PELERINAJUL
PELERINAJUL (I)
Pentru istoricii contemporani, pelerinajele sunt doar nişte afaceri colosale ale marilor Biserici. Istoricii medievali ne spun însă că printre cauzele fundamentale ale primei cruciade din secolul al X-lea (din aceeaşi epocă în care a trăit Sfânta) a fost şi aceea că, după ce Ţara Sfântă fusese cucerită de arabi, drumurile pelerinilor creştini nu mai erau în siguranţă. Ce-i mâna pe acei oameni să străbată mii de kilometri pe jos, să-şi petreacă luni sau chiar ani din viaţă pentru a face un pelerinaj în Ţara Sfântă? Ce forţă îi atrage? Ce raţiuni le dă putere? Cum de a reusit o idee asa de nevinovata sa duca la primul razboi religios al crestinilor? Ce se ascunde de fapt in spatele acestei calatorii?
În toată Europa sunt doar cinci mari locuri de pelerinaj comparabile cu cele din vechime, din timpurile istorice in care pelerinajul era identic cu o tranformare. Pe vremuri, cei care mergeau la Locurile Sfinte deveneau hagii (sfinti). Printre cele cinci locuri binecuvantate din Europa se află şi Iaşi-ul.
In urmă cu peste 10 ani, am plecat la Iaşi în ziua premergătoare pelerinajului anual din 14 octombrie. Am ajuns pe la 10 seara şi ne-am trezit la o coadă care şerpuia de-a lungul mai multor străzi, cam 3- 4 km. Coada înainta uşor câte 10 -20 m după care iar stătea un timp nedefinit. Şi aşa am descoperit, ceea ce nu credeam până atunci că pelerinajul este mai mult decât o călătorie. Nici acum nu aş putea defini exact ce este dar, în noaptea aceea rece, luminată de stele mari, am înţeles că pelerinajul este un fenomen, un proces de cunoaştere, ceva asemănător cu călătoriile de iniţiere din vremurile istorice. Am descoperit de pildă că, în faţa întâlnirii cu un sfânt oamenii devin foarte serioşi şi cuminţi. Oare cum se vor afla în faţa întâlnirii cu Dumnezeu? Nimic din flecăreala şi tumultul cotidian nu răzbea. Toată adunarea aceea de sute de mii de oameni era foarte ordonată şi tăcută. Grupurile mai nou sosite cântau cântece religioase. Foarte mulţi tăceau. De parcă fiecare s-ar fi aflat într-o călătorie în interiorul său. Fusesem avertizată că se aşteaptă mult, aşa că plecasem pregătită cu de toate, de la sandvişuri, cafea, mănuşi până la scăunel şi cărţi. Am constatat că în cele 10 ore nu am avut nevoie de ele. Preferam să stau în picioare ceea ce nu e genul meu. Descoperisem însă o lume specifică. Oamenii erau dintr-o dată buni, binevoitori, răbdători, decenţi. Şi nu erau doar creştini practicanţi ci oameni de toate soiurile, de la cei care călcau în biserică din an în Paşti, până la cei neîncrezători care veniseră acolo că aflaseră şi ei de la alţii că s-ar face minuni. Ce mai, era o adunătură pestrita. Minunea era, că toţi deveneau acolo la fel de răbdători, decenţi şi amabili.
Mulţi habar nu aveau cine a fost Sfânta Paraschiva, alţii ştiau despre ea tot felul de lucruri fantastice. Unii veneau pentru prima oară, alţii veneau de o viaţă. Timpul avea parcă alt ritm. Trece fără să lase urme, fără să obosească. De-a lungul anilor am aşteptat între 10 şi 27 ore şi niciodată nu am simţit oboseala. Am simţit însă şi forţa grupului în care te afli. Grija pe care o au unii faţă de alţii. Cele mai mici gesturi capătă acolo altă semnificaţie. Am fost la Sf. Paraschiva şi cu alte ocazii şi am avut ocazia să mă închin moaştelor sale fără să stau la nici o coadă. Dar îmi lipsea pelerinajul. Şi atunci am înţeles că cinstirea unui sfânt şi pelerinajul sunt două lucruri diferite care prin pronia cerească au fost corelate la un moment dat.
Şi aşa am înţeles de fapt esenţialul şi anume acela că pelerinajul este un exercitiu, o preinchipuire a drumului spre Dumnezeu. Este o pregătire sufletească pentru marele drum al vieţii spre Dumnezeu. Viaţa noastră ar trebui trăită ca un pelerinaj. Acesta este tâlcul şi rostul lui.
Şi cu aceste gânduri, pe când noaptea se destrăma, ne-am apropiat de întâlnirea cu Sf. Vineri.