Urăsc viscolul! Sunt convinsă că şi bestia ne urăşte. În Bărăgan şi în toată stepa e stăpânul iernii. Nu-l opreşte nimic. Nici munte, nici deal, nici pădure. Urlă cu toată puterea. Loveşte ca un balaur.
D-abia azi s-a deblocat drumul pe un singur sens. Stihia pusese bariere de zăpadă pe alocuri de aproape doi metri. Doi amărâţi stăteau în şosea. O maşină neagră, mare, bengoasă opreşte şi îi ia. Pe viscol, oamenii sunt foarte solidari. Unul mergea la serviciu. Altul mergea să îşi cumpere telecomandă. Insconştienţa unora e terifiantă. ,,La ce-ţi trebuie, bre, telecomandă, pe vremea şi pe drumurile astea?!,, mă zborşesc la el. Răspunsul e de milioane. ,,Mi-au ros şoriceii telecomanda. Şoriceii ăia mici,, precizează calm. Asta a pus capac. Ştiam că în iernile grele, de foame, rozătoarele pot ieşi în case din galeriile lor kilometrice. Dar să roadă exact telecomanda…Foamete mare, frate!
Acum vreo trei ani am găsit şi eu în casă, pe masă, într-o pungă cu bomboane şi ciocolată un şoricel minuscul cu o coadă lungă şi ochi imenşi. Ne-am speriat unul de altul. Reuşise amărâtul să roadă un colţ din ambalajul ciocolatei. Mi-a părut rău că nu a păpat-o pe toată, că nici aşa nu mai putea fi mâncată. A fost mai abil decât mine şi s-a ascuns, nu ştiu unde, deşi am căutat peste tot. De atunci, pisica tronează toată iarna în casă, lângă sobă. Nu că mi-ar displace şoriceii dar au unde să se ducă, la grajdurile de animale, în şurile cu paie. Pentru că în case, vedeţi, pot roade legătura omului cu lumea.
