PATRIA NOASTRĂ ESTE CERUL!

Iubiţii mei, mare este praznicul de astăzi. Nu este praznicul unui sfânt. Se numeşte praznic stăpânesc. Unul singur este Stăpânul, Domnul, Care stăpâneşte toate, Boierul Hristos – aşal cum îl numea .Sfântul Cosma Etolianul. Acesta este realmente Stăpân. Oricare alţii, ce prezintă o oarecare putere, sunt în faţa  Lui nişte colosale nulităţi. Praznice stăpâneşti sunt: Naşterea Domnului, Tăierea-împrejur, Întâmpinarea Domnului,Schimbarea la Faţă, praznicul stăpânesc de frunte – învierea, iar  încununarea ciclului dumnezeieştii iconomii este’ Înălţarea.

Ce este înălţarea? Creştinii noştri sunt în mare neştiinţă. în Atena, la o adunare de copii, i-am întrebat câte sunt poruncile Domnului. Niciunul nu le-a spus. Noi, copii mici pe lângă bunica noastră, număram poruncile pe degete: prima…, a doua…, a treia…, până la a zecea. Crezul îl ştiam toţi pe dinafară, „Tatăl nostru” pe dinafară. Acum, neştiinţă! Nu mai există interes bisericesc în această ţară, care este adăpată cu sângele martirilor şi al sfinţilor.

Ce este deci înălţarea? Ce eveniment prăznuim? Voi dezvolta pe scurt.

***

Şi ştiinţa o spune, fraţii mei, că a fost odată o vreme în care n-a existat nimic. Materia nu este nemuritoare; este stricăcioasă, şi ca una ce e stricăcioasă nu are origine veşnică. A fost o vreme în care nu exista soare, lună, stele, galaxii; nu existau râuri, lacuri, mări, oceane; nu existau munţi şi câmpii, copaci şi fiori, animale şi păsări. A fost o vreme în care nu exista niciun om. N-a existat însă niciodată o vreme – acest lucru îl mărturisim în Simbolul Credinţei – în care să nu existe Hristos! Hristos este veşnic, fără de început; aceasta este credinţa noastră. Fiul, a doua Persoană a Sfintei Treimi, a existat dintotdeauna, „mai înainte de toţi vecii” (Simbolul de Credinţă). Fiul era în ceruri înconjurat de către îngeri. Dar când omul a căzut şi s-a stricat şi nicio altă putere n-a putut să-l mântuiască, atunci a doua Persoană a Dumnezeirii a venit pe pământ.

Aţi văzut vreodată un vultur? Eu am văzut vultur sus, în munţii înalţi ai Pindului. înaintea gloriosului război albanez din anii 1940, un cioban îmi spune: Priveşte cerul. Mă uit sus; nu vedeam decât o pată, un punct. A, acesta este un vultur, îmi zice, îl deosebesc din mişcarea pe care o face. Pata se mărea într- adevăr, desena cercuri – cercuri şi a venit şi s-a aşezat pe o  stâncă. Şi era o pajură, vă rog, semn prevestitor al glorioase biruinţe, care a încununat armele elineşti! Ca un vultur deci Hristos a coborât aici pc pământ – este la fel o dogmă a credinţei noastre a luat trup din întru-tot-curatele sângiuri ald Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Se arăta de acum ca om ca cel mai smerit om. Smerit om! Nu există altul atât de smerit S-a născut dintr-o mamă sărmană într-o peşteră cu animale urât mirositoare. 30 de ani a trăit necunoscut. Şi când s-a arătat în public a trăit ca cel mai sărac. Unuia, care a vrut să-L urmeze i-a spus: Păsările şi vulpile au cuiburi şi vizuini, „dar Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul” (Matei 8, 20; Luca 9, 58). Să vină aceştia care o fac pe socialiştii şi comuniştii să vadă pe cine au conducător creştinii. Hristos n-a avut „unde să-Şi plece capul” şi în cele din urmă Şi-a plecat capul nu pe perne, ci în cunună de spini, sus, pe Cruce. El este „începătorul mântuirii noastre” (Octoihul Mare, glasul al V-lea, sâmbătă seară, stihira lui Anatolie).

Cărturarii, fariseii şi puternicii zilei  priveau pe Nazarinean ca pe un om neînsemnat. Dar când Şi-a deschis gura şi au auzit cuvintele Lui şi când au văzut minunile Lui, au răma cu toţii uimiţi. De aceea, în ziua Stâlpărilor, spuneau cu uimire: „Cine este Acesta?” (Matei 21,10). Acesta se deosebeşte de toţi ceilalţi. A urmat apoi jertfa pe Cruce şi învierea Lui. Şi când după 40 de zile, ca astăzi, S-a înălţat, nu s-au nedumerit doar oamenii; s-au nedumerit şi îngerii în ceruri şi spuneau cuvântul acela, pe care l-a auzit în chip proorocesc Isaia: „Cine este Acesta?” (Isaia 63,1).

Aşadar, pc când Hristos îşi lua rămas bun de la ucenici pe Muntele Măslinilor şi-i binecuvânta, picioarele Lui, pe care nu suntem vrednici să le sărutăm, picioarele care au străbătut din cetate în cetate şi din sat în sat, ca să-l găsească pe cel pierdut şi în cele din urmă au fost pironite pe cruce şi vopsite cu cinstitul Său sânge, picioarele goale ale lui Hristos, au început să nu mai păşească pe pământ.

– Dar cum S-a înălţat?…

Omule, dacă noi am găsit mijloace să zburăm în aer, I-a fost greu asta lui I Iristos? L-a învăluit un nor şi L-a ridicat, în timp ce ucenicii rămăseseră acolo privind uluiţi.

Atunci un înger le-a spus:

–  Ce staţi privind la cer? Acest Iisus, pe Care L-aţi văzut acum înălţându-Se de la voi, în felul acesta va şi veni. Va reveni! – Alt adevăr al credinţei noastre este acesta. Pe cât suntem de siguri că mâine în zori este vineri, pe atât suntem de siguri că va veni iarăşi Hristos. Va veni nu doar ca un om neputincios, ci cu slavă mare, cu îngerii şi arhanghelii. Va veni Domnul în timpul celei de-a doua veniri nu ca să mai înveţe, ci ca să judece. Da, va judeca. Acolo voi fi şi eu, acolo veţi fi şi voi. Acolo toţi, mici şi mari, ca să dăm seamă de faptele noastre înaintea Judecătorului nemitamic, incoruptibil.

***

Înălţarea Domnului nostru ne pune pe gânduri. Ce este, fraţii mei, acest pământ pe care-1 locuim, pentru care se duc atâtea războaie între popoare? închipuiţi-vă doi oameni luptându-se între ei. îi întrebaţi: De ce vă ucideţi? Şi vă răpund: Pentru un grăunte de nisip. Asta se întâmplă acum. Pământul nostru în comparaţie cu Universul ce este? Un grăunte de nisip. Merită dcci pentru acest grăunte să ne ucidem?

Nu există doar pământul. Nu este el singura noastră locuinţă. Aici suntem în trecere, provizoriu. Pământul este hotelul. Când te duci la un hotel şi rămâi o zi sau două, nu spui: Hotelul este al meu. Un monah filosof scria despre chilia lui: „Chilia mea, chilia mea, astăzi a mea, mâine a altuia, şi în veac a