsabilitate.Mai puțin la Muzeul Județean Ialomița.

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>