DESPRE CREȘTINISMUL DE ACUM O MIE DE ANI ( II)

BARIERA INTERPRETĂRII sau despre cum se scrie istoria azi

Dr. Emilia Corbu

Odată trecuți de barierea surselor, istoricii și arheologii care beneficiază fie de surse documentare fie de descoperiri arheologice importante se confruntă cu o altă problemă la fel de costisitoare ca și prima și anume: interpretarea datelor istorice. Fie că este vorba de cronici, izvoare cartografice, diplome etc. se impune traducerea corectă și încadrarea cronologică, în egală măsură dependente de abilitatea lingvistului de a oferi cea mai bună variantă de traducere sau a istoricului de a data corect manuscrisul, cunoscut de multe ori din traduceri târzii. In cazul documentelor bisericești, care au beneficiat de un regim aparte de păstrare și transmitere, problema este parțial rezolvată. Dar, de regulă, acestea reflectă doar creștinismul oficial, Biserica văzută dinspre ierarhie spre popor. Completarea lor cu date reale din viața creștină de zi cu zi este esențială. In acest sens arheologia oferă date despre arhitectura vechilor biserici, despre viața creștină cotidiană reflectată de diverse artefacte cu semnificație creștină (piese de cult, cruciulițe). Cercetarea necropolelor permite stabilirea apartenenței religioase a unei comunități. Teoretic lucrurile sunt foarte limpezi. Practic, interpretarea și atribuirea lor nu este deloc ușoară.
Să luăm, de pildă, clădirile bisericilor. Constatăm că se încadrau tradițiilor locale specifice zonei. De pildă, pe areale largi din stepa euroasiatică, bisericile erau construite din lemn și din acest motiv, al perisabilității lemnului, s-au păstrat doar cele mai recente, din secolul XVIII. D-abia în secolul XIX încep să se ridice biserici de zid inclusiv în aceste zone și mai ales la sate.
Însă bisericile sătești erau uneori așa de bine integrate arhitecturii regiunii încât istoria înregistrează existența bisericilor-bordei care nu se deosebeau de bordeiele obișnuite decât prin dimensiuni. Dacă această practică nu ar fi viețuit până în secolul XIX, în unele sate din Oltenia și Muntenia și nu ar fi fost consemnată de etnografi, nici un arheolog nu ar fi bănuit că bordeiele mai mari ar putea fi vechi biserici. Cu atât mai mult cu cât dezafectarea unei vechi biserici era însoțită de multe ori de recuperarea materialului lemnos și a întregului inventar. Așa că, pământul mai păstrează doar o groapă și istoria nu înregistrează oficial nimic.
Biserici din zid, construite după tradiția bizantină, erau ridicate cu precădere în orașe, dovadă prezența lor și în cetățile bizantine din Dobrogea secolelor X-XI. Nevoia de piatră și fier din evul mediu a dus la distrugerea acestora imediat după dezafectare. Așa se face că, din aceste construcții impunătoare la vremea lor, au rămas doar fundațiile. Reconstituirea lor este, iarăși, viziunea unor arhitecți și istorici.
In fine, ne așteptăm ca necropolele să ofere argumente indubitabile. Din păcate, pentru culturile arheologice de acum o mie de ani, lucrurile nu sunt foarte limpezi. In primul rând că a fost o perioadă marcată de migrații. In al doilea rând că era o perioadă marcată de războaie interreligioase. A fost vremea marii expansiuni islamice împotriva creștinismului. In al treilea rând, cele trei religii monoteiste cunoscute în perioadă: creștinismul, islamismul și iudaismul practică același rit funerar, adică inhumația. Și, același ritual funerar și anume lipsa inventarului. Singurele indicii rămase la îndemâna arheologilor țin de forma gropii, orientarea scheletului și poziția brațelor individului inhumat. Nu știm dacă aceste indicii cunoscute azi au funcționat exact și în vechime, dacă creștinii erau așezați cu picioarele spre răsărit și musulmanii spre Al-Quibla. Cât despre necropolele khazare de credință iudaică nu se cunosc foarte multe, dat fiind că în faimosul Imperiu Khazar trăiau în comunități separate slavi, sarmați-târzii (alanii), bulgarii-vechi și populații turcice și cu excepția slavilor, toți practicau inhumația. Diferența era că aveau un ritual specific și inventar destul de bogat, uneori.
In consecință, de multe ori atribuirile confesionale țin și de situația administrativă a timpului. În arealele aflate sub influența Imperiului și culturii bizantine și în corelație cu alte descoperiri din zonă, necropolele cu morminte de inhumație orientate cu capul la vest și picioarele la est sunt atribuite creștinilor.
Dar nu doar necropolele ci și o serie de descoperiri din așezări pot oferi date importante. De pildă, în cetatea Dinogeției (com. Jijila, jud. Galați) într-unul dintre cele câteva sute de bordeie cercetate au fost găsite cinci victime umane. Au ars în bordeiul care s-a prăbușit pe ei, probabil într-unul din atacurile pecenege din prima jumătate a secolului al-X-lea. La gâtul copilașului de doi ani se afla o cruciuliță din bronz. Și așa o descoperire măruntă atestă o familie creștină.
Un alt impediment în calea cercetării îl constituie existența necropolei ca atare. Cimitire au fost descoperite doar în cetăți și mai ales în zonele de câmpie. Nu știm aproape nimic despre cimitirele satelor din munte sau de deal. Este posibil ca acestea să nu fi avut cimitire obștești. Până la începutul secolului XX mai existau în România circa 200 de sate care nu aveau cimitire obștești. Morții erau îngropați la hotarul moșiei fiecărei familii într-un loc numit ,,La Morminți, sau ,,La pograde,,. Se mai știe că o lege cu privire la obligativitatea cimitirelor obștești a fost dată d-abia în timpul lui Cuza, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Acele mici necropole de familie risipite pe toate hotarele sunt aproape imposibil de detectat arheologic. În consecință, aria de cercetare se restrânge semnificativ pentru areale întregi.
Nenorocirea face ca necropole din zonele de câmpie și mă refer la cele de incinerație să fie distruse chiar în zilele noastre. Incinerația a fost practicată până în secolul X, de-a lungul mai multor epoci istorice și culturi, începând cu cultura geto-dacă și sfârșind cu cultura veche-românească. Nu mai intru în discuțiile ample cu privire la atribuirea confesională a acestora, dacă erau sau nu creștine. Rămân doar la aspectul practic. Ritualul practicat în acele timpuri prevedea ca urnele să fie foarte aproape de suprafața solului. Așa se face că unele erau îngropate între -0,15-0,40 m de la suprafața actuală a solului adică la adâncimea unei arături normale.
Extinderea haotică a agriculturii în timpul comunismului a făcut ca și aceste ,,locuri rele,, (cum erau numite în tradiția populară și prin urmare ocolite) să fie arate și semănate. Sesizarea la timp a arheologilor a dus la salvarea unora, cum ar fi cele de la Bratei din secolele VI-VII, adică exact dintr-o perioadă slab documentată istoric. În multe cazuri s-au păstrat doar mormintele cu groapă și urnă aflate la adâncimea de -0,40-0,60 m. Și în acest caz istoria va înregistra doar o parte din necropolă, fără a mai ști vreodată cum arăta și ce evoluție a avut cimitirul în întregimea lui.
În concluzie, interpretarea izvoarelor istorice este aproape întotdeauna limitată la stadiul actual al cercetărilor și de ce nu, la documentarea, inspirația și abilitatea istoricului.

Publicat în ATITUDINI, NR.23, IUNIE, 2012

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>