DIN GAFELE STATULUI ROMÂN. APELUL MĂNĂSTIRII PUTNA

Statul român a devenit de la o vreme mumă pentru toţi străinii, parveniţii, minoritarii de toate soiurile şi ciumă pentru români. Un stat căpuşat în toate instituţiile şi la toate nivelurile de idioţi manevraţi din spate de alţii. Despre identitatea entităţii numite ,,alţii,, părerile sunt împărţite. Unii zic că ar fi UE, alţii că e vorba de masonerie, alţii că Rusia ne sabotează, alţii că prostia românească. Sigur e… lucrul dracului.
Necazul mănăstirii Putna căreia nu i se recunoaşte dreptul de proprietate pe pământul pe care stă de 500 de ani, e sugestivă în acest sens.
Redăm mai jos Apelul Mănăstirii Putna.

Către cei care gândesc şi mai simt româneşte

Mănăstirea Putna, reprezentată prin Stareţ Arhimandrit Melchisedec Velnic, aduce la cunoştinţă tuturor forurilor bisericeşti şi laice o nedreptate ce se încearcă a se face, printr-o Contestaţie în anulare asupra căreia se va pronunţa Tribunalul Suceava, în privinţa terenului care reprezintă vatra mănăstirii.

În data de 1 iulie 2011, prin Decizia definitivă şi irevocabilă nr. 1015 a Tribunalului Suceava, Mănăstirii Putna i s-a făcut o dreptate istorică, recunoscându-i-se, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra vetrei de vieţuire monahală – terenul de 14 ha pe care se află: biserica cu mormântul Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, cimitirul, chiliile, muzeul, arhondaricul, livada şi gospodăria anexă.

În data de 7 decembrie 2011, Direcţia Finanţelor Publice a Judeţului Suceava, ca reprezentant al Statului Român, a depus la Tribunalul Suceava o Contestaţie în anulare prin care cere să se anuleze hotărârea judecătorească mai sus menţionată.

Acest demers al unei instituţii publice ne surprinde cu atât mai mult cu cât, mai ales în ultimii ani, lumea politică şi mass-media au încercat să ne convingă că nu se poate concepe un stat de drept în care să nu se garanteze respectarea proprietăţii private. Urmare a acestor intervenţii, majoritatea cetăţenilor şi-au recuperat sau au fost despăgubiţi pentru proprietăţile confiscate abuziv de către regimul comunist.

Pământul pe care se află Mănăstirea Putna a fost dăruit de ctitorul ei, Sfântul Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, din averea sa personală. Dania a fost întărită în 1503 prin cuvintele: Iar după viaţa noastră, cine va fi domn al ţării noastre, (…) Moldova, acela să nu clintească dania şi întărirea noastră, ci s-o întărească şi s-o împuternicească, pentru că am cumpărat cu banii noştri şi am dat şi am scris acelei sfinte Mănăstiri de la Putna.

După ocuparea Bucovinei de către austrieci în 1775, a fost constituit în 1783 Fondul Bisericesc, cuprinzând averile Bisericii Ortodoxe din Bucovina. În acest Fond au fost cuprinse scriptic (în cartea funciară) şi toate proprietăţile Mănăstirii Putna, iar Statul Român comunist, prin Decretul nr. 273/1949, nepublicat în Monitorul Oficial, s-a intabulat abuziv pe suprafaţa de 14 ha amintită mai sus.

Cu toate acestea, niciodată terenul de 14 ha, care reprezintă nucleul de vieţuire al Mănăstirii Putna în cei peste 550 de ani de existenţă, nu a fost înstrăinat sau folosit de către altcineva, fiind întotdeauna în posesia utilă, neîntreruptă şi paşnică a vieţuitorilor mănăstirii.

Mai mult, orice mănăstire are un drept de proprietate sacră asupra bisericii, chiliilor şi incintei mănăstireşti, drept recunoscut prin lege. Nu este normal ca Mănăstirea Putna – cea dintâi dintre ctitoriile lui Ştefan cel Mare, cunoscută tuturor românilor ca un simbol de credinţă, cultură şi demnitate – să fie nevoită să cerşească de la o instituţie a statului recunoaşterea dreptului de proprietate asupra pământului dobândit prin donaţie şi stăpânit neîntrerupt.

Dacă nu vom reuşi să garantăm proprietatea privată dobândită legitim, cine ne va garanta în viitor munca noastră, moştenirea noastră, libertatea noastră ca cetăţeni şi creştini? O ţară nu se clădeşte pe nedreptate!

Prin urmare, cerem reprezentanţilor statului să intervină pentru retragerea Contestaţiei în anulare depusă de Statul Român prin Direcţia de Finanţe Publice a Judeţului Suceava.

Preluat de la Mănăstirea Putna

RÂNDUIALA SPECIALĂ DE ÎNMORMÂNTARE ÎN CAZUL ARTISTEI MĂLINA OLINESCU

SECRETARIATUL ARHIEPISCOPIEI BUCUREŞTILOR ne informează:

Ca răspuns la cererea doamnei Doina Spătaru, care a solicitat oficierea obişnuitei slujbe de înmormântare pentru artista Mălina Olinescu, precizăm:

Din primele cercetări ale organismelor abilitate privind circumstanţele morţii Mălinei Olinescu rezultă că cea mai probabilă cauză a decesului artistei a fost sinuciderea. În plus, din relatările celor apropiaţi reiese că artista Mălina Olinescu ar fi afirmat public de mai multe ori că intenţionează să se sinucidă, ceea ce denotă o atitudine necreştină.
Sinuciderea este un păcat greu condamnat de Biserică, iar canoanele bisericeşti nu permit oficierea obişnuitei slujbe de înmormântare pentru sinucigaşi. Această măsură are rol pedagogic cu scopul prevenirii şi descurajării unor astfel de cazuri.

Din motive de ordin pastoral pentru consolarea familiei îndurerate, Arhiepiscopia Bucureştilor a aprobat doar oficierea rânduielii speciale de înmormântare pentru sinucigaşi a artistei Mălina Olinescu. Ca atare, slujba va fi oficiată pe scurt de un singur preot în exteriorul capelei cimitirului „Sfânta Vineri” din Bucureşti.

Dacă în urma cercetărilor organismelor abilitate se va dovedi o altă cauză a morţii Mălinei Olinescu, atunci slujba oficiată acum pe scurt se va completa cu celelalte părţi ale slujbei de înmormântare obişnuite.

Sursa: basilica.ro
preluat de la Pelerin Ortodox

P.S. Părerea mea

Cred că rânduiala diferită de înmormântare a sinucigaşilor e totuşi mai mult decât o măsură punitivă luată de Biserică. In definitiv nici un sinucigaş nu se gândeşte serios cum va fi înmormântat.

Cred că Sfinţii Părinţi au luat această măsură extremă şi din raţiuni duhovniceşti. Noi credem într-un Dumnezeu al vieţii. El nu a creat moartea şi nu se bucură de ea. Ştim că poate ierta toate păcatele dar sinuciderea e mai mult decât un păcat. Este o alegere definitivă şi tragică. Sinucigaşul are de ales, până în ultima clipă, între Dumnezeu şi diavol, între viaţă şi moarte. Uneori viaţa poate fi un calvar, dar este trecător. Moartea este veşnică. Sinuciderea este de fapt o lepădare de Dumnezeu.

In sinucidere nu mai e vorba de iertare. Dumnezeu îi iartă şi pe sinucigaşi dar nu are unde să îi aşeze. Se poate să îi aşeze în Impărăţia cerurilor cu sfinţii? Sau în rai cu drepţii? Unde e pocăinţa sinucigaşului din ultimul ceas? Locul de dincolo ni-l pregătim din lumea aceasta. Ba mai mult, starea în care ne află moartea ne rânduieşte locul veşnic. Sunt păcătoşi care s-au pocăit în ultimul ceas şi drepţi care au căzut în ultima clipă. Se întâmplă ca unii să tocească o viaţă pragul bisericii şi tot în iad să ajungă. Dar nimeni din afara Bisericii nu a ajuns în rai. Mila Domnului e doar pentru păcătoşii care se pocăiesc. Dar pocăinţa cere timp. Exact ce pierd sinucigaşii.

Instanta din Oradea: “Tokes a avut relatii extraconjugale”. Doamna Edith Tokes sare in apararea Ziaristilor Online si a onoarei ei: Adjunctul lui Tokes, Demeter Szilard, “minte si inseala” opinia publica

Printr-un Comunicat de presa, extremistul maghiar Laszlo Tokes a reactionat violent la dezvaluirile facute la Tribunal de fosta sa sotie, Edith Tokes, privind relatiile intime pe care le intretine prin Parlamentul European, cu propria-i asistenta, Prohászka-Rád Boróka, inca de dinainte de divort. Portalul Ziaristi Online a reprodus afirmatiile facute la tribunal, sub juramant si semnatura, de fosta sotie a europarlamentarului, care il acuza pe Tokes ca are o amanta cu (doar) 22 de ani mai tanara decat el. “Exemplu elocvent este comemorarea de 20 de ani a Revolutiei din 1989, cand la organizatiile de o saptamana la Timisoara a fost prezenta actuala amanta, anume Prohaszka Rad Boroka, o tanara de 35 de ani din Miercurea Ciuc. A facut acest lucru fara scrupule”, se scrie in Raspunsul la Intampinare formulat de Edith Tokes la Judecatoria din Oradea. Documentul a fost reprodus in exclusivitate de Ziaristi Online, informatia privind amantlacul lui Tokes fiind apreciata si preluata a doua zi de Libertatea, unde a facut (doar) 22.000 de acesari, cat si de alte ziare si site-uri nationale de limba romana si maghiara. Drept urmare, Tokes a amenintat publicatiile ZiaristiOnline.Ro si Libertatea ca vor fi date in judecata pentru “calomnie si defaimare” la Budapesta, Bucuresti si Bruxelles, scrie portalul maghiar manna.ro in articolul intitulat inspirat “Tokes, DSK-ul de Ardeal, da in judecata pentru defaimare”. Daca plateste Parlamentul European transportul, suntem de acord, au replicat in cor ziaristii online.
Preluat de la roncea.ro

P.S. Am postat acest articol din spirit de solidaritate cu ziaristi online. Tokes nu este nici primul, nici ultimul lepadat de nevasta pentru pacatul curviei. Se pare ca este insa, primul care nu recunoaste. Grav!

ULCIORUL

Cioburi fără sens

Viaţa mea e plină de cioburi. Şi acasă, în bucătărie, se fac cioburi seturi întregi de pahare şi teancuri de farfurii. Din grabă, din neatenţie, dintr-o mişcare prea bruscă a mâinilor sau datorită materialului prost. Le sparg când le spăl cu mâna. Dar le sparg şi când le aşez în maşina de spălat vase şi asta pentru că pun vase cu ambele mâini, lovindu-le între ele. Posibil, însă, să fie o refulare de peste zi, să fie o maladie profesională.

Cioburi cu sens

In lume există însă şi cioburi cu sens. Etapa cea mai obositoare şi tăcută a unei cercetări arheologice, pe care nici un arheolog nu o poate sări şi de care depind rezultate cruciale cum ar fi datarea siturilor arheologice, este prelucrarea materialului arheologic descoperit în fiecare campanie de săpături. Mulţi dintre vizitatorii muzeelor cred că artefactele expuse au fost descoperit exact aşa, eventual şi cu anul fabricaţiei pe ele. Nici gând! Din fiecare campanie, arheologii aduc câteva dosare cu desene, câteva sute de fotografii, carnetul cu notiţe şi câţiva saci cu material arheologic. Cantitatea este diferită în funcţie de epoca istorică, tipul de sit (aşezare, necropolă), tipul de cercetare (sistematică, de salvare, supraveghere etc.), tipul de complexe descoperite (locuinţe, cuptoare, gropi, morminte etc.).

Preluarea materialului arheologic din săpătură respectă anumite standarde. De pildă, fiecare secţiune şi casetă deschisă este împărţită în carouri de 2 x 2 m. Mă adâncesc câte 10 cm şi preiau materialul descoperit pe această suprafaţă. Materialul este adunat în pungi cu bileţel pe care scrie sigla şantierului, anul, caseta, caroul, adâncimea. Se adună câteva sute de pungi.
Cel mai frecvent material arheologic descoperit este ceramica( vase întregi, fragmentare sau neîntregibile). Dacă cercetezi o aşezare abandonată cam de două ori în evoluţia ei şi de fiecare dată în mare grabă, materialul rămas este foarte puţin. Dar şi aşa aduc în fiecare an între patru şi zece saci de cioburi.

Fragmentele ceramice sunt de multe ori praf şi pulbere şi au de la 2-3 cm până la jumătăţi sau sferturi de vas. Cioburi sunt spălate, uscate, tratate cu acid pentru îndepărtarea sărurilor, notate (pe fiecare ciob se scrie cu tuş informaţia de pe bileţel) şi descrise în dosare speciale electronice sau pe hârtie. Pentru fiecare fragment ceramic sunt descrise pasta, tipul de roată, arderea, decorul.

Fragmentele ceramice sunt analizate pe complexe, evaluate statistic, tipologic, contextual şi în final datate, desenate şi fotografiate. Arheologii au elaborat de-a lungul timpului o datare pentru fiecare categorie ceramică, pentru fiecare tip de vas sau chiar pentru anumite decoruri specifice. Această cronologie tipologică nu este bătută în cuie, aşa că se încearcă datarea corelată cu alte categorii de artefacte: podoabe, unelte, arme.

Cea mai mare parte rămâne ca material documentar pe baza căruia a fost datat situl arheologic şi cu respectarea drepturilor de autor poate fi studiat de oricine este interesat. O altă parte merge în laborator spre a fi restaurat. Apoi spre a fi inventariat, moment în care mai este trecut prin alte trei dosare. O mică parte poate ajunge în expoziţii tematice. Moment care mai înseamnă întocmirea a două fişe. O altă parte intră în publicaţii: rapoarte arheologice, studii, articole.
Etapa prelucrării materialului este la fel de importantă ca şi cercetarea din teren, cel două fiind de fapt complementare. Este singura etapă care face distincţia între arheologi. Sunt arheologi care pot sta un an în teren dar nu pot trece peste această etapă, fie că nu au pregătirea necesară, fie că nu au răbdarea să parcurgă toată birocraţia. Şi atunci, rezultatele lor sunt sferturi de cercetare.

Cioburi de suflet

Tot omul are însă cioburi de suflet. Şi poate datorită acestei îndeletniri am înţeles de ce omul e comparat cu un vas de lut. Din care noi ciobim zilnic ceva până ajungem un hârb. Şi, mai grav, îl curăţăm doar pe afară, să arate bine. Şi în el păcate groase, nespălate cu anii. Dar dacă am aduna toate cioburile de suflet, le-am curăţa şi cu rugăciune le-am lipi la loc, am rămâne întregi.

Şi un ciob de poezie

Că m-aţi răbdat, vă dăruiesc un cântec scris pe versurile unui poet persan, e vorba de celebrul Omar Khayam, care a trăit pe vremea în care au fost făcute oalele din care au rămas cioburile din cei doi saci pe care trebuie să îi prelucrez zilele astea.

O NENOROCIRE

O veste extrem de tristă de-a parvenit din Prahova, de la căminul de copii și bătrâni din Valea Plopului. Din cauza unei defecțiuni la instalația electrică, imobilul în care își aveau adăpost nu mai puțin de 400 de persoane, copii abandonați de părinți, tineri și persoane în vârstă, oameni fără familie și sprijin, pe care inimosul părinte Tănase îi găzuia aici a fost mistuit de flăcări. A ars cămara în care bieții oameni își țineau proviziile, iar pompierii n-au mai putut salva decât câteva borcane de conserve. Întregul efort filantropic pe care părintele, împreună cu oamenii miloși din țară și străinătate l-au depus aici, pentru salvarea acestor oameni este zădărnicit de această nenorocire, care s-a abătut asupra lor. Drama este cu atât mai mare, cu cât aceștia au fost lăsați fără acoperiș acum, în prag de iarnă și de sărbători. Pentru cei care vor sa dea o mână de ajutor celor atât de greu încercați de această tragedie, iată numerele de telefon ale preotului Nicolae Tanase: 0244 280 695/ 0244/421 208 sau pe mobil 0723 597 433, respectiv 0746 014 605. /0244 421 316. Adresa la care locuiește părintele este: Bd. Nicolae Iorga nr. 72, loc. Vălenii de Munte, jud Prahova. Va mulțumim, în numele celor pe care vreti să îi ajutați. Despre așezământul din Valea Plopului puteți citi mai multe aici. (Răzvan Mateescu)
Preluat de la Editura Mateescu

A se vedea şi
Moş Crăciun trebuie să ajungă şi la Valea Plopului

UNEORI, ATÂT DE ACTUALA, IUDITA

Iudita, una dintre cele mai cunoscute femei ale Vechiului Testament, răsfăţată de renascentiştii care au înfăţişat-o în opere de artă, este un personaj de actualitate, deşi puţini mai ştiu povestea ei. Pe scurt!

Timpul. Faptele s-au petrecut în timpul domniei lui Nabucodonosor, împăratul Imperiului Asirian.

Locul: cetatea Betulia aflată la un loc strategic. Dacă ea cădea, restul cetăţilor israelite ar fi fost uşor de cucerit.

Contextul istoric. Nabucodonosor trimite pe Olofern, omul numărul unu în stat după el, în fruntea armatei imperiale să cucerească ţinuturile de la soare-apune. Misiunea e aproape îndeplinită. Israel decide să se opună. Incepe războiul. Betulia este înconjurată. Izvoarele de apă tăiate. Incepe asediul. Înţeleptul Ahior îl previne pe Olofern asupra Dumnezeului israelienilor. Îi spune că dacă oamenii şi-au păstrat legământul faţă de El, cetatea va fi de neînfrânt. Ahior este exilat în Betulia.

Intriga. Setea pune stăpânire pe cetate. Oamenii cad pe străzi. Cer căpeteniilor cetăţii capitularea. Bătrânii îi roagă să mai rabde cinci zile. Dacă nu vor primi nici un semn de la Dumnezeu, vor abandona lupta. Aici intervine în scenă Iudita.

Cine era ea? O văduvă bogată dar cuvioasă care trăia în sac şi în cenuşă, în post şi rugăciune. Cheamă la ea pe mai-marii cetăţii şi îi ceartă că l-au ispitit pe Dumnezeu punând termene şi condiţii în 5 zile. Aşa ceva nu se face. Cere voie să iasă în noaptea aceea din cetate. I se permite.

Desfăşurarea acţiunii. In plină noapte, Iudita şi roaba ei ies pe poarta cetăţii lăsând pe mai-marii cetăţi cu gura-căscată. Se îmbrăcase cu hainele de sărbătoare de pe când trăia Manase, se împodobise cu aur şi argint, îşi prinsese părul în turban, era înmiresmată şi parfumată. Iudita era de o frumuseţe uluitoare. Cele două coboară muntele direct spre tabăra asiriană de 200 000 de oameni.

Peste trei nopţi, două femei urcau grăbite coasta muntelui şi strigau de departe: “Deschideţi, deschideţi poarta! Cu noi este Dumnezeu…,,. Poarta Betuliei se deschide. Se aprind torţele. Sunt chemaţi mai-marii cetăţii. Se aprinde focul şi din desagă Iudita scoate capul lui Olofern pe care îl arată în lumina flăcărilor. Stupoare. Ahior leşină. Cetatea începe să răsune de strigăte. Capul ,,Number one,, al Imperiului Asirian se afla în mâinile lor. La propriu! Mai departe Iudita plănuieşte atacul. Capul lui Olofern e agăţat pe ziduri. Toate cetăţile israeliene anunţate să atace.

Deznodământul. A fost cea mai mare înfrângere a asirienilor bătuţi de un popor mic. Cât a trăit Iudita, 105 ani, nimeni nu a mai cutezat să atace pe Israel. Logica anticilor era simplă. Dacă doar o femeie din neamul acela a fost capabilă să taie capul lui Olofern în mijlocul unei armate de aproape două sute de mii de oameni, ce se va întâmpla dacă tot poporul iese la luptă?! După victorie, Iudita s-a întors la sacul şi cenuşa ei, la viaţa ei de cuvioasă. Poporul a cinstit-o în tot timpul vieţii ei şi i-a dedicat o carte.

Epilog. Ce s-ar fi întâmplat dacă Iudita ar fi trăit azi în mijlocul creştinilor, adică a noului Israel. Vă spun eu. Ar fi fost acuzată că a făcut politică, adică s-a băgat în treburile cetăţii. Mai mult chiar, că e vorba de un asasinat politic. Adică exact motivul invocat în tărăgănarea canonizării sfinţilor care au suferit în închisorile comuniste. Că partidul, din care au făcut parte, a ucis 70 de oameni. Nu ei, ci partidul.

Dacă însă am întreba de ce a făcut Iudita acest lucru, am găsi răspunsul în chiar cuvintele ei către Olofern. Iudita se temea că, împinşi de foame şi de sete, locuitorii cetăţii îşi vor călca legământul faţă de Dumnezeu şi atunci vor fi înfrânţi. Deci, Iudita se temea de abaterea poporului de la credinţă. Adică exact motivul care i-a împins pe mulţi să lupte împotriva comunismului ateist. Indepărtarea poporului de la Dumnezeu. Perpectiva căderii poporului a făcut-o pe Iudita să iasă din cetatea ei, să străbată armata asiriană, să uluiască pe Olofern cu frumuseţea şi înţelepciunea ei, ca în final, să îl îmbete şi să îi taie capul.

Doar că vechiul Israel a căutat cauza dincolo de fapte. De ce românii rămân doar la fila de dosar şi nu văd adevărul din spatele literei? Că în timpuri de război, trebuie să lupţi ca la război. Crima devine legală. Din nenorocire!
Spre deosebire de Iudita, cei care au suferit în închisorile comuniste, nu au avut un eroism de o noapte ci de zeci de ani, şi nu s-au împotrivit unui singur om, ci unui întreg sistem. De aceea li se cuvine cinstirea acordată sfinţilor.

Carravagio, Iudita tăind capul lui Olofern, sursa: wikipedia