TUPEU DE PATAPIEVICI

Trebuie să ai tupeu gros ca obrazul porcului să mai protestezi pentru salvarea ICR în formula Patapievici adică  pentru o activitate marcată  de scandaluri, bani tocaţi cu clica şi praf în ochii României.

Celor care îl  susţin pe Patapievici le recomand să citească volumul ,,România Medievală,, publicat sub egida ICR şi destinat ambasadelor din lumea întreagă. Despre scumpa şi exploziva cărţulie am scris aici:

CITIŢI ŞI VĂ ÎNGROZIŢI!

,,ROMÂNIA MEDIEVALĂ,,- UN SCANDAL ÎN DEVENIRE

DESPRE FALS IN SCRIEREA ISTORIEI

ISTORIE ŞI POLITICĂ. ROESLER, ROLLER, CHRZANOVSKY

SEMNEAZĂ ŞI DĂ MAI DEPARTE!

,,APĂRAŢI ISTORIA ROMÂNILOR,,- ÎN TOPUL CELOR MAI POPULARE PETIŢII

DEMISIA DE ONOARE, PATAPIEVICI!

CU ŞI FĂRĂ BIROCRAŢIE

Petiţia ,,Apăraţi istoria românilor,, a fost înregistrată oficial

Totuşi, experienţa agrotehnică dovedeşte că porcii nu se dau de la troc decât dacă îi iei la goană cu  jordia.

Date despre alte scandaluri marca ICR-Patapievici găsiţi pe www.roncea.ro AICI

GHEORGHE JIJIE A TRECUT LA DOMNUL

Gheorghe Jijie, un alt mărturisitor anti-comunist a trecut la Domnul

Astăzi, 12 iunie 2012, a trecut la cele veșnice d-l Gheorghe Jijie, secretarul Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti, mărturisitor al temniţelor comuniste, închis 13 ani. Dumnezeu să-l odihnească cu drepţii Săi.

Declaraţia d-lui Gheorghe Jijie cu privire la pătimirile sale din temniţele comuniste

Subsemnatul Jijie Gheorghe , fiul Varteniei si al lui Gheorghe , nascut la data de 10 iunie 1919 in orasul Botosani , judetul Botosani , posesor al cartii de identitate seria ******************************* eliberata de sectia 22 Politie Bucuresti la data de *********** , cod numeric personal **************** , cu domiciliul in Bucuresti , sector * , strada *************** numarul * , bloc **, apartament *, declar prin prezenta ca am fost detinut politic intre 24 Decembrie 1948 si 24 Decembrie 1961.

Locurile de detentie prin care am trecut au fost:

  • Ministerul de Interne
  • Penitenciarul “Jilava”
  • Penitenciarul “Aiud”
  • Lagarul “Noua Culme”
  • Lagarul “Periprava”
  • Penitenciarul “Gherla” – septembrie 1952-mai 1953
  • Penitenciarul “Galati” – timp de doua saptamani in anul 1961
  • Arestul Curtii Martiale “Uranus” – timp de trei saptamani in noiembrie 1949
  • Penitenciarul “Vacaresti” – doua-trei luni

In aceasta perioada de treisprezece (13) ani am suportat un regim de exterminare prin lipsa unei alimentatii minime , lipsa de aer , lipsa unor conditii minime de igiena , lipsa totala a asistentei medicale. Faptul ca nu am decedat se datoreaza strict structurii mele fizice atletice (am facut mult sport in tinerete) si faptului ca am fost arestat la douazecisinoua de ani (29) ; deci perioada mea de detentie a coincis cu varsta cand organismul are rezistenta maxima (29 ani – 41 ani ).

Fratele meu , Jijie Ioan , a fost arestat si el , dar , datorita faptului ca a fost supus unui regim special de constrangeri , a decedat in penitenciarul Aiud – dupa cum spun actele de arhiva , in 1961-desi eu , cand am fost expediat din “Aiud” spre “Noua Culme” (1958) deja aflasem de moartea fratelui meu de la un invatator pe nume Campeanu care-mi adusese trista veste .

In continuare voi arata cateva din tratamentele inumane la care am fost supus pe durata executarii sentintei :

  • In timpul anchetei din decembrie 1948 am fost batut la talpi (“celebra” metoda “la ranga”) peste bocancii noi pe care-i aveam in picioare pana cand talpile acestora s-a distrus complet(fiecare lovitura de ranga se transmitea pana in creier)
  • Dupa ce s-au distrus bocancii am fost in continuare batut peste labele picioarelor din care siroia sange
  • La un moment dat am urlat sa mi se dea apa , Colonelul Dulgheru personal “satisfacandu-mi” dorinta varsand in prealabil in pahar continutul unui plic.Am crezut ca era ceva destinat sa-mi calmeze durerile si am baut.Dar a fost un drog , probabil “scopolamina”- pentru a-mi anihila vointa – caci am simtit imediat cum nu mai eram stapan pe reflexele mele . In momentul cand au inceput intrebarile , care s-au succedat pana dupa ce am cazut intr-un fel de somn letargic , din care , ca sa ma trezesc si sa pot raspunde intrebarilor eram lovit cu un ciomag gros de cauciuc peste umeri si peste ceafa
  • In cele din urma m-au asezat intr-o patura si m-au dus taras pana la lift si apoi intr-o celula unde am zacut in nesimtire pe ciment pana cand am fost trezit din nou cu lovituri de ciomag pentru a fi dus iarasi la ancheta.
  • Declaratiile scrise si semnate sub acest tratament au fost folosite drept probe in timpul procesului .Inutil am aratat instantei la ce torturi am fost supus (proba mea fiind chiar bocancii distrusi pe care ii incaltasem cand am fost dus la proces) si prin sentinta numarul 1309/1949 am fost contamnat la 10 (zece) ani temnita grea in baza articolului 209 cod penal
  • In timpul anchetei , la presiunile constante : ” Cu cine ai avut legaturi ? ” , ” Cu cine ai avut legaturi ? ” , fara sa mi se dea explicatii , despre ce legaturi sa vorbesc , am raspuns ” Am avut legaturi cu mai multi colegi de serviciu” , toti ingineri ca si mine , care au fost condamnati nevinovati : Inginer Iacobescu Stefan – 7 (sapte) ani , Inginer Pop Septimiu – 1 (un) an , Inginer Cumpata Dumitru – 3 (trei) ani si Inginer Luca Niculae – 2 (doi) ani .Eu , care aveam “vina” de a ma intalni cu un fost coleg de liceu pe nume Ion Paunescu , care se refugiase in 1941 in Germania , am primit 10 (zece) ani.

Fratele meu , Ioan Jijie , care avusese legaturi cu comandamentul legionar din tara , a fost urmarit , arestat , decedand in inchisoare de T.B.C. Pulmonar (vezi addenda la aceasta declaratie)

Dupa condamnare am fost dus la Penitenciarul ” Jilava” unde am stat la asa zisul “REDUIT” .Aici , in afara celorlalte lipsuri , am avut de suportat si lipsa aerului – intr-o celula cu dimensiunile in plan de doisprezece(12) metri x cinci(5) metri si cu o inaltime de patru(4) metri ( deci 240 metri cubi de aer) erau inghesuiti 180 de detinuti iar singura sursa de aer – gemuletul celulei – era astupata cu sipci de scandura.Desi afara era “ger de Ianuarie” , pe cei de la primul etaj al priciurilor si pe cei de la “serparie”(sub priciuri-direct pe ciment) “curgea” transpiratia celor de la nivelul superior al priciurilor. ERA CA INTR-O ETUVA ! Detinutii stateau dezbracati de haine si camasi.

Cand eram scosi la asa zisa “plimbare la aer” trebuia sa trecem printre doua siruri de gardieni , condusi de celebrul Ivanica si care , din ordinul directorului , nu mai putin celebrul Maromet , ne loveau cu ciomegele unde nimereau . Un distins ziarist evreu a fost atat de puternic lovit incat s-a prabusit la pamant in nesimtire. Ne-am oprit sa-l ajutam dar potopul de ciomege ne-a silit sa fugim mai departe.Atunci l-am intalnit ultima oara pe fratele meu care , legat cu lanturi la maini si la picioare era in imposibilitatea de a evita loviturile de ciomag , eu protejandu-l din partea dreapta , sarind in sus sa iau eu loviturile in locul lui .Era un cosmar demn de “Infernul” lui Dante.

De la “Jilava” am fost trimis la “Aiud” unde , timp de un an si ceva am fost supusi unui regim de infometare , pana cand am fost scosi la munca in fabrica. De la saptezeci si cinsi (75) de kilograme cat aveam in momentul arestarii ajunsesem la patruzeci (40) de kilograme – cand am avut ocazia (in fabrica) sa ma cantaresc .

Dupa ce am executat o hala foarte mare pentru fabrica , drept “recompensa”am fost dus la celebra “Zarca” , dupa ce am stat o saptamana la carcera pe timp de vara (iulie) – impreuna cu un evreu Bubi Finkelstein – fiindca i-am spus unui informator (Pascaru) al ofiterului politic care urmarea sa-l pedepseasca pe Finkelstein pentru ca nu mai era cherestea in depozit “ca nu are el nici o vina pentru faptul ca administratia penitenciarului nu s-a ingrijit de nevoile depozitului” .

Din “Zarca Aiudului” am fost trimis la “Gherla” unde trebuia sa execut o hala asemanatoare.”Reeducarea” se terminase dar directorul Goiciu si locotenentul Mihalcea erau la fel de inversunati impotriva detinutilor si pentru faptul ca am spus cuiva ca “daca a murit Stalin(1953) , comunistii ar trebui sa se mai potoleasca” am fost bagat la “Zarca Gherlei” cu sfert de ratie alimentara timp de trei(3) luni , ajungand din nou la patruzeci (40) de kilograme.

Dupa trei(3) luni am fost dus din nou la “Zarca Aiudiului” si apoi in celulele de izolare.Cand mi se implinea conditionalul de munca a venit un maior din Bucuresti care mi-a promis ca ma va elibera dar numai daca accept sa devin informator. Am refuzat ! Dupa alte sase(6) luni a venit iar cu propunerea , refuzandu-l si de data aceasta , ramanand in inchisoare pana la expirarea pedepsei de zece (10) ani .Dupa expirarea pedepsei am fost dus la “Jilava” unde ,din nou, acelasi maior a venit cu propunerea de colaborare , la refuzul meu primind trei(3) ani de “administrativ” (in baza ordonantei 10044/1958 si a D.L. 89/1958 , ani pe care i-am executat la “Noua Culme” muncind la cariera de piatra si la “Periprava” – munci agricole.

Cand mai aveam cam un an de executat din aceasta pedeapsa suplimentara am fost luat din nou intr-o ancheta foarte dura (la Ministerul de Interne) pentru ca nu am vrut sa declar despre un coleg de-al meu de facultate ca ar fi fost legionar.

Dupa un stagiu de mai multe luni la Ministerul de Interne am facut un T.B.C. Ganglionar la cot si am fost trimis la “Vacaresti” unde mi s-a pus mana in ghips.Dupa ce mi s-a scos ghipsul am fost trimis disciplinar la “inchisoarea din inchisoarea Jilava” – “celebra” Cazimca. Scurta descriere : pereti uzi , apa permanenta pe jos , lipsa aerului si bezna totala , izolat singur in Cazimca.Cu doua saptamani inainte de termenul de eliberare am fost dus intr-o celula obisnuita cu alti detinuti din care , la termen , m-am eliberat.

“Afara” a inceput un nou calvar: parintii erau bolnavi si batrani iar mie nu mi se elibera un act de identitate ca sa ma pot angaja si sa-i ajut .La fiecare audienta la organele de stat mi se cerea sa colaborez (sa devin informator al Securitatii) pentru a putea beneficia de drepturile firesti ale oricarui om . Nu am acceptat acest “troc” si am primit un act de identitate abia dupa inca doi ani , in urma casatoriei.Inainte de casatorie si dupa am fost permanent urmarit , dupa cum rezulta din dosarul de la Consiliul National de Studiere a Arhivelor Securitatii (C.N.S.A.S).

Aceasta imi este declaratia pe care o sustin si o semnez.

15.12.2009                                                                                               Gheorghe Jijie

Slujba de înmormântare va avea loc azi, 14 iunie, la Biserica Sf. Ilie-Gorgani. Dumnezeu să îi aşeze sufletul generos şi viteaz acolo unde drepţii se odihnesc!

Preluat de la Apologeticum

PĂSĂRILE ŞI ALTE POVESTIRI

Casa Arte vă invită vineri, 15 iunie la orele 19.00, la vernisajul expoziției „Păsările și alte povestiri” semnată de Ilinca Damian. Expoziția este al patrulea episod al conceptului „Artiștii încotro?” dezvoltat de Casa Arte în perioada mai-iulie 2012, prin care se dorește aducerea în atenția publică a problemelor tinerilor artiști și a drumului artelor vizuale în lumea contemporană.

Ilinca a absolvit în 2011 Facultatea de Istoria și Teoria Artei, secția Conservarea și Restaurarea Operei de Artă din cadrul Universității Naționale de Arte. În prezent este masterandă a Facultății de Istorie, la Istoria Artei și Filosofia Culturii.

Expoziția „Păsările și alte povestiri” este un exercițiu de gândire, pentru că, excluzând aspectul personal care ajunge până la a fi ermetic, pune anumite probleme de estetică și etichetare. Proiectul Ilincăi Damian este la a doua etapă de dezvoltare, primul concept materializându-se prin realizarea unei expoziții personale de artă decorativă, respectiv pictură pe lemn. În cea de-a doua etapă vom avea de-a face cu reconstrucția spațiului și crearea unei stări de fapt. Fiind însoțită, nu de un discurs explicativ, ci de un recital de muzică de cameră, „Păsările și alte povestiri” dorește să facă noi conexiuni mentale. Dacă primează starea transmisă, dacă totul are un sens într-un anumit context, ce este mai important? Mediul care conține opera de artă sau lucrarea în sine? Dacă ne găsim privind decontextualizări, iar acestea, în căutare frenetică de context cultural care să le înglobeze, adoptă mediul în care sunt prezentate, oare într-un alt context ele vor exprima altceva? Avem nevoie de o povestire ca să pricepem ceva pur vizual?

Motivul păsării reluat obsesiv are rădăcini adânci, nu atât în istoria personală a autoarei cât în lumea din jurul ei. Pasărea omniprezentă devine răspunsul la multe din întrebările puse de-a lungul timpului și se conturează plastic prin decontextualizarea și recompunerea unor motive recurente din miniatură, arta naivă sau arta decorativă. Alegerea acestor surse de inspirație este motivată prin incercarea de a nu se raporta la realitatea obiectivă, ci la o realitate deja trecută printr-un filtru sensibil, personală si umanizată, al cărei sens este complet într-un anumit orizont cultural. Simetria, un alt motiv recurent, este expresia echilibrului și organizării, constituindu-se aici ca model de organizare. Alegerea spațiului, un apartament interbelic din zona istorică a Bucureștiului, caută să surprindă ideea de spațiu intim, conținător al unei lumi deja concretizate.

Ne regăsim așadar, în fața unor elemente cu o încărcătură deja existentă: apartamentul, muzica, arta decorativă, arta plastică. Este un fenomen de bricolaj mental. Se întâmplă să reconstruim și să modificăm percepția noastră asupra orizonturilor deja conturate. Sau măcar asta se dorește.

Vernisajul expoziției va avea loc vineri, 15 iunie 2012, la ora 19.00, cu un recital de muzică de cameră (chitară clasică) interpretat de Alexandru Mihalcea și Daniel Bota.

DESPRE DURERILE OAMENILOR (I)

In cartea ,, Tinerii, familia şi copii născuţi în lanţuri,, părintele Arsenie Boca ne dezvăluie o serie de cauze ale necazurilor din viaţa personală, familie şi societate. Le voi reda în serial  . La unele ne gândeam, la altele ba. Nici gândim ce chestii insipide şi trecute cu vederea pot cauza necazuri mari.

Cităm:

,,Iată de ce vine Iisus la nuntă şi nuntaşii la judecată. Doamne, ajută-ne să facem voia Ta! Amin!

Despre durerile oamenilor
Lucrul care îi arde pe toţi este pocania – pocăinţa – pe care o trimite Dumnezeu, ori vrem, ori nu vrem. De aceea este bine ca să ne pocăim de bunăvoie, să nu aşteptăm să ne trimită Dumnezeu pocăinţa prin necazuri de tot felul, căci pricinile pentru care ne tri¬mite Dumnezeu necazurile sunt păcatele noastre. Deci, dacă păţeşti necazuri în viaţă, află că ai făcut greşeli. Necazurile sunt mila lui Dumnezeu cu noi.
Acum să vă dezvelesc câteva feluri de păcate, ca astfel să pricepeţi înseşi durerile voastre.
I. Beteşugurile trupului.
Din trei pricini se îmbolnăveşte trupul:
1. De otrăvuri din lipsa postului.
Carnea este o otravă, şi se mistuie tot cu ajutorul unei otrăvi care este fierea.
2. Din naştere, pentru că fie mama sau tata nu a fost treaz când s-a zămislit copilul. Fugiţi de bărbaţi ca de foc, când sunt ameţiţi de băutură.
3. Din desfrânare, pentru că trec măsura cuve¬nită şi începe să-i doară spatele, spinarea, şalele, slăbesc- nervii, devin iuţi şi nerăbdători. Toate aces¬tea, pentru că nu şi-au înfrânat poftele (puterile). Este tocmai ca bogatul care sărăceşte. Aşa şi trupul care şi-a mâncat toată vlaga.,,

Bibliografie,

Arsenie Boca, Tinerii, familia şi copii născuţi în lanţuri, Ed. Credinţa Strămoşească, 2004, p.106

DRUM DE ŢARĂ

Emilia Corbu

Aşa cum autostrăzile de azi configurează civilizaţia de mâine şi reţeaua de drumuri asfaltate  susţine civilizaţia de azi, aşa drumurile vechi, pe care prefer să le numesc drumuri de ţară purtau pe cărările lor cultura de ieri. Pentru că drumul nu este doar o cale bătută şi nu are doar un rol funcţional ci îmbracă, în timp, un aspect cultural. Intrate într-un anonimat nemeritat, netrecute pe nici o hartă, dar păstrate în memoria sătenilor, drumurile de ţară sunt o temă de geografie istorică   asupra căreia nimeni nu s-a aplecat vreodată.

În primul rând că drumurile sunt o ilustrare perfectă a impactului reliefului fizic asupra habitatului. Ne vom referi aici la drumurile  specifice stepei. La deal sau munte drumurile sunt mai puţine, povârnite, impracticabile uneori în anumite anotimpuri.

Documentele medievale  din sec. XIV-XVI, menţionează uneori numele unora cum ar fi drumul Dârstorului,  drumul Spăteanilor, drumul Căzăneştilor, drumul de Miezu. Toponimul  de Săpătul localizat în zona Bălţii Ialomiţei trebuie să  provină de la un vechi drum roman legat de Dobrogea, inclusă în aria civilizaţiei romane timp de sute de ani.

Bărăganul este brăzdat de drumuri vechi, albe, deşirate, şerpuind leneş şi toate ducând parcă spre cer. De ce erau atât de multe se înţelege de la sine. Câmpia aridă de azi era în vechime, mai precis până prin secolul XIX, o frumuseţe de stepă  cu o vegetaţie atât de bogată încât nu se vedeau calul şi călăreţul. Vegetaţia deasă, ordonată pe trei etaje şi cu perdele înalte de peste doi metri de ciulini era de nestrăbătut în absenţa drumurilor. Câmpul la fel ca şi muntele sau dealul nu poate fi străbătut de-a dreptul. Te rătăceşte.

O altă ciudăţenie a lor era traseul foarte drept. Se alegea calea cea mai scurtă între  două sate. Începând din secolul XIX şi până azi şoselele moderne ţin drumul cel mai scurt dintre două  localităţi mari şi importante. De multe ori acestea trec la distanţă de un grup sau o salbă de sate, uneori foarte vechi. Şi acum am nostalgia drumului de ţară pe care mergeam cu bicicletele în satul bunicilor aflat la doar 7 km. Pe şosea am fi mers 14 km. Treceam printre lanuri înalte de floarea soarelui şi de porumb, pe un drum rămas  doar mai lat decât o căruţă. Era atât de uscat, ţărâna aşa de groasă, încât părea făcut odată cu pământul. Între Vlădeni atestat pe la 1450 şi Ţăndărei, atestat pe la 1500,  distanţa era doar de 10 km pe  drumul vechi de-a lungul Ialomiţei. Pe şosea sunt acum 20 km.

Doar reţeaua de drumuri vechi  explică dezvoltatea Ţăndăreiului din sec. XVIII şi apoi XIX ca reşedinţa plasei Balta care grupa cele mai mari, vechi şi bogate sate de lângă Balta Ialomiţei şi satele din câmpie. Aşa se face că orăşelul avea la 1850  şcoli  din cărămidă, gară CFR din 1884 şi spital mare din 1890 (închis anul trecut după 130 ani de activitate neîntreruptă). Ţăndăreiul preluase prerogativele dispărutului Oraş de Floci (aflat doar la 15 km),  tocmai graţie  localizării lui la intersecţia  mai multor drumuri vechi dintre care unele mari, cum era cel care cobora dinspre Moldova sau a drumului mocanilor care veneau dinspre Transilvania.

Lăsate în părăsire, multe au fost arate, altele stricate de maşinile agricole care le-au lăsat gropi adânci. In trecut nu era aşa. Se mergea doar cu căruţa şi piciorul. Erau netede ca în palmă.

Odată intrat în sat, drumul devenea un fel de agora. Zilnic, sătenii ieşeau dimineaţa şi seara  la drum, uitându-se în zare şi aşteptând mereu să se întâmple ceva. Unele erau îngrijite cu şanţuri de drenare a apei, cu pomi, cu troiţe la răspântii, cu fântâni.

Nu întâmplător toate satele din Bărăgan sunt înşiruite de-a lungul drumului,  uneori  kilometri întregi.

Drumurile dintre sate duceau toate către un drum mare sau  o cale, cum mai erau numite. Când oamenii lăsaseră neatinsă albia mare a apelor numită Baltă  pentru Dunăre sau luncă pentru râuri,  drumurile ţineau firul  apei la o oarecare distanţă. De când aceste mătci  vitale pentru dinamica apelor curgătoare au fost îndiguite de prostia omenească, periodic apele  îşi caută albia mare, inundând uneori zone întregi, şi ducând la vale şi urmele drumurilor vechi.

Cele câteva hărţi din sec.XVII-XVIII redau în general drumurile mari, principale şi de multe ori localizarea lor pe teren este aproape imposibilă, parte datorită modificărilor antropice survenite în timp, parte modalităţii de întocmire a hărţilor medievale, nu întotdeauna foarte exacte.

Foto: Satele dispărute recent mai sunt reperate doar după vechile drumuri care le străbăteau, aşa cum este drumul din imagine, mărturie pentru satul Chioara evacuat şi arat în 1970. (foto: Emilia Corbu)

Publicat în Ialomiţa de Vest, ediţia tipărită de vineri, 8 iunie, 2012

ŢARA NEPOTRIVIRILOR

 

Mă gândeam la ultima găselniţă a presei, la copilul din flori al patriarhului, copil căruia presa i-a aflat tatăl dar nu şi …mama. O copilă care la 35 de ani stă la taclale cu un oarecare ziarist şi se declară şocată şi ea de posibila descendenţă. Situaţia e de telenovelă. Oricum, de la instalarea PF Daniel pe tronul patriarhal, familia patriarhului oferă anual câte un mic scandal. Se pare că înaltul prelat nu a făcut încă pasul de la familia mică de acasă la familia mare a Bisericii. Presa crede că situaţia nepotrivită descoperită de ea va bulversa Biserica. Nici vorbă!

De 70 de ani România a intrat în zodia nepotrivirilor. Nu era potrivit comunismul pentru România. Dar a fost aplicat. Nu era potrivit ca oameni fără pregătire să conducă o ţară, dar totuşi s-a întâmplat. Nu era potrivit ca după 50 de ani de comunism, puterea politică să fie preluată tot de odraslele lor . Şi consecinţele se văd!

Nu era potrivit ca pe tronul patriarhal să se afle un manager şi nu un mare duhovnic aşa cum prevăd canoanele. Nu era potrivit ca PNL să meargă la alegeri de mână cu toxicul PSD. Nu e potrivit ca o ţară bogată în resurse să nu ofere locuri de muncă nici măcar propriului popor. Nu este potrivit să se insiste pe drepturile omului fără a se corela cu obligaţiile. Nu este potrivit ca minorităţile să fie asmuţite împotriva majorităţii. Şi exemplele cu lucruri nepotrivite în politică, economie, cultură pot continua. Sunt mii! Ne împiedică la tot pasul. România pare un mecanism uriaş dereglat.

Căutând la rădăcina nepotrivirilor găsim de fapt un lucru foarte simplu. Oamenii nu se potrivesc fie cu funcţiile lor, fie cu partenerii de afaceri, fie cu soţii sau soţiile lor.Peste tot găseşti oameni nepotriviţi. Mai ales în politică. Arta conducerii colcăie de oameni nepotriviţi. Cu alte cuvinte problema nepotrivirii s-ar reduce de fapt la individ.

Ce a făcut oare ca omul să ajungă nepotrivit în atâtea circumstanţe? Pentru fiecare om în parte se poate găsi un răspuns personal. Insă opinia mea este că toţi suferă de lipsă de măsură. Mai precis suferă de ,,prea puţin,,. Prea puţină iubire, puţină înţelegere, prea puţin patriotism, puţină ştiinţă. Prea puţin în lucrurile bune! Şi ,,prea mult,, în lucrurile personale. Prea mult egoism, multă lăcomie. Multă dragoste de putere, atât de multă, încât l-au scos şi pe Dumnezeu din viaţa lor.

Şi, aşa am înţeles zicala anticilor ,,Omul este măsura tuturor lucrurilor,,. Omul este cel care dă echilibru politicii, coerenţă economiei, stabilitate culturii. Când omul nu mai este măsură, ţara colcăie de nepotriviri. Doar că nepotrivirea nu este doar o constatare teoretică ci are consecinţe practice pe care le trăim în fiecare zi. Zilnic,  plătim nepotriviri.