PATRIOTISMUL DE CLOPOTNIŢĂ. Gânduri răzleţe

Nu am timp de un articol, doar de câteva gânduri răzleţe

Expresia lui Mihail Kogălniceanu rostită în tumultul evenimentelor care au precedat Unirea cea mică de la 1859, ar fi valabilă şi azi. Ca şi atunci, patriotismul nu depăşea de cele mai multe ori zidurile ,,bisericuţelor,, partiduleţelor, intereselor de clasă, castă, familie. Face parte, dacă vreţi, din mentalitatea românească, care întotdeauna a oscilat între independenţă şi unire. Antiunionişţii aveau dacă vreţi o agendă politică axată pe independenţă. Un bun exemplu pentru patriotismul de clopotniţă e Basarabia.

La finalul războaielor, hărţile se reconfigurează. Sfârşitul Războiului Crimeii a adus o astfel de şansă. Şi românii au profitat de ea punând bazele primului stat naţional român, nucleul statului modern de azi. Dacă ar fi să existe o ierarhie a valorilor unui stat aceasta ar începe cu Unirea, lărgirea graniţelor şi autorităţii şi apoi cu Independenţa.

Toţi avem impresia că Unirea a venit ca ceva foarte firesc, drag şi aşteptat de toată lumea. In paranteză vorbind chiar îi admir pe istoricii de istorie modernă care reuşesc să sintetizeze în câteva sute de paginii rezumatele a mii de pagini de procese verbale, de consultări, de memorialistică, etc. Pentru că sursele de documentare ale evenimentului sunt extrem de variate şi stufoase. La volumul de informaţie se adaugă şi stilul literar al epocii care era foarte bogat, metaforic, alambicat, pagini întregi de vorbe goale. Politicienii vremii se visau mari oratori.
Răsfoind cartea lui Stelian Neagoe ,,Istoria Unirii Românilor,, ne dăm seama că evenimentul nu a fost deloc simplu. Aşa cum fraţii dintr-o familie nu seamănă unii cu alţii, nici muntenii nu semănau cu moldovenii.

In primul rând că în Moldova exista o partidă puternică antiunionistă iar partida unioniştilor grupată în Societatea Elefantului era roasă de aspiraţii de putere, aşa cum reiese dintr-o scrisoare redată mai jos. Oare cu cine să semene basarabenii de azi?

In Muntenia deşi toţi erau pentru Unire cu caimacamul în frunte se găsise alt prilej de poticnire. Deputaţii munteni nu se puteau hotărâ asupra formei viitoare de organizare internă a ţării şi asta i-a ţinut pe loc în aproape toate şedinţele Adunării Ad-hoc. Totuşi muntenii au reuşit să treacă peste dorinţele lor şi să aleagă acelaşi domn cu moldovenii, de unde se vede că aceştia au avut mereu un spirit politic mai ascuţit.

La această stare se adăuga şi opiniile împărţite ale marilor puteri. Astfel că deşi Franţa propusese Congresului de la Paris încă din 1856 Unirea Principatelor Române, totuşi doar trei au fost de acord, Anglia, Sardinia şi Rusia. Nici celelalte două Imperiul Otoman şi Austria nu erau împotrivă însă aveau altă părere. Imperiul Otoman spunea că despărţirea era o urmare firească a obiceiurilor şi moravurilor diferite ale celor două Principate. Austria susţinea că trebuie consultat poporul.
Şi Turcul avea oarecare dreptate. De-a lungul istoriei, cele două principate nu se uniseră nici măcar împotriva pericolului otoman, preferând să lupte fiecare separat. Mai mult chiar, uneori luptând chiar între ele, pe câte un scaun de domnie. Cu alte cuvinte cele două principate moşteniseră o tradiţie de independenţă, transformată apoi într-un fel de autonomie relativă la Capitulaţiile încheiate cu Inalta poartă. A se vedea aici şi eşecul Unirii lui Mihai Viteazul. Este adevărat că în secolul XVI nu se putea vorbi de state naţionale dar se pare că nici un front comun antiotoman nu se putea realiza.

Cu alte cuvinte tabăra antiunionistă se baza pe tradiţie şi refuza să vadă realitatea amară în care le adusese aşa-zisa autonomie faţă de Imperiul Otoman. Din perspectivă istorică însă unirea s-a dovedit mai puternică decât independenţa.

Cert este că oamenii politici ai vremii au reuşit să treacă peste ambiţiile personale sau de grup şi să profite de conjunctura favorabilă pe care Războiul Crimeii le aducea Principatelor Române. S-ar fi putut eşua. De pildă, de finalul războiului rece nu au profitat toate republicile foste sovietice. Basarabia s-a mulţumit doar cu independenţa care la graniţele unui fost imperiu e apă de ploaie şi nu depăşeşte statutul unei relative autonomii încheiate cu o altă Inaltă poartă. Dar momentul prielnic s-a dus. Tabăra antiunionistă din Moldova a izbândit.
La viziunea politică îngustă se adaugă şi buna impresia pe care o au moldovenii despre ei şi veşnica bănuială că alţii le vor răul, trăsături dominante adunate şi într-o scrisoare a lui Kogălniceanu:

„Trebile noastre merg foarte rău. Sîntem vînduţi de străini şi ce este mai rău sîntem vînduţi de chiar fraţii noştri. Ştiu pozitiv că de cîte ori divanul nostru rostea o dorinţă liberală, îndată unii din reacţionarii din Divan scria la Bucureşti, arătînd că dorinţa este demagogica şi socialista. Poţi înţelege că aceasta au înrîurit şi asupra ches¬tiei politice. Dacă aceasta s-a făcut în Moldova, apoi judecă ce au trebuit să fie în Ţara Românească unde toţi oamenii din 1848 au intrat în băncile Adunării şi unde ei au fost mai mult decît, nebuni. Comisarii încurajaţi, serbaţi, linguşiţi de către boieri şi cucoanele lor, lucrează boiereşte ; adecă tărăgănează lucruri¬le, unii pentru că au amorezate, alţii pentru că au fimei, copii, ba chiar fimei îngreunate, şi că prin urmare ei nu pot a se pune în drum în mijlocul iernii. De aceea Comisia va sădea încă aice cel puţin două luni. En attendant, reacţionarii care totodată s-au ţinut şi seperatişti lucrează mereu. Mai mulţi s-au şi pornit la Paris, unde se şi află Ştirbei şi Bibescu ; alţii se pregătesc de pornire. Toţi aceştia vor lucra contra Unirei, pentru că ei sînt Spărieţi de moldoveni, se tem de energia şi de capacitatea noas¬tră Nu cred că exagerez. De cînd comisarii ne laudă, ei nu pot să ne ierte. „ (Stelian Neagoe, Istoria Unirii Românilor, Bucureşti, 1986, p.492.).

Mult mai realist pare Vasile Alecsandri.
Iată ce-i istoriseşte poetul naţional, la 20 ianuarie 1859, fra¬telui său, lancu, la Paris : „Povestirea ultimelor evenimente, vei vedea din ea cum era gata să devin prinţ domnitor şi cum am făcut un frumos act de abnegaţie în favoarea cauzei celei bune. Vorbesc despre aceasta fără greutate, pentru că este, poate, ceea ce am făcut mai meritoriu în viaţa mea. Odată terminate alegerile, a început numărătoarea. Erau prezente trei partide bine distincte. Partidul lui Mihail Sturdza, compus din cîţiva bătrîni vampiri, acela al fiului său, compus dintr-un număr destul de mare de fanatici, şi partidul naţional, care era în majoritate, pentru că el singur cuprindea mai mult decît jumătate din deputaţi.
Noi începurăm prin a alege un local pentru reuniunile noas¬tre pregătitoare şi am ales apartamentul bietului nostru Rallet, la Cabinetul de Istorie Naturală, ceea ce făcu să se dea societăţii noastre numele de Societatea Elefantului ! Odată instalaţi, am întocmit un jurnal, prin care ne angajăm pe onoare să combatem cu înverşunare candidaturile prinţilor Mihail şi Grigore Sturdza şi sa votăm în Adunare pentru acela dintre noi care va întruni cel mai mare număr de voturi.
Pînă aici totul a mers foarte bine, dar în curînd ambiţia muşcă de inimă pe mai mulţi dintre noi. Mavrogheni, Lascăr Rosetti, Va-sile Sturdza. şi Lascăr Catargiu organizară partidele lor şi în cu¬rînd lagărul nostru se găsi împărţit în mai multe fracţiuni duş¬mane între ele. Kogălniceami, de partea sa, furios de a. nu avea nici o şansă să fie împins înainte, a aruncat mărul discordiei prin¬tre noi şi a ajutat, fără să bănuiască, intrigile lui Mavrogheni. In acest timp un nou partid se formă în mijlocul acestui tumult de pasiuni josnice, era aceia al deputaţilor clasei a doua, care, ne mai voind nici pe Ghica, Balş, Sturdza etc., pe tron, arunca¬seră ochii pe mine. Acest partid era cel mai numeros, cel mai activ şi, într-o bună zi? eu mă găsii în fruntea majorităţii în parti¬dul naţional. Candidatura mea se întindea văzînd cu ochii, se vorbea despre ea în oraş, în provincie şi părea să satisfacă în general publicul. Atunci se dezlănţuiră urile, se merse pînă a răspîndi toate soiurile de calomnii pe socoteala mea şi mai multe persoane pe care le crezusem pînă atunci prietene dovediră în această împrejurare micimea inimii lor. In timp ce aderenţii mei declarau că ei preferau mai de grabă pe Grigore Sturdza decît pe Vasile Sturdza, Lascăr Catargiu, Mavrogheni etc., „ (Stelian Neagoe, Istoria Unirii Românilor, Bucureşti, 1986, p.562.).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>