Impactul problematicii Holocaustului asupra României contemporane (1)

scris de prof. univ. dr. Corvin Lupu

„Art. 6: Negarea în public a holocaustului ori a efectelor acestuia constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.
Art. 8:
(1) Constituie contravenţie si se sancţionează cu amenda de la 2.500 lei (RON) la 15.000 lei (RON):
a) răspândirea, vânzarea sau confecţionarea de simboluri fasciste, rasiste ori xenofobe, precum si deţinerea, în vederea răspândirii, a unor astfel de simboluri de către o persoana juridică;
b) utilizarea în public a simbolurilor fasciste, rasiste sau xenofobe de cătreo persoana juridică;
(2) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută la alin. (1) sau (2), dacă este săvârşită în interesul artei sau stiinţei, cercetării ori educaţiei.” (Extras din Ordonanţa de Urgenţă A Guvernului României nr. 31 din 13 martie 2002)

Impactul problematicii Holocaustului asupra României contemporane şi aspecte ale relaţiilor dintre români şi evrei[1]

Intervenţia liberă pe care am avut-o în cadrul seminarului „60 de ani de la eliberarea lagărului de concentrare şi exterminare de la Auschwitz”, desfăşurat cu sprijinul financiar al Ambasadei S.U.A. la Bucureşti şi participarea Amabasadei Israel-ului la Bucureşti, în ianuarie 2005, mi-a sugerat scrierea rândurilor de faţă, pe care le-am completat ulterior cu o serie de argumente pe care nu am avut timpul necesar să le prezint în cadrul amintit. Problematica holocaustului este una dintre cele mai sensibile şi mai importante probleme ale istoriei contemporane a Europei, care nu a încetat a fi propagată cu foarte mare intensitate nici după 60 de ani de la încheierea celui de al doilea război mondial. Popularizarea la scară internaţională a problematicii holocaustului a devenit o problemă politică de mare importanţă, promovată de mai marii lumii de astăzi, respectiv de guvernul S.U.A., de Israel şi comunităţile mondiale evreieşti, ceea ce conferă valenţe unice fenomenului.[2] Niciodată suferinţele popoarelor lumii nu au ajuns să fie atât de mediatizate, compătimite, repetate şi permanent actualizate. Cercetarea ştiinţifică a fenomenului necesită o judecată neutră, „la rece”, în cadrul unor cercetări şi analize istorice imparţiale, în care analistul (judecătorul) respectă şi aplică principiile din drept, în special audiatur et altera pars. În analiză, nu este permisă selectarea preferenţială a rezultatelor cercetării şi nici un fel de adaos sentimental. Dragostea şi ura, simpatia şi antipatia, mila, sau alte sentimente nu pot fi implicate. Etica social-politică va fi prezentă prin principii morale şi de drept, dar nici ea prin sentimente. Ori, se poate cere urmaşilor celor care au suferit în lagărele de concentrare naziste să realizeze asemenea studii? După părerea mea, categoric nu. Se poate cere poporului evreu să nu abordeze holocaustul cu pretenţii ştiinţifice? De asemenea, nu. Se pot anula, sau trimite în derizoriu, toate lucrările evreieşti despre holocaust, care au pretenţia de a fi ştiinţifice? De asemenea nu cred că este posibil. Ca urmare, în cei 60 de ani care au trecut, prin menţinerea comunităţilor evreieşti la cel mai înalt nivel al influenţei mondiale, abordările sentimentale ale holocaustului sunt recunoscute ca fiind „ştiinţifice” şi sunt plasate alături de cercetări de acest fel. Mai mult decât atât, în diverse ţări ale Europei, inclusiv în România, s-au elaborat acte normative punitive, care interzic critica holocaustului în public.

Ordonanţa de Urgenţă nr. 31/2002 a Guvernului României (Năstase), cuprinde şi alte interdicţii. Personal, prin natura profesiei, am avut de mai multe ori ocazia să afirm că suferinţa evreilor în timpul celui de al doilea război mondial este o realitate pe care orice cercetător, chiar de mică obiectivitate, trebuie să-l recunoască. Nu contează aritmetica evreilor care au murit sau suferit. Teoretic, unul singur este suficient pentru ca fenomenul să fie condamnabil, moral şi juridic. În acelaşi timp însă, dimensiunea exagerată a holocaustului, aşa cum rezultă ea din unele cercetări, este adeseori discutabilă. Dar nu avem voie să vorbim, dacă ar fi să respectăm ordonanţa pe care şi-a asumat-o guvernul Năstase, chiar dacă, posibil, i-a fost impusă de către unii dintre stăpânii săi de peste mare şi ocean. Această ordonanţă nu poate fi acceptată, chiar dacă suntem obligaţi să o respectăm ca cetăţeni. Este un atentat la adresa libertăţii de expresie, care interzice discuţiile libere pe această temă, istoricilor, cei chemaţi să clarifice problematica, să elimine eventualele exagerări, falsuri şi interpretări lacunare sau greşite, de orice parte ar fi ele. Nu politicienii sunt cei îndreptăţiţi să se pronunţe. Ei o fac prin abuz de putere. Ori, după modelul întâlnit la regimurile autoritare care îşi escaladează exagerat rolul, cu sau fără comandă externă, tocmai ei se pronunţă, dau sentinţe şi condamnă pe tărâmul cercetării istorice, care nu le aparţine. Îşi mai iau şi „angajamente” că vor aplica politici publice prin care vor lămuri cu încetul poporul român, să-l facă să înţeleagă că ţara noastră este vinovată de holocaust. Această temă, repet, nu ar trebui să aparţină politicienilor, ci istoricilor, dacă am fi un stat realmente democrat, ceea ce România nu este. Faptul că există mai multe partide, că mergem la alegeri (în care câştigă cine trebuie), nu înseamnă că suntem democraţi. Istoria rămâne în continuare agresată de politicieni şi, într-o lume dominată de dreptul forţei, nu cred că vom putea aştepta schimbări pozitive de viziune, pe termen scurt şi mediu. Ca urmare, rămâne în seama istoricilor care îşi vor asuma tema, să realizeze cercetări obiective, descărcate de orice ingerinţe politice, de orice încercări de muşamalizare a unor încălcări ale legilor din timpurile analizate, ca şi de exagerări ale unor evenimente şi fenomene, sau de analize de pe poziţii şi coordonate care nu aparţineau timpului şi spaţiului cercetat. Acestea sunt cele care-şi vor păstra valabilitatea peste timp. Misiunea este grea, în condiţiile în care nu întrevedem că politicienii, mai marii zilelor noastre, vor accepta alte rezultate ale cercetărilor decât liniile pe care le propagă dânşii, în conformitate cu interesele pe care le reprezintă.

Am amintit mai sus Ordonanţa de Urgenţă nr. 31/2002 a guvernului Năstase. Ce-o fi fost atât de „urgent”? Probabil că nu s-a dorit o discuţie deschisă în Parlament, care, ulterior, a avut loc. Într-un timp foarte scurt de la revolta populară şi lovitura de stat din decembrie 1989, constatăm că libertatea cuvântului, cel mai de preţ bun câştigat de intelectuali în acele zile, este îngrădită prin legi şi presiuni din partea unor forţe care se autorecomandă ca principale purtătoare ale democraţiei, libertăţii, umanismului etc. Problema raporturilor românilor cu evreii, în perioada celui de al doilea război mondial şi a Războiului rece, a ajuns o problemă ideologică sensibilă, comparabilă cu sensibilitatea problematicii ideologiei comuniste în perioada dictaturii. Astăzi, cei etichetaţi a fi antisemiţi, sunt supuşi unei presiuni asemănătoare cu cei care criticau ideologic regimul trecut, ceea ce mi se pare de neacceptat. De neacceptat cu cât observăm că sunt etichetaţi drept antisemiţi nu numai cei care propun măsuri împotriva evreilor, pentru că asta înseamnă antisemit, ci şi persoane care recomandă doar evreilor să nu exagereze, să spună adevărul, sau să nu redeschidă răni în raporturile lor cu alte popoare, în mijlocul cărora s-au pripăşit şi au ajuns să primească azil. Nu cred că poporul evreu ar mai trebui să folosească avocaţi şi propagandişti care să tot repete suferinţa prin care a trecut, să repete de 60 de ani vinovăţia Germaniei şi de 15 ani încoace şi a României, să pretindă de 60 de ani scuze şi despăgubiri de la poporul german, iar mai nou şi de la poporul român. Este deja prea mult. Poporul evreu n-ar avea voie să confişte suferinţa şi să monopolizeze, cum se întâmplă de multă vreme încoace, problematica învinovăţirilor şi despăgubirilor pe care să le achite vinovaţii. Au suferit şi alţii, au fost şi alte genociduri. E suficient să ne referim la cele din epoca contemporană (armeni, sârbi, unele minorităţi din Rusia, palestinieni, afgani, germani etc.). Putem demonstra uşor, cu argumente foarte cunoscute, că fiecare din aceste popoare a suferit într-o măsură asemănătoare cu suferinţa evreilor, pe care nu o contestăm, ci o considerăm exagerat promovată, amintită şi reamintită, cu accente insistente de tragism, cu răni ţinute forţat, uneori chiar agresiv, deschise.
Continuare la ART-EMIS

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>