In timp ce se derula capitolul ,,România Medievală,, s-a petrecut un fapt aparent minor, în comparaţie cu frământările istoriei contemporane, dar destul de grav prin consecinţele sale.
Unui istoric, pe care nici nu îl cunosc personal, e vorba de Daniel Focşa, i s-a refuzat o colaborare, eventual angajare, la Institutul Român de Istorie Recentă de către directorul Liviu Tofan pe motiv de simpatie politică de ,,extremă dreaptă,,. Tofan a găsit simpatia davastatoare citind bloguri. Focşa în necazul lui a scris la toată lumea şi Dan Tanasă şi Victor Roncea i-au publicat cazul cu toată documentaţia.

Faptul e grav, penibil şi de neconceput prin două lucruri:
1) Prin aceea că s-a produs. Şi nu oriunde, la IRIR.
2) Că un om a fost discriminat pe bază de simpatii politice.

Pentru cine nu ştie, IRIR este unul dintre cele patru institute care studiază istoria recentă, adică perioada comunistă, o epocă de doar 50 de ani. Comunismul e buricul pământului dacă a fost nevoie de înfiinţarea Institutului de Studiere a Totalitarismului, Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, Institutului de Istorie Recentă la care trebuie să adăugăm şi vechiul Institut de Istorie ,,Nicolae Iorga,, care se poate ocupa inclusiv de istorie recentă. Peste toate astea tronează una dintre sursele importante de documentare şi anume CNSAS. Deci avem cinci structuri pentru 50 de ani de istorie. Pentru comparaţie trebuie să vă spun că evul mediu, aproape 1000 de ani de istorie cu evenimente capitale este cercetat de vreo 30-40 de oameni din toată ţara asta. Doar atât.

Din capul locului trebuie afirmat că între profesia de istoric şi politică nu există incompatibilitate. Nu poţi interzice unui om să nu facă politică, adică să ia parte la viaţa cetăţii şi mai grav, să nu aibă simpatii politice. Marii istorici au făcut politică la nivel înalt şi asta nu le-a afectat nici cercetarea şi nici obiectivitatea. Cel mai cunoscut este Nicolae Iorga care după primul război mondial a înfiinţat, cu tatăl lui Corneliu Zelea-Codreanu, un partid de dreapta. Ulterior istoricul a ajuns până la treapta de ministru. Este drept că tot de la politică i s-a tras şi moartea tragică şi că activitatea politică nu s-a comparat cu aceea istorică. Dar Nicolae Iorga a fost o voce a vremii sale.

Cei care au interzis istoricilor să facă politică, pentru prima dată în istoria lumii, au fost comuniştii. Ei au extirpat din mintea istoricilor şi gândul la politică. Erau singurii care nu puteau fi minţiţi cu privire la locul şi rolul comunismului în istorie. Zeci de istorici au fost condamnaţi şi au făcut închisoare pentru simpatii politice, deci nici măcar pentru apartenenţa la un partid. Dacă raportăm acest număr la o comunitate de istorici care nu avea pe atunci mai mult de o sută de membri, dezastrul reiese în toată grozăvia lui.

Redau aici lista istoricilor care au făcut închisoare politică. Să o citească Liviu Tofan în fiecare dimineaţă. E bună de îndreptat coloana vertebrală. O generaţie întreagă de istorici a fost redusă la tăcere în perioada 1947-1964 aşa cum reiese dintr-un studiu recent (Stoica Lascu, Polivalenţa paradigmatică a istoriografiei române, în volumul Iluzii, teamă, trădare şi terorism internaţional 1940, vol. II, Demiurg, Iaşi, 1940, p.554-557)

Alexandru V. Boldur (1886-1982),
Aurel Decei (l 905-1976),
Silviu Dragomir (1888-1962) (închis în perioada 1949-1955),
Vladimir Dumitrescu (1902-1991) (închis în perioada 1950-1955),
Onisifor Ghibu (1883-1972) (închis în perioada 1956-1958),
Constantin C. Giurescu (1901-1977) (închis în perioada 1950-1955),
Ion Hudiţă (1896-1982) (închis în perioadele 1947-1955, 1961-1962),
Victor Jinga (1901-1980) (închis în perioada 1949-1963),
Alexandru Lapedatu (1876-1950; mort la Sighetu Marmaţiei),
loan Lupaş (1880-1967),
Ştefan Manciulea (1894-1985) (închis în perioadele 1948-1955, 1962-1964),
Alexandru Marcu (1894-1955; mort la Văcăreşti),
Ştefan Meteş (1886-1977),
Vasile Netea (1912-1989),
Ion I. Nistor (1876-1962) (închis în perioada 1950-1955),
Petre P. Panaitescu (1900-1967),
Victor Papacostea (1900-1962) (închis în perioadele 1950-1955, 1957-1958),
Zenovie Pâclişanu (1886-1957; mort în arestul M.A.I. din Bucureşti),
Radu R. Rosetti (1877-1949),
Teofil Sauciuc-Săveanu (1884-1971),
Victor Slăvescu (1891-1977) (deţinut în perioada 1950-1955);
sfârşitul tragic al profesorului Gheorghe I. Brătianu este cunoscut.

De asemenea, suferă rigorile regimului concentraţionar, în primii ani ai regimului stalinist, şi tineri istorici precum Şerban Papacostea, cu „domiciliu”, în 1950, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, neafirmaţi încă în momentul arestărilor motivate politic; sau viitori istorici, întemniţaţi ani îndelungaţi, precum:
Radu Ciuceanu (între 1948 şi 1963),
Vasile Boroneanţ (n.1930 (condamnat la 16 ani, închis între 1953 şi 1963),
Dan Amadeo Lăzărescu (1918-2002 (între 1957 şi 1964),
Gheorghe Popilian (n. 1926) (închis în 1952 /mai mulţi ani/)
Şerban Rădulescu-Zoner (între 1959 şi 1962);
Alexandru Zub
Mihalache Brudiu (ambii, între 1958 şi 1964)
(academicianul de astăzi Răzvan Theodorescu a fost „doar exmatriculat de la facultate);
loan Donat,
Aurel H. Golimas,
Nicolae Stoicescu (1924-1999),
loan D. Suciu 0917-1982): s.a.

Când istoricii au o asemenea istorie, gafa lui Liviu Tofan deja nu mai este gafă, ci atentat. Înţeleg că de la o vârstă memoria te lasă şi a confundat fotografia lui Pacepa cu a altui spion ( de râsul lumii!), că a concediat un angajat că avea icoană în birou (penibil gest ateist!), dar să pui baremuri ideologice profesioniştilor din istorie este prea mult. Încalcă şi cele mai elementare norme de deontologie profesională.

Singura concluzie este aceea că directorul IRIR are simpatii de extremă stângă, de vreme ce gestul lui îşi are analogii doar în timpul comunismului. Se ridică o întrebare. De ce Liviu Tofan cu simpatii de extremă stânga este director IRIR şi Daniel Focşa cu simpatii de extremă dreapta nu poate fi angajat acolo?