UN POPOR ASIMILAT: CUMANII (II)

Cumanii din Ungaria şi puterea unui zvon[1]

O bătălie de o zi şi o stăpânire de 100 de ani

Între timp tătarii înaintau spre inima Ungariei, pe trei căi, într-un stil de luptă neconvenţional, plin de capcane si vicleşuguri. Maghiarimea se baza pe numărul lor mare. Bătălia de la Mohi, de pe râul Sajo a fost însă o nenorocire pentru toată Ungaria, pentru mai bine de o sută de ani. Chiar şi regele a fugit pe căi ocolite şi a plătit mult să fie găzduit la ducele Austriei (se va răzbuna mai târziu când va reveni cu ajutor cuman). Nimic din tehnica de luptă europeană nu s-a putut aplica în lupta cu tătarii. In primul rând că strategia lor de a fi apăraţi dintr-o parte de un râu s-a dovedit zero. Tătarii au trecut într-o singură noapte râul înnot şi i-au înconjurat. In al doilea rând ideea că există un început şi un sfârşit al luptei nu se aplica. Tătarii nu răspândeau la ripostă, se retrăgeau, dar atacau când nu visai. In al treilea rând, ploaia de săgeţi care întuneca cerul şi care venea d e pretutindeni, specifică atacului arcaşilor nomazi care trimiteau săgeţi din goana cailor, era imposibil de neutralizat . Şi altceva ce europenii nu ştiau era că, războiul era total. După ce au terminat cu oştirea, tătarii s-au năpustit asupra populaţiei civile care a fost masacrată în masă. Erau ucişi pe drumuri, în biserici, în case, în păduri. Pustiul pe care l-au lăsat tătarii în Ungaria era de nedescris.

Ne întrebăm dacă prezenţa cumanilor ar fi schimbat ceva?

Cert este că unor războinici nomazi doar o cavalerie nomadă le putea răspunde[2], iar singurii care ştiau să lupte cu tătarii erau cumanii. Incă de la venirea lor în Europa cumanii au dovedit că luptau diferit de ceilalţi. Atacurile lor aveau mereu elementul surpriză, atacau noaptea sau din locuri de unde nu te aşteptai. Stăpâneau tehnica învălurii adversarilor, foloseau locurile înguste, mlaştinile, simulau atacuri în alte zone, pentru ca apoi să atace din altă parte. Ca să nu mai spun că ploaia de săgeţi pe care cumanii au abătut-o asupra cruciaţilor care atacaseră Imperiul Bizantin în 1204, a rămas de neuitat pentru francii care şi-au pierdut atunci pe ,,vestitul împărat Balduin,,. Cumanii luptau de pe cai, în goană, ca unii care stăteau tot timpul pe cai, de acolo vorbeau, îşi mânau vitele, se odihneau şi tot caii îi însoţeau în mormânt.

Faptul că erau singurii care aveau şanse împotriva tătarilor o dovedeşte lupta din 1285 când atacul tătar asupra Ungariei a fost respins doar de cumani, rămaşi să lupte alături de regele Ladislau al IV-lea[3] , abandonat de nobilimea maghiară.

Între timp, Ungaria confruntată cu o criză demografică i-a reprimit pe cumanii care se vor stabili definitiv.

Cumanii şi vlahii – o prietenie pe vecie

Aşa cum spuneam Ţările Române făceau parte din Cumania încă din secolul XII. Nu ştim dacă vlahii şi cumanii vor fi încheiat vreo alianţă pecetluită după obiceiul cuman pentru a deveni fraţi de sânge[4], totuşi trebuie să remarcăm că între cele două populaţii nu sunt semnalate incidente, deşi ca toţi turanicii, cumanii erau instabili în alianţe. Au avut conflicte cu aproape toate popoarele vecine. S-au bătut cu cnezatele ruseşti în mod sistematic şi constant, cu unguri de câte ori era nevoie, cu bizantinii de câte ori diplomaţia acestora slăbea. Nu sunt menţionate conflicte cu vlahii, ba dimpotrivă, cele două populaţii sunt menţionate împreună, în vecinătate sau luptând împotriva unui duşman comun. Este drept că adunate laolaltă cnezatele şi voievodatele româneşti nu ar fi făcut faţă hoardelor cumane, în timpul lor de glorie. Când cumanii au atacat Imperiul Bizantin şi au distrus printre altele şi cetatea de la Păcuiul lui Soare, vlahii din Balcani i-au condus pe cărările lăturalnice din munţi. Atunci când vlahii şi bulgarii s-au răsculat împotriva stăpânirii bizantine, Petru şi Asan, vlahi, conducătorii răscoalei s-au refugiat la nordul Dunării de unde au revenit cu ajutor cuman şi au înfiinţat al doilea Ţarat Vlaho-Bulgar. Şi de atunci sprijinul cuman acordat tânărului Ţarat nu a mai încetat. Când ungurii vor să atace Vidinul, trei căpetenii cumane din Oltenia le ţine calea. In 1204 când cruciaţii atacă şi cuceresc Constantinopolul, împărţind Imperiul Bizantin, Ioniţă Caloian trimite ,,grabnic soli în Cumania după ajutor,,[5] şi aceştia răspund rapid cu 10000 de turcomani aleşi, care vin cu toţii călări şi împreună cu oastea ridicată de Ioniţă, luptând ,,ca turcii,, îi bat pe cruciaţi.

Vlahii de la nordul Dunării sunt menţionaţi alături de cumani luptând împotriva ungurilor în Transilvania, împotriva tătarilor atunci când aceştia au apărut în Moldova.

In 1227 pe Siret se înfiinţează o Episcopie Catolică a Cumaniei destinată cumanilor creştinaţi şi care se întindea teritorial în sudul Moldovei, Nord-estulMunteniei şi sud-estul Transilvaniei[6]. Pe teritoriul acesteia locuiau însă şi schismaticii precum şi pseudo-episcopii lor, termeni prin care catolicii îi desemnau pe ortodocşi şi preoţii lor.

Deşi există voci care spun că după dezastrul de la Kalka cumanii din Ţara Românească şi Moldova ar fi trecut în Ungaria, avem motiv să credem că cei plecaţi în bejenie erau cumanii din stepele Eurasiei, care au fost aproape de zona atinsă direct de tătari. Astfel că la din 1241, Episcopul cumanilor de pe Siret lupta împotriva tătarilor, alături de de Miselav, care conducea populaţia autohtonă. Cumania de la sud de Carpaţi, continuă să apară în documente şi în 1247 în Diploma Ioaniţilor. Actul menţionat pomeneşte cnezatele lui Ioan şi Farcaş şi voievodatele lui Litovoi şi Seneslau, toate formaţiuni româneşti (sau ale olahilor cum se menţionează în document) precum şi Cumania, aflată undeva prin Muntenia de azi[7]. Poate nu întâmplător toponimul de Bărăgan este turanic, ca şi acela de korgan[8].

Şi un fapt picant, femeile cumane erau vestite pentru frumuseţea lor. Pe acest considerent prinţesele cumane se căsătoresc în familiile domnitoare din Bizanţ până în Ungaria şi mai departe în dinastia de Anjou, şi din Balcani până în Rusia. Soţia lui Ioniţa Caloian era cumană. Prin aceste înrudiri, onorate cu daruri bogate de cai şi oi şi vite şi cămile, hanii cumani cu tot cu oştile lor intră în calculele politice europene.

A fost cuman Basarab I, fiul lui Tokomer?

Domnitorul Basarab I, care a pus piatra de temelie la independenţa Ţării Româneşti purta un nume cuman (toţi istoricii au căzut de acord în această privinţă), la fel ca şi tatăl său, fapt care presupune originea lui cumană. Dealtminteri în acea vreme oştile cumane erau încă puternice şi puteau lupta împotriva tătarilor. Fireşte că doar cu alde Arslan, Baba, Burciu, Balaban, Tocsaba şi Talabă[9] nu poţi face o ţară, dar se pot organiza cnezatele şi voievodatele existente, lipsite de coeziune şi forţă militară. Dacă admitem însă originea cumană a lui Basarab I ni se oferă însă o cu totul altă perspectivă şi constatăm că s-ar rezolva o serie de probleme pentru care a curs multă cerneală.Care ar fi acestea? Următoarele:

1. ,,Legenda lui Negru Vodă,, întemeietorul Ţării Româneşti. Deşi acest personaj enigmatic a fost identificat de unii cu Basarab I, de alţii cu Tokomer, tatăl său, iar alţii l-au considerat o creaţie cărturărească de secol XVI[10] fâcându-se o asociere între nume şi corbul de pe blazonul atribuit lui, cert este că acest personaj a existat din simplul motiv că nu puteai inventa un voievod a cărui statuie a stat în biserica ctitorită de basarabi până în sec. XIX. S-a spus, chiar de istorici cu renume, că cognomenul de Negru s-ar fi tras de la faţa lui mai tuciurie. Noi considerăm însă că supranumele s-ar traduce prin ,,vodă din nord,, pentru că, în epocă, culoarea negru desemna punctul cardinal Nord. Dacă admitem aceasta atunci găsim explicaţii şi pentru o altă legendă controversată, aceea a descălecatului.
2. Legenda descălecatului. Oricât ar fi înghesuit istoricii români această tradiţie în orizontul valah este clar că nu încape. Nu poate fi legată de români. Atunci s-a încercat transformarea ,,descălecatului,, în ,,aşezare, întemeiere,,. Până la urmă s-a renunţat şi legenda a fost aruncată în sfera creaţiilor cărturăreşti, fără un adevăr istoric, considerând că a fost copiată după alte cronici ale timpului. Tradiţia descălecatului apare şi la bulgari şi la unguri, care departe de a se dezice de ea, fac din ea un început de lume. Dacă admitem însă că Negru era un vodă, adică un conducător de oşti cuman, venit din nord să lupte împotriva tătarilor, atunci descălecatul se explică dar se referă la o tradiţie a cumanilor şi nu a vlahilor, care erau deja pe loc, nu aveau de unde să vină, darămite să descalece. Doar pentru un popor de călăreţi, ,,descălecatul,, era un eveniment sinonim cu o întemeiere.
3. Problema confesiunii catolice a primilor Basarabi. Nimeni nu a putut găsi momentul şi nici raţiunea trecerii lui Basarab I si a fiului său de la ortodoxie la catolicism, pentru ca apoi urmaşii lor să revină la ortodoxie. Dacă admitem originea cumană a acestora se înţelege însă că erau catolici, din cei creştinaţi de Coroana maghiară. Ajunşi domni într-o ţară predominant ortodoxă aceştia şi-au schimbat cu timpul confesiunea respectând credinţa supuşilor lor.
4. Stăpânirea de către primii Basarabi a Basarabiei . De ce Basarab I a mers să elibereze tocmai acele ţinuturi de sub tătari, cunoscute ca fiind, în vremurile lor, incluse in Cumania Neagră? Nu cumva că acela era domeniul clanului lor nobiliar, de unde vor fi plecat în Transilvania şi de acolo au coborât la sud de munţi. Basarabia a fost consideră până târziu ca parte diferită de Ţara Românească şi Moldova[11].
5. Aşa zisa suzeranitate a Ungariei asupra teritoriilor de la est şi sud de Carpaţi. Unii o contestă, iar alţii o aprobă. Cert este că unele documente o menţionează. Noi credem că această suzeranitate s-a manifestat doar asupra teritoriilor locuite de cumani. Probabil că după bătălia de la Kalka din 1223, cumanii din aceste teritorii, lipsiţi de puterea conferită de centrul lor din stepă şi cunoscând pericolul tătar, încheie o alianţă cu singura putere militară aflată în vecinătate, care era Ungaria. Această relaţie, care va fi fost de vasalitate, nu implica şi pe vlahi, dovadă diploma din 1247 care arată un statut diferit al Cumaniei de la sud de Carpaţi faţă de Ungaria. Aşa s-ar explică de ce Papalitatea şi Ungaria au înfiinţat episcopia cumană pe Siret, tocmai după 1223.
6. Chiar şi un mit fundamental al literaturii române, balada meşterului Manole în care apare Negru Vodă ca ctitor al unei biserici creştine pentru care se face un sacrificiu uman prin zidirea unei femei vii, poate să îşi găsească analogii în epocă. In plin ev mediu, în secolul XIII, când va fi trăit Tokomer, tatăl lui Basarab, identificat cu Negru-Vodă, cumanii practicau sacrificii umane. Persoanele alese pentru sacrificiu proveneau dintre prizonieri şi erau zidiţi de vii în mormintele războinicilor. Şamanismul cumanilor, adoratori ai zeului Tangri şi ai focului, era viu încă în secolul XIV, chiar şi printre cumanii creştinaţi, fapt ce a determinat papalitatea să intre în forţă iar pe cumani să reacţioneze brutal[12].

Pe scurt, un voievod cuman din Transilvania trece la sud de Carpaţi, cu sau fără aprobarea Coroanei Maghiare, luptă împotriva tătarilor, reuşeste să obţină acordul cnezilor şi voievozilor locali şi cu toţii pun bazele Ţării Româneşti. Cu timpul îşi recuperează domeniile din Buceag şi le alipeşte noii formaţiuni. Un scenariu verosimil pentru secolul XIII-XIV, păstrat în tradiţia orală şi consemnat în cronici mai târziu.

Integrarea în societatea europeană.

Asimilarea cumanilor a trecut printr-o perioada de integrare diferită de la zonă la zonă. Un aport în asimilarea lor l-au avut creştinarea, dispersarea comunităţilor pe un spaţiu întins, sedentarizarea, o anumită deschidere faţă de localnici ( regele Kuthen recomandase supuşilor săi să înveţe limba ţării în care se aflau). Pe teritoriul Ungariei au fost organizaţi într-un district separat cu autonomie administrativă şi juridică până pe la la 1848 şi au avut un nivel de viaţă mai ridicat decât restul iobagilor[13].

Pe teritoriul României asimilarea lor s-a produs mult mai repede. Deja prin secolul XVI tradiţia lor dispare. Amintirea lor persistă în nume de familie: Coman, Comăneşti, Comana, etc. şi o serie de toponime din Moldova (Tecuci, Covurlui, Vaslui, etc), Muntenia (Bărăgan, Comana, Teleorman, Caracal, Haţeg, Cozia, Hurez) dar şi Transilvania precum şi multe cuvinte (chior, duşman, huhurez, ursuz, cioban etc) dar şi tradiţii culinare (preparatele la ceaun şi ciorba).

Asimilarea cumanilor este un exemplu tipic de asimilare prin cultură. Ajunşi în teritorii stăpânite de populaţii sedentare, cumanii au trebuit să se adapteze pentru a supravieţui. Probabil că ceva din cultura lor tradiţională s-a păstrat şi este datoria etnografilor să sesizeze elementele diferite de fondul pastoral românesc.

Lecţia istoriei este că, la doar 800 de ani de la apogeul lor, acest popor a dispărut şi nimeni nu mai ştie de numele lor.

Bibliografie

[1] Facem trimitere direct la izvor: Magistrul Rogerius, Cântecul de jale privitor la distrugerea Ungariei de către tătari, Izvoarele Istoriei Românilor, vol.V-VI, Bucovina, 1935, colecţia Gh. Popa- Lisseanu.

[2] Chiar şi bizantinii apelau la sprijinul popoarelor nomade atunci când aveau conflicte armate cu alţi nomazi.

[3] Supranumit Cumanul, datorită faptului că mama sa, regina Elisabeta, era cumană.

[4] Chiar şi cu conducătorii latini ai Constantinopolului, cumanii pretindeau să pecetluiască alianţele în felul lor, punând într-un pocal de vin si apă ce urma să fie băut împreună, picături din sângele fiecăruia.

[5] Cronica Moreei, FHDR,IV,1982,p.167-171.

[6] Dealtminteri tot acolo se află concentrate cele mai multe morminte turanice şi cele mai multe toponime cumane cu sufixul ,,lui,, sau ,, ui,,: Vaslui, Covurlui, Desnaţui etc..

[7] Diploma Cavalerilor Ioaniţi, DIR,I, C. Transilvania (1025-1250), Ed. Academiei RSR, 1951, p. 329-332.

[8] Denumire populară dată tumulilor din Câmpia Română şi care adăposteau mormintele turanice.

[9] Nume cumane

[10] Pavel Chihaia în lucrarea sa în cinci volume ,, Oraşul medieval,, are multe trimiteri şi referiri la arta monumentală din timpul primilor precum şi la literatura cronicărească a epocii.

[11] Prin Basarabia se înţelegea doar partea de sud a actualei Republici Moldova.

[12] Pal Engel, Regatul Sf. Ştefan.Istoria Ungariei Medievale, editura Mega, Cluj-Napoca, 2006, p.133-135.

[13] Mai multe date la http.adotbank.transindex.ro/html.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *