Părintele Justin în conştiinţa poporului român
Dumnezeu a binecuvântat neamul românesc în tumultuosul secol XX cu mari duhovnici care să fie mângâiere şi întărire poporului dreptcredincios şi călăuzitori pe drumul către Împărăţia lui Dumnezeu. Rolul lor poate fi asemănat cu cel al profeţilor din Vechiul Testament. Deşi toţi preoţii sunt duhovnici, doar câţiva dintre ei sunt înzestraţi cu o harismă specială prin care pătrund în străfundurile fiinţei umane, care schimbă destine şi care zidesc biserica cea dinlăuntrul sufletului omenesc. Părinţi mari precum Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Ioanichie Bălan, Sofian Boghiu, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Adrian Făgeţianu, Teofil Părăian constituie cununa de luceferi luminoşi ce luminează spre mântuirea oamenilor şi spre slava lui Dumnezeu (Matei 5,16).
Părintele Justin Pârvu de la Petru Vodă încheie această ceată de Părinţi, ziditori de suflete şi de conştiinţe, iar plecarea lui din lumea aceasta s-a transformat într-un adevărat pelerinaj naţional, deoarece toată viaţa lui a semănat cu prisosinţă iubirea către toţi, iar acum miile de fii duhovniceşti şi-au manifestat dragostea şi recunoştinţa faţă de Sfinţia Sa. De la naştere până la adormire, viaţa Părintelui Justin a curs întru sfinţenie, cu multă nevoinţă, cu multă osteneală, cu rugăciune neîncetată, dar mai ales în suferinţă şi prigonire, mărturisind credinţa asemenea mărturisitorilor sfinţi din trecutul îndepărtat sau mai recent al Bisericii şi făcând din chilia lui laboratorul vindecării sufleteşti şi o poartă a raiului.

Obârşia şi copilăria Părintelui Justin
Părintele Justin a venit pe lume la data de 10 februarie 1919, de pomenirea sfântului sfinţit mucenic Haralambie, din părinţii binecredincioşi Gheorghe şi Ana în satul Petru Vodă, la poalele muntelui cu acelaşi nume, pe unde trece drumul spre mănăstirile nemţene, primind la botez numele Iosif. A fost cel mai mic din cei cinci fraţi şi a fost crescut conform tradiţiei din satul natal, în frică şi credinţă puternică în Dumnezeu şi în demnitate creştinească şi românească. Mama, atmosfera din sat şi preotul Ioan Petrescu din parohia respectivă au avut un rol hotărâtor în temeluirea copilului Iosif.
A făcut şcoala primară în satul natal, şcoală care astăzi îi poartă numele. Mergea adesea în copilărie cu mama sa şi cu alţi credincioşi din sat la Mănăstirea Durău, mănăstire cu un rol duhovnicesc foarte mare în perioada interbelică pentru toate localităţile de pe Valea Muntelui. Tânărul Iosif a fost foarte atras de viaţa monahală, de frumuseţea slujbelor, de bunătatea călugărilor de aici şi astfel se naşte în sufletul său dorul de viaţa sfântă călugărească.

Viaţa monahală şi sfinţita preoţie
La numai 19 ani este tuns în monahism de stareţul Martinian Conuţ care îi va fi şi duhovnic şi a primit numele de Justin. Primeşte ascultarea de arhondar şi în special să aibă grijă de primirea oaspeţilor la stăreţia Durăului, ascultări pe care tânărul monah le-a împlinit cu multă râvnă.
Pentru că era iubitor al sfintelor slujbe şi avea o voce foarte frumoasă a fost hirotonit diacon şi apoi preot de episcopul Valeriu Moglan, originar tot din comuna Poiana Teiului. Pentru că era înzestrat de Dumnezeu cu multă înţelepciune şi cu râvnă de studiu se înscrie la Seminarul monahal de la Cernica, condus la vremea aceea de Arhim. Dionisie Udişteanu, de care Părintele Justin se va simţi foarte ataşat pentru totdeauna.
Norii războiului se ridică ameninţător, toată floarea tinerimii române este chemată sub arme, iarieromonahul Justin este rânduit preot pentru armată, unde liturghiseşte şi împărtăşeşte pe soldaţi, îmbărbătându-i prin cuvinte, alinând pe cei răniţi sau îngropând pe cei căzuţi pe câmpul de luptă.
După război, Părintele reia cursurile la Seminarul de la Cernica în ciclul superior, deoarece durata studiilor era de 8 ani. În condiţiile grele de după al doilea război mondial şi de instaurare a regimului comunist, Seminarul de la Cernica se desfiinţează şi Părintele este nevoit să facă clasa a VIII-a la Seminarul de la Roman în condiţii grele şi improprii studiului teologiei.

Calvarul şi binecuvântarea temniţei
În data de 14 mai 1948, ieromonahul Justin, elev în clasa a VIII-a, este arestat noaptea din internatul seminarului împreună cu alţi colegi, anchetat şi condamnat şi astfel începe calvarul celor 16 ani de puşcărie pentru el şi pentru toată floarea culturii, intelectualităţii, spiritualităţii şi elitei neamului românesc. Suceava, Aiud, Sighet, Gherla, Baia Sprie, Piteşti, Jilava, Periprava, Canal, iată câteva din locurile de suferinţă şi de martiraj ale Părintelui.
În aceste închisori deţinuţii erau bătuţi, schingiuiţi, chinuiţi, umiliţi în moduri de neimaginat pentru a fi exterminaţi. Erau înfometaţi, ţinuţi în frig, în mizerie, în izolare totală, supuşi la munci silnice, istovitoare şi periculoase, ameninţaţi şi permanent cu moartea în preajma lor, aşa cum mărturisea Părintele: „am trăit în puşcărie cu moartea de mână”.
În aceste condiţii de constrângere fizică şi psihică au trebuit să găsească o cale de a rezista. Iar calea găsită a fost credinţa în Dumnezeu. Astfel închisoarea dintr-un loc al degradării umane s-a transformat într-o adevărată şcoală a spiritului, într-o academie a culturii şi în temple ale cinstirii şi preamăririi lui Dumnezeu. Părintele spunea, amintindu-şi acea perioadă: „şcoala cea mai înaltă pe care am făcut-o a fost Universitatea din puşcării, iar călugărie în cel mai autentic sens al cuvântului am trăit-o în celule”. Bunăoară, Părintele spunea că cel mai frumos Paşti, cea mai înălţătoare Înviere din toată viaţa lui a fost Învierea sărbătorită în adâncurile minei de plumb de la Baia Sprie. Aici, la miezul nopţii, toţi deţinuţii au stins lămpaşele şi după câteva momente de aşteptare, preoţii au adresat chemarea: „Veniţi de primiţi lumină!”. Toţi au aprins lămpaşele au cântat „Hristos a înviat” şi, deşi erau în adâncurile pământului, cu toţii au fost părtaşi unei bucurii nepământene.

MAI MULTE LA ATITUDINI