IMPRESII III. TULCEA MAHALALELOR

Tulcea este un oraş cuceritor prin lumina specială, Dunărea imensă şi colinele pe care coboară străduţe întortocheate cu case aşezate pe vârf şi poarta pe vale. E un loc binecuvântat în care nu este de mirare că dăinuieşte o aşezare cu acelaşi nume de 500 de ani. Am revăzut-o cu prilejul Sesiunii Naţionale de Comunicări Ştiinţifice ,,Istro-Pontica,, desfăşurată ca de obicei în octombrie şi organizată totdeauna impecabil de ICEM Tulcea.
Am mai regăsit câteva, din ce în ce mai puţine, căsuţe din străzile vechi cu arhitectură specifică porturilor dobrogene şi nu doar. Regret însă că nu am cunoscut Tulcea mahalalelor unde se orânduiau una lângă alta două mahalale româneşti, mahalaua grecească, mahalaua lipovenească, mahalaua mocanilor, mahalaua turcească, mahalaua tătărească, mahalaua rusească, mahalaua evreiască, mahalaua prislăvenilor. Dacă am uitat vreuna să îmi fie cu iertare.
Mahalalele nu aveau mai mult de câteva străduţe dar erau mai mult decât cartierele administrative, seci, uniforme de azi. Mahalalele aveau suflet, adică o amprentă culturală în arhitectură, obiceiuri, monumente religioase. Mahalalele erau extinderea culturală a comunităţii în timp şi spaţiu.
Regret că nu am apucat timpul când pe Dealul Morilor mai funcţionau străvechile mori de vânt. Pe unele le-am vizitat în primăvară la Muzeul ,,Astra,, din Sibiu.
Şi poate de la vântul rămas acum stingher, Tulcea miroase a Dunăre, peşte, alge.

Fotografiile de epocă au fost preluate din cartea doamnei Valentina Postelnicu, Tulcea în documente de arhivă, Constanţa, 2006.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *