EUROPA VĂZUTĂ ÎN OGLINDĂ SAU COMORILE MEDIEVALE ALE ROMÂNIEI
Marea expoziţie internaţională aflată în curs de pregătire la iniţiativa Institutului Cultural Român, care a declarat-o proiect naţional prioritar, îşi propune să ofere publicului european mai mult decât prezentarea unei naţiuni prin intermediul patrimoniului său cultural. Ea îşi propune să dezvăluie, prin prisma descoperirilor realizate pe teritoriul actualei Românii, bogăţia arheologică şi istorică a întregului nostru continent.
Puţine ţări au un trecut istoric atât de complex şi diversificat ca acela al României. Aceasta pentru că România, unul dintre cele mai tinere state ale Europei actuale, născut din Unirea de la 1859 (a Moldovei şi Tării Româneşti) şi din Marea Unire de la 1918 (realizată prin aderarea Transilvaniei), nu fusese niciodată până atunci o Naţiune, ci mai degrabă un mozaic de civilizaţii, de populaţii, de culturi şi de etnii care au învăţat să trăiască împreună, să dialogheze, să facă comerţ, şi, mai presus de toate, să îşi construiască o limbă şi o conştiinţă comune în timp ce erau supuse, de-a lungul secolelor, predominanţei politice a uneia sau alteia dintre marile puteri vecine.
In timp ce numeroşi istorici se străduiesc în zadar să găsească „leagănele” sau „părinţii fondatori” ai Europei post-romane, România este cu siguranţă spaţiul în care poate fi detectată, cu cea mai mare claritate, prezenţa suprapusă a aproape tuturor straturilor umane care constituie istoria continentală sau chiar euro-asiatică.
Fie aflate în trecere peste teritoriul României, fie aşezate într-o manieră mai durabilă, cea mai mare parte a culturilor post-romane ale continentului nostru au lăsat
aici urme vizibile, aceleaşi care pot fi detectate în regiunile lor de provenienţă, de tranzit sau de destinaţie finală.
Suprapuse populaţiilor indigene şi culturii greco-romane, care, împreună cu creştinismul, au pus bazele „teritoriu¬lui/pământului european”, aceste culturi, împreună cu patrimoniul lor, sunt purtătoarele germenilor fondatori a ceea ce Georges Duby definea ca fiind „civilizaţia Europei medievale”.
Secol după secol, teritoriul românesc a devenit, mutatis mutandis, un mozaic viu, aflat într-o continuă mişcare; orice european, mult dincolo de aria Balcanilor şi de „Mitteleuropa”, va putea găsi aici urme ale propriului său patrimoniu istoric.
La toate acestea se adaugă o enigmă filologică şi istorică de anvergură, care constă în faptul că această ţară, care nu s-a constituit decât foarte recent ca naţiune, a reuşit, în pofida suzeranităţii străine la care părţile sale compo¬nente au fost supuse timp îndelungat, să îşi făurească o limbă şi o identitate proprie, de „insulă de latinitate” în mijlocul unei lumi slave, ea însăşi supusă dominaţiei germane şi maghiare în nord, bizantine şi otomane în sud.
Colegii noştri, în capitolele care vor urma, vor face o sinteză a istoriei teritoriilor româneşti şi a diversităţii lor culturale. In ceea ce ne priveşte, vom preciza argumentele noastre iniţiale evocând, cu riscul de a surprinde, orizonturi dintre cele mai îndepărtate: din China în Peninsula Iberică şi Africa de Nord, din Scandinavia în Europa centrală şi balcanică, din Rusia şi Polonia în Franţa şi Imperiul german, fără a uita, desigur, eterna dominantă a Bosforului.
Pentru aceasta, ne vom întoarce în timp până la cel de-al treilea secol al erei noastre.
Ne aflăm la începutul anilor 270: prin decizia împăratului Aurelian, cel din urmă soldat roman părăseşte provincia Dacia. Administraţia, trupele, dar şi cetăţenii romani care îşi doreau acest lucru sunt transferaţi la sud de Dunăre, în Moesia, care ia cu această ocazie numele de Provincia Dacia Aureliana.
Mult prea expusă atacurilor neîncetate ale dacilor liberi, sarmaţilor, carpilor şi apoi goţilor, cea mai târziu înfiinţată dintre provinciile romane devenise un avanpost imposibil de apărat în absenţa legiunilor mobilizate pe fronturile germanic şi oriental. Dar scurta perioadă de romanizare de un secol şi jumătate, inaugurată prin cucerirea lui Traian, reuşise, în mod uimitor, să impregneze atât de profund un teritoriu atât de îndepărtat de Urbs [Roma], încât limba română vorbită astăzi este în multe privinţe una dintre cele mai apropiate de latina de ieri.
In faţa acestei arii de cultură romană: o veritabilă maree a popoarelor migratoare venite dinspre nord şi est.
Cei dintâi – şi singurii care au fost învinşi în Dacia de către legiuni — au fost marcomanii, originari din Boemia şi Moravia. îndelungatul lor periplu, după această înfrângere, îi va conduce mai întâi în Galia, apoi în Calicia şi Portugalia, unde se vor stabili definitiv ca parte constitutivă a Regatului Suev.
Dacii liberi şi sarmaţii au constituit, în acest timp, o federaţie eterogenă de triburi care se întindea de la Urali până în actuala Moldovă, uneori aliate cu Roma, iar alteori inamice ale ei. împreună cu sciţii, nucleul cel mai consistent al acestor etnii va constitui substratul care va domina câmpiile Ucrainei meridionale până în cursul secolului al IX-lea. în schimb, numeroase grupuri mai mici de sarmaţi se vor pune în serviciul Imperiului sau a altor regate puternice ale epocii. Faimoşii cataphractari,
călăreţi puternic înarmaţi care răspundeau, între altele, de securitatea întregii axe maritime Roma-Lyon-Boulogne, se vor stabili cu familiile lor în numeroase părţi ale Europei, din Polonia până în Italia, unde se vor integra perfect în masa populaţiilor locale, nelăsând urme decât în toponimie: satele Sermaise sau Sermoise în Franţa, şi mai ales Sarmatia, marea câmpie din centrul Poloniei.
înrudiţi prin alianţă cu sciţii şi sarmaţii, alanii au dominat de-alungul istoriei lor vaste teritorii între China, Bactriana, Transoxiana şi Regatul Part, înainte de a se stabili în Caucaz şi de a încorpora, mai apoi, întinsa arie populată de triburile sarmate. în secolul al IV-lea, o parte a acestei arii culturale se întindea până în Pannonia şi Dacia, în timp ce alte mari grupuri alane se vor afirma în istoria Evului Mediu timpuriu. Primul dintre acestea va constitui, alături de vandali, marele Regat al Africii. Pe parcursul acestei lungi migraţii, numeroase triburi alane vor alege să îşi oprească marşul către vest şi să se stabilească în Franţa, Spania şi Portugalia. Celălalt grup îşi va concentra segmentul cel mai bogat de populaţie în Caucaz, în particular în Osetia, unde, în veacul al X-lea, va întemeia Regatul Creştin al Alaniei. Pe aceştia, mai târziu aliaţi ai Hoardei de Aur, îi vom regăsi alături de mongoli, în incursiunile lor europene, ajungând până la Pekin, în garda imperială a dinastiei Yuan, a cărei coloană vertebrală, potrivit lui Marco Polo, era constituită din 30.000 de alani.
Originari de asemenea din Asia Centrală, avarii au dominat un vast teritoriu ce cuprindea aproape întreaga stepă sino-kazahă, înainte de a fi înglobaţi în Imperiul Gotiirk, în veacul al V-lea. Respingând orice dominaţie, aceştia vor începe o lungă migraţie care îi va conduce până în Caucaz, de unde, în anul 557, vor obţine din partea Constantinopolului statutul de federaţi. Acestora, alături de longobarzi, Roma Orientului le va încredinţa dificila sarcină de a supune întregul spaţiu carpato-danubian şi Balcanii. Ei îşi vor îndeplini această misiune cu un asemenea succes, încât vor ajunge să se întoarcă împotriva stăpânilor lor bizantini, se vor alia cu sassanizii şi vor asedia fără succes, în anul 626, capitala de pe Bosfor. Deşi slăbiţi de această înfrângere, ei au reuşit să conserve existenţa unui regat independent propriu, pe aproape întreg teritoriul Ungariei actuale şi în Banat, până în anul 804.
Hunii, populaţie originară din Mongolia, au devenit celebri prin incursiunile lor europene, pe cât de rapide, pe atât de efemere. In fapt, doar o mică parte a acestei popu¬laţii va ajunge până la Volgograd şi Saratov în secolul al IV-lea, urmând apoi ruta spre Crimeea, Moldova şi Do-brogea. Războinici redutabili, aceştia au devenit pentru scurt timp federaţi ai Constantinopolului, unde Attila îşi va petrece întreaga adolescenţă, ca ostatic princiar. Devenit rege, acesta va avea inteligenţa de a constitui cea mai mare armată a timpului său, formată din toate populaţiile turco-mongole şi germanice motivate de mirajul viselor de cucerire a Occidentului. Dacă el va reuşi să cucerească pe parcursul a câtorva ani aproape întreaga Europă Centrală şi Galia, retragerea sa, după zdrobitoarea înfrângere de la Câmpiile Catalaunice (Châlon-en-Champagne), va fi aproape la fel de rapidă. La moartea sa, ‘imperiul4 său, pe cât de uriaş, pe atât de eterogen, va intra imediat în colaps, iar poporul său se va diviza în două hoarde rivale care se vor stabili în apropiere de Volga.
Printre populaţiile originare din Europa centrală şi septentrională, goţii au fost primii care au râvnit la teritoriul provinciei Dacia şi la bogăţiile subsolului acesteia. Grup eterogen de triburi mai degrabă decât un popor propriu-zis, goţii s-au stabilit în Suedia meridională, în nordul Germaniei şi în Polonia. Foarte curând, îi vom regăsi mult mai la sud, aliaţi, apoi amestecaţi cu sciţii. Ei au fost cei care vor pune stăpânire, după anul 270, peste ceea ce a fost provincia Dacia, formând miticul Regat Guthiuda.
De acolo va începe formidabila lor epopee, reuşind acolo unde atâţia alţii au eşuat: să pună stăpânire pe întreg Imperiul Roman Occidental. Unul dintre cele mai mari grupuri ale acestora, al vizigoţilor, va fi cel dintâi care se
va lansa în cucerirea Occidentului. Mai multe grupuri vizigote, precum acela al taifalilor, vor deveni iniţial, sub Constantin, federaţi ai Imperiului. Acesta îi va stabili iniţial în Oltenia, apoi, la presiunea hunilor, îi va evacua, oferindu-le teritorii vaste în apropiere de Bourges. Majoritatea triburilor vizigote vor constitui un regat din ce în ce mai omogen şi mai puternic, care se va extinde până în Italia, unde vor prăda Roma în anul 410, înainte de a se stabili defmitv în Aquitania şi Spania.
In ceea ce-i priveşte pe ostrogoţi, aceştia se vor debarasa de tutela hunilor odată cu moartea lui Attila şi vor urma, în parte, destinul triburilor înrudite ale vizigoţilor. Ei vor lua în stăpânire definitiv întreaga Peninsulă Italică, iar în epoca lui Theodoric cel Mare vor revendica moştenirea Romei, oferind Italiei septentrionale prima sa epocă de aur post-romană, înainte de sosirea longobarzilor.
Odată cu goţii au sosit în Dacia gepizii, o altă populaţie originară, conform miturilor, din Scandinavia, dar bine atestată în Polonia meridională înainte de migraţia sa spre sud. Aceştia sunt singurii migratori care, odată ajunşi în Transilvania, nu îşi vor continua deplasarea spre alte destinaţii. Aliaţi ai goţilor, îi vor succeda pe aceştia după moartea lui Attila şi plecarea acestora spre Occident, creând, între anii 454 şi 567, un important regat pe teritoriul întregii Transilvanii actuale, al Banatului românesc şi al celui sârbesc, înainte de a cădea în mâinile coaliţiei avaro-longobarde.
Longobarzii (lombarzii) erau atestaţi în regiunea Elbei înainte de a migra, în secolul al II-lea, în Pannonia. Federaţi ai Imperiului din vremea lui Justinian, aceştia vor forma o coaliţie împreună cu avarii pentru a distruge Regatul Gepid. Intrând în posesia unor prăzi însemnate, ei vor constitui o redutabilă armată de aliaţi şi mercenari, împreună cu care, un an mai târziu, vor trece Alpii şi vor supune Friulia. Cu începere din anul 586, în mai puţin de zece ani, aproape întreaga peninsulă va cădea în mâinile lor. Pentru majoritatea istoricilor, acest moment a reprezentat veritabila intrare a Italiei în Evul Mediu. Regat prosper, bine guvernat, acesta îşi va datora sfârşitul doar inteligenţei lui Carol cel Mare care, în urma victoriei de la Pavia (774), îşi va însuşi titlul de “rege al lombarzilor”, reuşind să înglobeze, fără violentă, întreaga Italie în Imperiul Carolingian.
In perioada care începe odată cu sfârşitul secolului al Vll-lea asistăm la împărţirea teritoriului actualei Românii între trei nou veniţi: pecenegii, bulgarii şi maghiarii. Ultimele două popoare sunt, într-o anumită măsură, strămoşii a două naţiuni vecine cu România de astăzi.
Pecenegii sunt un trib turcofon venit din stepele Asiei Centrale. In secolul al VlII-lea, aceştia au luat în stăpânire un teritoriu enorm, care se întindea din nordul Mării Caspice până în Transilvania. Bravura de care aceştia au dat dovadă nu a întârziat să le aducă o alianţă avantajoasă cu Constantinopolul, care îi va plăti pentru a ţine la distanţă duşmanii pe care nu dorea să îi înfrunte direct: slavii din Rusia Kieviană şi maghiarii. Prea ataşaţi de obiceiurile lor nomade şi de modul lor violent şi sporadic de a îşi controla teritoriul, ei au pierdut sprijinul Constantinopolului. Acesta îi va anihila graţie alianţei încheiate cu cumanii, încredinţând teritoriile lor acestora din urmă.
Bulgarii sunt un alt trib turcofon stabilit, în secolul al V-lea, la nordul Mării Negre. Ei sunt întâlniţi în triburi dispersate, în principal între Marea de Azov şi cursul inferior al Donului. In anul 670, reuniţi în jurul legendarului rege Asparukh, ei au năvălit în Basarabia, cucerind, în detrimentul triburilor slave, un larg teritoriu la nord de Dunăre şi intrând în posesia întregii părţi nordice a Bulgariei actuale. Aceste evenimente au marcat naşterea Primului Tarat Bulgar. In anul 865, taratul a adoptat creştinismul, devenind ulterior unul dintre principalii promotori ai monoteismului în regiune. Acest stat se va slaviza progresiv, spre deosebire de cel al rudelor lor stabilite pe malurile fluviului Volga, care a rămas turcofon şi a adoptat religia islamică.
Maghiarii, originari din Urali şi stabiliţi timp îndelun¬gat în regiunea Perm (Rusia), au iniţiat în secolul al VlII-lea o lungă migraţie spre vest, care va culmina prin traversarea Carpaţilor şi cucerirea Pannoniei, până la Pressburg (Bratislava), de către conducătorul lor Arpad (între anii 895 şi 900). Războinici redutabili, puţine ţări europene nu au fost confruntate cu incursiunile lor, care au afectat Danemarca, centrul şi sudul Franţei, întreaga Italie până în Calabria, Aragonul, întreaga Germanie şi toată Peninsula Balcanică. Una dintre rugăciunile cele mai răspândite în Europa acelei epoci spunea: Sagittis hungarorum libera nos Domine. Către anul 1000, Ungaria era de trei ori mai mare decât Regatul Franc, iar după convertirea la creştinism (datorată regelui Ştefan I, în anul 1001), ea a devenit cea mai râvnită aliată a marilor curţi ale Europei în lupta împotriva turcilor.
In secolul al X-lea s-a produs apariţia în regiune a cumanilor, originari din câmpiile din sudul Siberiei şi din Kazahstan. Ei au preluat în scurt timp controlul întregului spaţiu cuprins între Bulgaria şi Marea Arai. Datorită lor, Constantinopolul a reuşit să îi anihileze pe pecenegi. Insă, prea puţin recunoscător, acesta a ajuns să şi-i transforme pe cumani în duşmanii care, în alianţă cu bulgarii şi vlahii, vor pune capăt definitiv prezenţei Bizanţului la nord de Grecia.
Ultima cultură din lista noastră, originară din stepele asiatice, este cea a mongolilor. Gengis Han le-a lăsat moştenire un imperiu gigantic, care se întindea la moartea sa de la Pacific la Marea Caspică. Fiul acestuia, Ogedei, iar apoi succesorii lui, vor anexa spre est toate ţările cuprinse între Marea Caspică şi Bielorusia, România, Turcia non-egeeană, Siria şi Persia. Dar aceste cuceriri nu au fost decât efemere: prea puţin numeroşi, mongolii se vor mulţumi treptat să perceapă doar un tribut hanatelor vasale, concentrându-şi puterea directă asupra Chinei de nord şi a stepelor Asiei Centrale.
In ceea ce priveşte ultimele patru culturi paneuropene din lista noastră, acestea provin din nord şi est. Cronologic, este vorba despre bizantini, slavii din Rusia Kieviană, saxoni şi otomani.
După căderea provinciei Dacia, bizantinii vor fi prezenţi, sporadic, în România continentală, mai ales prin aliaţi in¬terpuşi. Fortificaţiile de pe cursul inferior al Dunării şi porturile din Dobrogea vor rămâne, în schimb, bizantine până în secolul al XII-lea, cu excepţia unei perioade de dominaţie bulgară, între anii 681 şi 971.
Asemeni bizantinilor, slavii din Rusia Kieviană au controlat sporadic zone din România actuală, în principal estul Moldovei. Concentraţi asupra expansiunii lor spre nord, ei au administrat aceste teritorii prin intermediul relaţiilor de vasalitate. Migraţiile pecenege, iar apoi cele cumane, vor reduce substanţial prezenţa lor în această regiune a Europei.
Saxonii, în contextul migraţiei lor spre “toate azimuturile”, începută după căderea Imperiului Roman de Apus -migraţie care i-a condus până în Irlanda sau Polonia — s-au reorientat, la ordinul lui Carol cel Mare, spre teritoriul actualei Saxonii. O mică parte a acestora, datorită în principal condiţiilor grele de viaţă din zonele lor de origine, vor pleca să-şi găsească norocul în Transilvania. Această migraţie, databilă în secolele XII-XIII, va duce la naşterea aici a unei comunităţi germanofone foarte prospere, care va atinge aproximativ 250.000 de persoane la începutul secolului trecut, constituită în mod tradiţional în jurul a şapte burguri/oraşe principale care formau “Siebenbiirgen”.
Trib originar din Anatolia, otomanii vor ajunge pentru prima oară pe continentul european în anul 1347, atunci când vor reuşi să cucerească Gallipoli. Imediat după căderea Constantinopolului (1453), aceştia vor supune întreg Regatul Serbiei, iar apoi restul Balcanilor. De aici, expansiunea acestora va continua până în Crimeea,
pentru ca în final să anexeze întreg litoralul Mării Negre, devenită acum Mare Nostrum a unui nou imperiu. Destinele teritoriilor româneşti subcarpatice vor fi prin urmare intrinsec legate de rapoartele pe care suveranii valahi şi moldoveni le vor întreţine cu Sublima Poartă. Dominaţia otomană asupra acestei părţi de continent nu va slăbi decât în anul 1782, odată cu preluarea peninsulei, astăzi ucrainiene, de către trupele Ecaterinei cea Mare. Acest moment va marca debutul unei serii accelerate de înfrângeri care îi vor determina pe stăpânitorii rezidenţi la Topkapi să abandoneze progresiv întreaga zonă de nord a Mării Negre.
România Medievală, Monitorul Oficial, 2010, lucrare apărută sub înaltul patronaj al Preşedintelui României
