IAR DESPRE CARACTERUL ETNO-CULTURAL AL POPULAŢIEI… (III)

Populaţia daco-romanică menţionată în izvoarele scrise

Un prim document care menţionează o populaţie romanică la nordul Dunării este tratatul de strategie militară a lui Maurikios scris în secolul VII, dar care datorită obiectivului special al lucrării sale, nu oferă detalii etnografice, ca să spunem aşa. Autorul atrage atenţia, printre altele, asupra unei anumite categorii de populaţie romanică refugiată de la nordul Dunării: ,,De aşa zişii refugiaţi, trimişi să ne arate drumurile şi să ne descopere pe cineva, trebuie să ne păzim cu străjnicie; măcar că sunt romani, ei au căpătat cu vremea această calitate, au uitat de ale lor şi sunt cu mai multă tragere de inimă faţă de duşmanii” deşi spune autorul, se aseamănă mult cu romanii. Aceşti romanici puteau să procure ştiri despre slavii şi avarii de la nordul Dunării (Mijlocii şi Inferioare) împotriva cărora se îndreptau armatele bizantine , ceea ce înseamnă că ei locuiau în zone învecinate acestora sau chiar împreună.

Tot o populaţie romanică, dar la nordul Dunării Mijlocii, este menţionată în Gesta Hungarorum din care aflăm că atunci când maghiarii au ajuns în Pannonia, au găsit acolo o populaţie romanică, ai cărei strămoşi erau foştii păstori ai romanilor, ,,pastores romanorum”. Această populaţie s-a retras din faţa noilor veniţi:
,,După trecerea Dunării şi-au aşezat tabăra lângă Dunăre, până la Apele Calde de Sus. Şi auzind aceasta toţi Romanii care locuiau în Pannonia şi-au scăpat viaţa cu fuga” .
Această informaţie este confirmată de Geograful Anonim, scris în 1308, în care se spune că vlahii din Balcani sunt emigraţi din Pannonia:
,, …Intre Macedonia, Achaia şi Tesalonicul se găseşte un oarecare popor, foarte mare şi răspândit, care se numeşte Blazi, care şi altă dată au fost păstori ai Romanilor şi din cauza terenului roditor şi plin de verdeaţă, trăiau o dată în Ungaria, unde se aflau păşunile romanilor. Dar în urmă fiind izgoniţi de aici de Unguri, au fugit în acele părţi; ei au din abundenţă multă brânză excelentă, lapte şi carne mai presus de alte naţii” . Fireşte că geograful tot Anonim îi confundă pe vlahii sud-balcanici (emigraţi din fosta Dacie) cu vlahii nord-dunăreni însă reţine informaţia potrivit căreia la sosirea în Pannonia, ungurii au găsit aici o populaţie romanică.
Insă cu totul alta a fost situaţia cu vlahii sau blacii pe care ungurii
i-au găsit în Transilvania de astăzi. Diferenţele constau în organizare şi relaţii cu populaţiile învecinate. Vlahii transilvăneni aveau structuri sociale de tipul voievodatului şi se aflau în relaţii relativ bune cu vecinii (bulgari, pecenegi, cumani) cu care se aliază împotriva ungurilor .

Tot despre aceste evenimente vorbeşte şi Cronica lui Nestor dar în varianta slavă a migraţiei. Vorbind despre migraţia ungurilor, autorul spune:
„Venind dinspre răsărit ei mergeau grăbiţi prin munţii cei înalţi, care s-au numit ungureşti şi începură să se lupte cu volochii şi cu slavii care trăiau acolo. Căci acolo erau stabiliţi mai înainte slavi, iar volochii supuseseră ţara slavilor” . Iată şi un al doilea izvor care confirmă spusele lui Anonymus.
Este în acelaşi timp poate singurul izvor care menţionează o relaţie de subordonare a slavilor de către vlahi. Deoarece în acel timp pentru a te impune într-un teritoriu trebuia să ai fie forţă militară, fie să covârşeşti prin număr se înţelege că vlahii aveau una dintre aceste calităţi. Cum vlahii nu au fost niciodată prea numeroşi presupunem că aveau o anume forţă militară. Formaţiunile lui Gelu şi Ahtum confirmă această ipoteză.

Voievodatul lui Ahtum era localizat în Banat şi avea un centru întărit în cetatea Morisena. Legenda Sf. Gerard îl menţionează în prima jumătate a secolului al-XI-lea. Cu alte cuvinte formaţiunea prestatală a lui Ahtum, cronologic şi cultural este contemporană culturii Dridu. Legenda relatează că Ahtum era un conducător puternic, se încredea în soldaţii şi în nobilii săi şi era creştin botezat la Vidin. Principatul lui Ahtum a fost cucerit prin trădarea unuia dintre consilierii voievodului şi a dus la uciderea principelui .

Câteva izvoare literare bizantine din secolele IV-XI menţionează la nordul Dunării o populaţie numită geţi şi daci. Autori din secolele IV- VIII, din care amintim Marcellinus Comes , Procopius din Caesareea (asimilează pe goţi neamurilor getice), Iordanes (care confundă pe goţi cu geţi) etc. au vorbit despre o populaţie numită geţi. Evident, este vorba de un arhaism, dar care desemnează o populaţie din secolele în care au trăit cronicarii.

Aceeaşi populaţie este menţionată şi în secolul IX în Genesios în care se arată că împăratul Teofil (829- 842) a pornit cu oşti poliglote de slavi, huni, vandali şi geţi şi a pus stăpânire pe tot Orientul . Or, toate populaţiile menţionate erau localizate în apropierea Dunării.

Anna Comnena relatează despre confruntările cu o populaţie denumită daci de la nordul Dunării. Deşi în comentariul contemporan al izvorului respectiv se spune că prin termenul arhaic de ,,daci” trebuie să vedem pe unguri, având în vedere erudiţia Anei Comnena pe de o parte şi pe de altă parte, existenţa la nordul Dunării a unei populaţii romanizate numite vlahi, blaci dar şi geţi, înclinăm să vedem în dacii pomeniţi de autoare tot o populaţie de origine daco-romană . Tot Comnena menţionează o populaţie cu numele de geţi, de teama căreia sauromaţii (numiţi misieni de cei vechi au trecut fluviul pe gheaţă):
,,pricina strămutării lor (sauromaţilor,n.n.) lor a fost duşmănia de neîmpăcat faţă de ei a geţilor, vecinii lor care îi prădau” .
Această doamnă istoric care a reuşit să sintetizeze o domnie întreagă într-o carte, menţionează mai multe populaţii din Europa Centrală şi Răsăriteană dar şi Occident, folosind denumirile contemporane ei. Aşa sunt menţionaţi cumanii, vlahii, bulgarii. In aceeaşi lucrare autoarea foloseşte şi denumiri vechi cum ar fi daci, geţi, dar şi sciţi, celţi (când e vorba de latini). Sciţii au fost identificaţi cu pecenegii. Se ridică întrebarea de ce autoarea nu a folosit un etnonim din vremea sa. Un motiv ar fi acela că Ana Comnena cunoştea exact popoarele aflate în graniţele Imperiului, dar nu şi pe cele care se aflau dincolo de graniţe. Având în vedere erudiţia Anei Comnena acest lucru pare inexplicabil. Credem însă că pentru a fi mai explicită autoarea a utilizat termenii cu care erau desemnaţi strămoşii acestor popoare. Erau necesare aceste precizări pentru că în epoca ei se constată, aşa cum am văzut la populaţiile slave, apariţia denumirilor geografice, antroponimice (după numele conducătorilor) sau chiar după ocupaţionale, aşa cum consemnează Constantin Porfirogenetul.
Ba mai mult, apăruse şi fenomenul de extindere a denumirii etnice a unei populaţii cuceritoare asupra întregului teritoriu şi a populaţiilor care îl locuiau. Acest lucru este arătat explicit în Suidas, un dicţionar de cuvinte şi de materii din a doua jumătate a secolului al- X-lea în care se poate citi ,,dacii: care acum sunt numiţi pecenegi“ . Informaţia ni se pare destul de preţioasă pentru că începând din secolul XI, întâlnim în izvoare foarte des menţionaţi pecenegii, care apar aşa cum am văzut şi în oştirile cnezatelor transilvănene. Această situaţie de a redenumi o populaţie o întâlnim şi la Iordanes care spune despre geţii care se numeau pe urmă goţi. Ce înseamnă acest lucru?
In ambele cazuri se observă că o populaţie sedentară, localizată într-un anumit areal, este redenumită la un moment dat, cu numele unei populaţii aflate în migraţie sau semi-nomadă, războinică, locuind temporar în zona aceea, cum au fost atât goţii cât şi pecenegii.
In concluzie, pentru a evita astfel de confuzii Ana Comnena utilizează arhaisme, pentru a desemna pe urmaşii geţilor şi dacilor.
Autorii bizantini cunoşteau destul de bine istoria imperiului roman din vremurile sale de glorie. Prin geţi şi daci ei desemnau populaţia autohtonă din Dacia, populaţie cu care romanii s-au confruntat la un moment dat. Acelaşi lucru îl înţelegeau şi în secolele pe care noi le analizăm, adică o populaţie autohtonă trăitoare în fosta Dacie, descendentă din daci sau geţi.Că este aşa o dovedeşte chiar Kekaumenos care ne spune fără echivoc ca vlahii din Balcani se trag din dacii de la Nordul Dunării, răzleţiti de cucerirea romană ,,căci aceştia sunt aşa numiţii daci zişi şi besi,, .
Că vlahii din Balcani sunt acelaşi neam cu cei din nordul Dunării ne spune Laonic Chalcocondil, dar d-abia în secolul XV, folosind şi atunci denumirea de Dacia . Acum înţelegem de ce Anna Comnena contemporană cu Kekaumenos prefera să foloseasă un arhaism, pentru că în epoca lor, neamul dacilor nu fusese uitat, ba mai mult, avea urmaşi.

Contactele dintre bizantini şi această populaţie aflată dincolo de graniţele şi intersele lor au fost sporadice. Nu ştim despre limba, obiceiurile, evoluţia culturală a acestora. Bizantinii nu fac o istorie a culturii, datele pe care le oferă despre un anumit popor sunt legate întotdeauna de evenimentele politice pe care le înfăţişează.

In perioada secolelor VIII-XI, Imperiul Bizantin era un imperiu creştin de limbă greacă, neinteresat în procesul de romanizare petrecut cândva în şi dincolo de graniţele sale. Fireşte că perpetuarea limbii latine este menţionată, dar cu totul întâmplător. Procopius din Caesareea la sfârşitul secolului al VI-lea spune despre antul Chilbudios din apropierea Dunării care vorbea latineşte ; în timpul conflictului bizantino-avar, Comentiolus ratează atacul de noapte pentru că avertismentul ,,torna, torna” rostit în limba băştinaşă este înţeles ca un ordin de retragere .
Aş încheia această scurtă disertaţie despre posibilitatea scriitorilor bizantini de a înfăţişa popoarele de la nordul Dunării, cu cuvintele lui Procopius din Caesarea care spune:
,,Nu a fost chip să înfăţişăm mai în amănunţime ţinuturile din jurul Pontului Euxin, care se întinde de la Bizanţ până la Mlaştina Meotică, deoarece barbarii de dincolo de fluviul Istru numit şi Dunăre, fac ca romanii să nu fie în stare să ajungă pe ţărmul din părţile acelea” .

La începutul secolului XIII, izvoarele occidentale menţionează populaţia nord-danubiană tot cu termenul arhaic de geţi . Impăratul Ioan Cantacuzino în 1332, relatând conflictele bulgaro-bizantine de la începutul secolului XIV, arată că împăratul Andronic al III-lea i-a confundat pe tătari cu ,,geţii de dincolo de Dunăre” datorită felului asemănător de a purta războiul . Important este că Ioan Cantacuzino menţionează atât pe ungrovlahi (adică românii de azi) sub denumirea de ,,geţii de dincolo de Dunăre” cât şi pe vlahii din Balcani, fără să ştie că între cele două populaţii existau asemănări. Utilizarea termenului arhaic de geţi este dovada cea mai concretă că nici măcar în prima jumătate a secolului XIV, bizantinii nu cunoşteau bine populaţiile nord-dunărene, pe care continuau să le denumească cu numele cu care intraseră în istoria imperiului roman.

Aşa cum am arătat, prin geţii şi dacii menţionaţi de bizantini, trebuie să vedem populaţia nord-danubiană autohtonă. Că această populaţie avea o cultură romanică este un fapt atestat arheologic şi dovedit documentar mai târziu prin utilizarea denumirii de vlahi, termen ce desemna o populaţie romanică.

In afară de izvoarele bizantine, populaţia romanică de la nordul Dunării este menţionată şi în alte izvoare istorice. Cea mai veche cronică turcă din secolul IX, datată în anul 839, vorbeşte despre o populaţie numită ULAK aflată, aşa cum reiese din enumerarea popoarelor, la vest de ruşi şi la nord vest de maghiari (aflaţi pe atunci în Atelkuz) . Termenul este cu siguranţă o coruptelă a termenului VLAH.

Pentru sudul României, Diploma Cavalerilor Ioaniţi este primul document care menţionează în 1247, voievodatele şi cnezatele sud-carpatice . Aceasta este însă foarte târzie, la două sute de ani distanţă de limita superioară a epocii pe care o studiem noi. Noi credem că cnezatele lui Ioan şi Farcaş, voievodatele lui Litovoi şi Seneslau, erau mult mai vechi decât data atestării documentare, pentru că asemenea formaţiuni nu se nasc peste noapte pe un teren sterp. Aceste formaţiuni grupau populaţia autohtonă de origine daco-romană. Pentru voievodatele lui Litovoi şi Seneslau această origine este clară prin faptul că se precizează că rămâneau mai departe românilor sau olahilor. Doar cnezatele, o formă de organizare inferioară voievodatului, ajung în domeniul Cavalerilor Ioaniţi.

Între aceste formaţiuni şi comunităţile culturii Dridu există o legătură directă. Argumentul pe care îl aducem sunt concentrările demografice din anumite areale (a se vedea capitolul ,,aşezări,,). Aceste concentrări demografice evidenţiate pe tot teritoriul României în secolul VIII- XI au stat la baza formaţiunilor prestatale atestate documentar mai târziu, pe măsură ce relaţiile feudale se consolidează.
De ce aceste formaţiuni sunt menţionate atât de târziu? Deoarece până atunci au fost libere sau cel puţin autonome. Nu au fost incluse în nici un mare domeniu feudal. Includerea în domeniul Ioaniţilor a făcut necesară menţionarea lor în diploma regală. Să nu uităm că majoritatea documentelor medievale sunt acte de întărire a unor proprietăţi. Prezenţa lor în documente se datorează schimbării de statut. Cancelariile regale consemnează doar evoluţia proprietăţilor feudale nu şi a cnezatelor şi voievodatelor.

bibliografie. Emilia Corbu, Sudul României în Evul-Mediu Timpuriu (sec.VIII-XI). Repere arheologice, Ed. Istros, 2006.

4 thoughts on “IAR DESPRE CARACTERUL ETNO-CULTURAL AL POPULAŢIEI… (III)

  1. Foarte posibil ca in zona Moldovei, in Muntii Apuseni si in Maramures, poate si in alte areale izolate localnicii sa nu fi vorbit limba romana ci o alta limba, descendenta din limba dacilor…

    Dupa parerea mea, bolohovenii din Moldova secolelor IX-X, practicanti ai riturilor de incineratie, puteau sa mai fi vorbit incontinuare limba dacilor…

Leave a Reply to Domnul_Z Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>