Pe străzile Parisului, cultura europeană secularizată, tânără, voluntară şi expansivă îşi plânge morţii. Ziariştii de la Charlie Hebdo erau după chipul ei, drepturi fără obligaţii, libertate fără responsabilitate, libertatea de a huli, de a blafemia, de a ucide omul în gândirea lui. In replică, o crimă fără sens petrecută în chiar inima locului ei de baştină, acolo unde cultura europeană seculară şi ateistă se născuse.

Cultura creştină priveşte cu milă la tragedia oamenilor care nu înţeleg ce se întâmplă, la neputinţa culturii europene care nu pricepe că  în acest conflict are partea ei de răspundere. Că despre un conflict este vorba şi nu unul nou, ci vechi, nici simplu şi nici uşor de rezolvat. Este vorba despre conflictul dintre cultura europeană şi cultura islamică. Cultura europeană se află în conflict şi cu cultura creştină, doar că aceasta nu pune mâna pe armă. Neînţelegerile se rezolvă fie în sălile de judecată, fie prin manifestaţii, fie prin proiecte de lege. Creştinii ştiu să trăiască şi în lumea reală, că doar de aceea s-a întrupat Hristos, să mântuie şi orânduirile social-politice. Şi, chiar dacă cultura europeană s-a lepădat de Dumnezeu, Hristos nu s-a lepădat de ea, ci încă mai bate smerit la porţile cetăţii lor.

Allah nu este aşa! Se impune cu sabia şi se răzbună crunt. Aşa a fost întotdeauna! NU se poate schimba.  Să spună popoarele din sud-estul Europei care au stat 500 de ani cu sabia islamului deasupra capului. Şi nici acum bulgarii nu se înţeleg cu turcii, nici grecii cu turcii, nici sârbii care au pierdut Kosovo tot din acceaşi cauză veche.  Să spună creştinii ucişi acum câteva luni în Siria. Să spună cei  două milioane de greci ortodocşi ucişi la începutul secolului trecut. Să spună domnitorul român Constantin Brâncoveanu decapitat împreună cu toţii fii săi, în urmă cu doar 300 de ani. Şi dacă un domnitor avea această soartă, ce să mai spunem de popor. Să spună statele, regatele, imperiile căzute sub sabia islamului. Cum au pierit ele care aveau armate şi drumuri şi funcţionari şi erau floarea lumii civilizate, cum au căzut ele de sabia unor nomazi porniţi din inima deşertului să-l împăştie pe Allah şi pacea lui în toată lumea. Să spună ortodoxia cum a pierdut milioane de credincioşi din Asia Mică, nordul Africii, Asia centrală, Balcani şi Europa Centrală. Şi cum în  ţările devenite paşalâcuri era interzis până şi misionarismul creştin. După 1990, intelectualitatea românească a început să viziteze Europa de vest. Veneau cu toţii ofuscaţi că, vezi Doamne, cum intri în spaţiul ortodox vezi sărăcie, corupţie, praf şi pulbere. Dar toţi uită că până acum 150 de ani, acest spaţiu a fost sub stăpânirea otomană impusă de sabia islamică. Şi că tributul, haraciul, peşcheşurile nu se transformau niciodată în elemente de civilizaţie adică drumuri, instituţii, arhitectură.Slavă Domnului, au trecut toate! După dominaţia otomană şi după prigoana comunistă, ortodoxia începe să îşi revină. Greu, dar există speranţe! România este un caz mai bun pentru că nu a fost paşalâc, ci s-a aflat doar sub dominaţia otomană.

Evident,  crimele trecutului nu pot să ne întunece prezentul şi nici să ne umbrească viitorul, dar nici nu pot fi uitate, şterse cu buretele. E vorba totuşi, de milioane de oameni. Aşa că statul islamic nu a apărut din senin. Are o istorie. Tânăra cultura europeană secularizată are multe de învăţat inclusiv cum să convieţuiască cu islamul. Franţa trebuie să respecte apartenenţa religioasă a cetăţenilor ei, creştini, musulmani, evrei, fără să le insulte credinţa şi simbolurile.Să nu repete greşeala făcută de statele islamice de-a lungul a sute de ani.