CONFUZIA TRADIŢIILOR. LECŢIA PĂRINTELUI GHEORGHE CALCIU

Părintele Gheorghe Calciu nu se lasă nici mort. Mai avea să ne certe de ceva. Aşa văd eu recentele întâmplări legate de  Petru-Vodă, ca o lecţie despre tradiţii, farisei, fraieri, naivi şi credinţă autentică.

După moarte începe o nouă viaţă, oricât ar părea de incredibil. Pe această axiomă stau toate cutumele legate de tratamentul trupului după moarte prezente mai ales în  religiile  care impun ritul inhumării. Cazul părintelui Calciu relevă confuzia nefericită a unor tradiţii diferite păstrate până în ziua de azi. Este vorba de tradiţia păgână, tradiţia românească (tot păgână dar asimilată de creştinism) şi tradiţia creştină. Să le luăm pe rând!

    Tradiţia păgână

În tradiţia păgână exista un cult al morţilor destul de extins. Atunci când primii creştini au dărâmat capiştile idoleşti au găsit în interiorul idolilor cranii umane şi oseminte, ceece înseamnă că idolii nu erau doar simple opere de artă reprezentând pe zei, ci uneori aveau şi ceva ,, omenesc,,. Osemintele proveneau probabil de la sacrificiile umane practicate din neolitic până în primele vremuri creştine. Arheologii au găsit,  sub unele vetre neolitice, oseminte de copii. În urma analizelor antropologice, s-a  constatat că fuseseră ucişi în chinuri groaznice.

Tradiţia păgână a oaselor de mort s-a transmis în  practicile vrăjitoreşti. Reţinem din această tradiţie că ,,ucigă-l toaca,, are un interes duşman  nu doar pentru om, ci şi pentru rămăşiţele lui.  Să ne ferească Dumnezeu de asemenea lucruri!

            Tradiţia românească

In tradiţia românească s-a păstrat până în ziua de azi, în Moldova şi Ţara Românească,  ritualul reinhumării rituale la şapte ani. La origine, obiceiul era păgân dar aşa cum filosofi antici şi sibile sunt zugrăviţi pe pereţii bisericilor ortodoxe deoarece au prevăzut prin darul Duhului Sfânt o vreme a răscumpărării în Hristos, aşa şi acest obicei a fost preluat pentru că are anumite accente creştine. Oricum, strămoşii românilor, pe oricare tradiţie ai merge, practicau incineraţia. Prin urmare inhumaţia la români este consecinţa  creştinării.  De pildă, la şapte ani, osemintele erau spălate cu vin ca o prefigurare a sfintei împărtăşanii şi acoperite cu o pânză albă ca simbol al hainei curate de nuntă. Se făcea parastas mare şi familia dăruia toate necesare unei case noi: mobilier, vase, haine, semn al trecerii în locaşurile veşnice. Se reinhumau toate ale mortului. Nu era voie să se păstreze nimic, nici măcar un obiect. Nu era voie să se piardă sau rătăcească nimic, nici măcar un dinte. In timpul comunismului tradiţia s-a pierdut şi acolo unde s-a practicat a fost interpretată ca o economie de spaţiu funerar, ceea ce la origine nu era aşa. Pentru ţărani era mare ruşine să îşi lase părinţii cu ,,ţărâna în gură,,. Iar, practica avea şi o latură pedagogică. Sf. Ioan Gură de Aur ne sfătuieşte să mergem la morminte ca să luăm înţelepciune. Moartea ne învaţă multe. Dacă vrem să învăţăm, evident! Sunt arheologi care au cercetat sute de morminte şi tot neterminaţi au rămas.

Păstrarea acestei tradiţii a avut şi o consecinţă aplicată, concretă. S-a observat că nu toate trupurile putrezesc, ceea ce  contravine legilor naturii. In mod natural trupul trebuie să se dezlege întru cele ale sale. Pământul este un laborator perfect.  Nu este natural ca un trup să stea în pământ şi să rămână neputrezit (nici chiar dacă ar fi îmbălsămat de americani). Pentru astfel de cazuri nenaturale,  Biserica a hotârât să se săvârşească 40 de liturghii, după care  trupul era reinhumat.

            Tradiţia creştină

Tradiţia creştină prevedea inhumarea şi pecetluirea gropii până la Judecata de Apoi, când toate trupurile, nu doar sufletele vor învia.  Insă, în primele veacuri creştine, în timpul prigoanelor, o parte dintre mărturisitori sau martiri, (cele două cuvinte sunt sinonime) mureau în timpul martirajului devenind mucenici (cuvântul mucenic, de origine slavă, are rădăcina ,,muc,, care se traduce prin chinuri groaznice, insuportabile, chinurile iadului, chinurile creaţiei). Trupurile lor erau  îngropate în taină sau ascunse, uneori împotriva deciziei autorităţilor. De multe ori, deasupra acestor morminte se ridicau biserici pentru că se constata că trupurile lor, prin puterea lui Dumnezeu, făceau minuni, atât pentru creştini cât şi pentru păgâni, ceea ce ridică o problemă dogmatică, aceea a credinţei. Dar, din sutele de mii de sfinţi doar o mică parte au moaşte păstrate şi asta pentru că de la bun început Biserica a fost prudentă în a admite ca moaşte sfinte şi rămăşiţele pământeşti ale altor categorii de nevoitori fie ei martiri, cuvioşi,  monahi, sihaştri şi simpli mireni. Reticenţa era de înţeles. Majoritatea nevoitorilor ajung după moarte în Rai împreună cu drepţii unde se odihnesc, doar sfinţii ajung în Impărăţia Cerurilor cu îngerii, unde continuă să se roage pentru lume şi prin rugăciunile lor să mijlocească pentru noi. Locul  pe care îl capătă sufletul după moarte hotărăşte statutul osemintelor sale pământeşti şi nu invers. Trebuie multă vigilenţă în această chestiune pentru a nu cădea în idolatrie.

Sminteala din cazul părintelui Calciu s-a produs pentru că s-a lucrat fără binecuvântarea stareţului şi fără acceptul familiei, absolut obligatorii în cazul tradiţiei româneşti. Vreau să cred că bieţii părinţi au acţionat din dragoste faţă de memoria părintelui şi pentru respectarea tradiţiei româneşti şi nu împinşi de curiozitatea de a afla moaşte, aşa cum au fost acuzaţi.  Dar dacă tot s-a produs deshumarea şi s-a constatat descompunerea parţială a trupului trebuiau săvârşite cele 40 de liturghii, conform tradiţiei, pentru că părintele a fost martir şi nu mucenic (intre cele două categorii există totuşi o diferenţă). După care trebuia respectată dorinţa părintelui lăsată cu limbă de moarte, aceea de a fi îngropat într-un alt loc.

LECŢIA PĂRINTELUI GHEORGHE

 Dumnezeu ştie de ce a îngăduit ispita asta, în postul Crăciunului, prin chiar părintele Calciu.  Pentru că ispită a fost de vreme ce  nici tradiţia românească nu s-a respectat,  nici tradiţia creştină nu s-a aplicat şi nici dorinţa părintelui Calciu nu s-a împlinit. Poate pentru a ne dovedi că nici tradiţia românească nu o ştim, nici creştineşte nu gândim şi nici ascultători de cuvântul părintelui nu ne dovedim. Şi, asta cu toţii, de la vlădică până  la opincă. Iar, dacă stau bine şi mă gândesc această lecţie este chiar în tonul părintelui. Să-i lase să slujească, aşa ca fraierii, la un mormânt gol în timp ce trupul lui stătea  în chilia părintelui Iustin. Il încălzea bietul Teodot cu aeroterma.  Ce mai, le-a făcut-o părintele Gheorghe!Dacă prin moaştele  părintelui s-ar fi vindecat un bolnav, poate că m-aş fi îndoit că e sfânt, dar după întâmplarea aceasta  sunt convinsă că e sfânt. Ne-a arătat aşa cum suntem, în faţa întregii lumi. Pilda samarinencii aplicată, femeia care a crezut pentru că Hristos îi dezvăluise păcatele sale. Dar, tradiţia creştină trebuie respectată şi trupul reinhumat într-un alt loc, aşa cum a cerut. Nu e pentru vremurile noastre. Dacă ne mai dă o lecţie, se fărâmă mănăstirea.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

     

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

         

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

3 thoughts on “CONFUZIA TRADIŢIILOR. LECŢIA PĂRINTELUI GHEORGHE CALCIU

  1. Pingback: PELERIN ORTODOX » CONFUZIA TRADIŢIILOR. LECŢIA PĂRINTELUI GHEORGHE CALCIU

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>