VIAŢA LA ŢARĂ!

Mi-am dorit de mult să fac un jurnal arheologic on-line dar cum situl pe care lucrez e aproape de un sat în care nici telefonul nu are semnal bun, darămite internet serios, m-am lăsat păgubaşă. Ar fi fost interesant ca idee! Deşi, campania actuală are scopul declarat de a investiga limita vestică a aşezării medieval-timpurii este clar că nu voi intra în multe complexe arheologice, obiectivul meu fiind evaluarea stratigrafiei dintre grindul sudic şi cel vestic.
Dar, în două săptămâni fără net am avut prilejul să gândesc mai profund la neşansa de a trăi într-un sat de câmpie, în care şi un banal drum e presărat cu hopuri.
Azi am venit la oraş cu treburi. M-am trezit din zori, dar d-abia pe la şapte am reuşit să plec cu chiu cu vai, cu fiţe de motor, cu paporniţe pe care trebuie să le car dus-întors. Poarta casei e în pantă, apoi un şanţ, un drum prost cu pietre şi un motor care n-ar chef de drum. In sfârşit ies peste şanţ, peste pietre exact în spatele maşinii medicului veterinar care mă albeşte de praf. Nu-i nimic, mi se va servi şi baia. Claxonez puternic cârdurile de gâşte, dau curba la dreapta şi exact în faţă un prost cu o vacă coborau în pantă. Prostul nu ştia că trebuie să ţină vaca de funie când iese cu ea pe stradă. Animalul se răzgândeşte şi îmi taie calea la doi metri câutând nu ştiu ce vrej pe partea opusă. Dă Dumnezeu şi trec pe lângă capul ei. Scenele din Kusturiţa sunt nimic.
Ajung în şosea şi văd semnul de ,,alte pericole,,. Pericole mai mari decât în sat nu există, zic eu. Greşit! Drumul se întinde pustiu vreo 1o km. Pe acolo au fost satele distruse la inundaţiile din 1970, sate vechi de pe baltă. Deşi nu sunt decât vreo două curbe, un dig, un pod şi o şosea proastă se mai adaugă şi jacheta pe care am uitat să mi-o pun. In câmp e rece. Aerul miroase a Dunăre. Curge la vreo cinci kilometri.
In faţa orezăriei Scotti să înţepenesc. Aspersoarele gigantice care trebuiau să ude culturile, udau realmente şoseaua pe o porţiune de aproape 100 de metri. Probabil se dereglaseră de presiune. Nu era nimeni să le schimbe direcţia. Prostul cu vaca nu e singur pe lume. Avalanşe de apă cădeau ca o cascadă de la 10 m înălţime exact în faţa mea. Alt drum nu era aşa că de teama derapajului reduc viteza şi intru cu un tricou şi o vestă de piele pe sub şuvoaiele de apă rece. Ies udă fleaşcă dar nu opresc. Aşa voi merge 16 km până la prima localitate. Intru greu pe şoseaua naţională Bucureşti-Constanţa unde nici sâmbăta convoaiele de tiruri nu au odihnă şi multe maşini fiţoase se grăbesc spre mare. Şi în curentul de pe şosea şi răcoarea din câmp mă usuc. Când am intrat în Ţăndărei, îmi tremurau şi oasele de frig. Am lăsat scuterul şi am luat trenul până la Slobozia. Mi se tăiase până şi cheful de viaţă!

5 thoughts on “VIAŢA LA ŢARĂ!

  1. Chiar mi-e dor de-o vară la ţară, de-o vară de pe vremea bunicii, din vremea în care eram şi eu doar un copilandru… Mi-e dor de-o "azimioară" cu aromă inconfundabilă, coaptă de bunica, în cuptorul de pămînt din bătătura vechii case părinteşti, învelită cu ţiglă roşie, a mamei mele… Mi-e dor de "ritualul" scăldatului la gîrlă, cu salturi în apă de pe buza "burlanului" de piatră, de orăcăiala broaştelor din stufăriş, de baboii prinşi cu viermişori de bălegar, cu undiţa de trestie… Mi-e dor de mugetul vacilor revenite seara de la păşune, de mireasma plutitoare de lapte fiert, de fasolea fiartă în oala de lut pe "lamba" cu gaz, de mămăliga afumîndă, fiartă în tuci pe pirostrii, de lingura de lemn a bunicii… Mi-e dor de-o noapte petrecută pe cîmp, în coliba răcoroasă şi foşnitoare făcută din coceni uscaţi de porumb, alături de unchiul meu, pîndar la bostănăria comunală, căruia îi duceam o traistă cu mîncare şi-o ploscă cu apă rece de fîntînă, călărind pînă la el, mîndru nevoie mare, pe sub cadru, o bicicletă colbuită de pulberea fierbinte de peste zi a drumului, însoţit cu credinţă de cîinele nostru… Şi-aş vrea să retrăiesc bucuria nespusă, cu lacrimi de dor, la revederea mamei, venită să mă ia acasă, la Bucureşti, la sfîrşitul vacanţei, după o vară lungă în sătucul din Bărăgan, atît de lungă cum numai în copilărie poate fi… O, tempora…!

  2. @Nicu,
    Verile din Bărăgan sunt de neuitat. Uneori şi eu mă gândesc cu nostalgie la copilăria cu zile lungi de vară când mă jucam toată ziua în colbul care îmi trecea de glezne.
    Dar satele de azi nu mai au bunicii de pe vremuri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *