UN NOU FILM DESPRE CRIMELE COMUNISMULUI. FENOMENUL PITEŞTI

Vă anunţăm cu plăcere că filmul „Demascarea” va apărea pe piaţă luni, 17 ianuarie. Documentarul va fi disponibil într-o primă fază numai prin Fundaţia Arsenie Boca, de unde va putea fi comandat la preţul de 10 RON prin e-mail (birou@fundatiaarsenieboca.ro) sau telefon. Cei interesaţi de distribuirea şi comercializarea filmului, pot cere informaţii de la aceeaşi adresă.

De asemenea, Editura Polirom anunţă că la mijlocul săptămânii următoare va apărea în librării şi ediţia a II-a a cărţii „Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate”. Volumul va avea 345 de pagini şi va costa 29,95 RON. Puteţi să consultaţi aici lista librăriilor din ţară care distribuie cărţile Editurii Polirom. Vom reveni cu detalii despre lansarea oficială.
Preluat de la FENOMENUL PITESTI

P.S. Sperăm din toată inima să nu fie şi acesta o dezamăgire. Doamne ajuta!

ZIUA CULTURII NAŢIONALE- 15 IANURIE. ISTORIA DIN SPATELE ARHEOLOGIEI

De Ziua Culturii Naţionale la Muzeul Judeţean Ialomiţa a avut loc un simpozion în care au fost prezentate comunicări de strategie culturală, istorie, arheologie, filologie, mediu şi turism.

Au participat reprezentanţi al Consiliului Judeţean Ialomiţa, Direcţiei pentru Cultură Ialomiţa, Muzeului Judeţean Ialomiţa şi Asociaţiei Culturale ,,Helis,, precum şi diverşi invitaţi. Deşi timpul rezervat fiecărei comunicări era de 10 min, aproape toate cele 13 comunicări au depăşit spaţiul acordat.

Deoarece publicul era divers ca pregătire profesională, vârstă, implicare culturală am ales să prezint pe scurt o comunicare cu privire la istoria din spatele arheologiei şi anume la premisele cercetărilor arheologice de la Vlădeni-Popina Blagodeasca.
Comunicarea a fost susţinută de o prezentate PowerPoint în imagini, desene şi fotografii. Din păcate nu le pot reda pe blog.
Insă textul scurt şi ideile principale le redau mai jos.

ISTORIA DIN SPATELE ARHEOLOGIEI.
PREMISELE CERCETĂRILOR ARHEOLOGICE DE LA
VLĂDENI-POPINA BLAGODEASCA

Emilia Corbu

Unul din motivele pentru care arheologia nu este percepută la întreaga ei valoare este şi acela că arheologii se axează în principal pe prezentarea şi descrierea complexelor arheologice descoperite fără a le încadra unui context istoric concret.
Or, unul dintre obiectivele arheologiei este nu doar acumularea de inventar arheologic pentru o anumita epoca ci mai ales, cunoaşterea unor date istorice absolut necesare înţelegerii unui proces istoric, a unui eveniment, etc.
Aspecte importante ale cercetării cum ar fi motivele pentru care un sit este prioritar şi un altul mai puţin important sunt date uitării majoritatea axându-se doar pe rezultatele concrete ale investigaţiilor de teren.
De aceea voi insista în cele ce urmează asupra premiselor cercetării arheologice de la Vlădeni-Popina Blagodeasca, a motivelor care m-au determinat să deschid în urmă cu 10 ani săpături pe grindul sudic.

PREMISELE CERCETĂRII

In principal sunt trei premise importante care mi-au indicat că acolo ar fi ceva important:
1) Stadiul actual al cercetărilor arheologice;
2) Localizarea geografică;
3) Contextul politic al perioadei.

I. Stadiul actual al cercetărilor
I.1. Noutatea descoperirii
Deşi Ion Barnea publica în 1966 pe baza unei periegheze efectuată de Pamfil Polonic în 1899 informaţia că pe măgura sud-estică s-ar fi găsit şi fragmente ceramice feudale-timpurii totuşi totuşi vestigiile medieval-timpurii nu au fost inregistrate ca atare în LMI şi asta datorită faptului că nu toate grindurile popinei au făcut subiectul perieghezelor. Aceasta ne-a determinat să verificăm situaţia la faţa locului. Or, aşezarea descoperită de noi se afla pe grindul sudic.
II. 2. Foarte puţine aşezări medieval-timpurii au fost cercetate arheologic.
In sudul României sunt peste 200 de situri dar doar două aşezări au fost cercetate integral şi publicate Bucov şi Dridu, care a dat şi una din denumirile culturii arheologice medieval-timpurii.Prin urmare cunoaştem destul de puţin despre cultura materială a acestei epoci.

II. Localizarea geografică.

1. Intre două ape

Popina Blagodeasca se află la aproximativ 4 km de locul în care râul Ialomiţa se varsă în Dunăre. Practic, popina se află între două ape, localizare ideală pentru o aşezare istorică. Şi nu două ape oarecare ci unul dintre cele mai mari râuri din România şi unul dintre cele mai mari fluvii din Europa. O astfel de localizare reprezintă o strategie ideală. Capitalele unor mari state erau localizate între două ape: Itil (in delta Volgăi), Sarkel (în Don şi Doneţ), Pliska. Iar Constantinopolul se afla practic între două mări.

2. In apropierea unui vad de trecere a Dunării

In vechime, al aproximativ 3 km în linie drepată se afla un vad de trecere a Dunării. Trecerea Dunării prin vad era o practică obişnuită în perioadă. De pildă cetăţile bizantine era localizate întotodeauna în apropierea unui vad de trecere a Dunării. Acest vad a fost colmatat prin 1960 cu ocazia lucrărilor de îndiguire a Bălţii Ialomiţei. El este însă consemnat pe hărţile istorice cum ar fi de pildă harta lui Reilly din 1789.

3. In vecinătatea Bălţii Ialomiţei

Regiunile de Baltă erau în vechime un factor defensiv extraordinar. Cu altă ocazie am făcut o prezentare a Bălţii istorice a Ialomiţei. Acest aspect este crucial. Balta este de fapt albia majoră a Dunării care poate avea o lăţime între 4-12 m.Confruntarea bizantinilor cu populaţia de la nordul Dunării era aproape imposibilă datorită bălţilor. Mauricius, un scriitor bizantin din sec. VII relatează despre oameni care trăiau în păduri şi se ascundeau în ape respirând prin tulpini de trestie. Aceste descrieri corespund de fapt regiunilor de baltă, adică albiei majore a Dunării care de trei ori pe an era acoperită de apă pe kilometri întregi. Apele nu depăşeau 1-1,5 m adâncime permiţând lupătorilor să se ascundă în ape, însă erau un obstacol serios împotriva flotei bizantine care înainta doar pe albia minoră a Dunării şi staţiona acolo până când apele din albia majoră adică baltă se retrăgeau. Eşecul campaniei bizantine din 684 împotriva bulgarilor s-a datoritat tocmai faptului că aceştia se aşezaseră dincolo de Baltă.

4. Localizarea pe un martor de eroziune
Este vorba de o popină de aproximativ 18 ha cu o formă foarte interesantă aceea a unei mâini cu cinci degete, pentru că mamelonul central cu o altitudine de 14, 10 m este înconjurat de cinci grinduri cu altitudinea de 7 m. Pe grindul sudic se află aşezarea medieval-timpurie.
Aşezările istorice preferau terasele, martorii de eroziune şi boturile de deal. Pe astfel de martori au fost descoperite chiar şi aşezări întărite.

III. Contextul social-politic medieval-timpuriu este deosebit de complex şi nu insistăm asupra lui. Este perioada când în Europa apar primele state medievale. In istoria românească este cunoscut ca fiind perioada formaţiunilor prestatale româneşti ale lui Gelu, Glad, Menumorut ca să enumăr personalităţile cele mai importante.

1. Era o zonă de graniţă
Cert este că zona la care ne referim era una de graniţă. Dunărea a fost frontiera naturală preferată atât de Imperiul Roman cât şi de Imperiul Bizantin. După întemeierea şi afirmarea Primului Ţarat Bulgar în secolele VIII-X lucrurile s-au complicat oarecum şi nici acum istoricii bulgari şi români nu au căzut la o înţelegere privind graniţele reale ale acestui stat. Istoricii bulgari susţin o extindere a Primului Ţarat Bulgar la nordul Dunării în timp ce arheologii români, inclusiv eu susţinem o limitarea acestui stat doar în NE Bulgariei de azi. Argumentele pe care le-am adus au fost de ordin geografic şi ţin de Dunăre. Eu am adus în discuţie Balta istorică a Ialomiţei. Primul Ţarat Bulgar a fost un stat fără flotă şi prin urmare nu putea controla Dunărea, cu atât mai puţin Balta, zonă care aşa cum arătam nu putea fi controlată nici de bizantini.Or acesta este un element decisiv. Există într-adevăr state medievale cum ar fi Moldova care s-au întins de-o parte şi alta a unui mare râu, cum e Prutul, dar acesta nu poate fi comparat cu Dunărea şi mai ales cu albia majoră a acesteia.
Prin urmare este important de ştiut ce caracter are cultura materială din această aşezare şi ce categorie de elemente, bizantine sau bulgare predomină.

2. O perioada marcată de migraţii
2. Din punct de vedere istoric şi raportat la regiunea de care vorbim evul-mediu timpuriu se încadrează între două migraţii şi anume migraţia bulgarilor (sec.VII-VIII) dacă admitem şi valuri ulterioare migraţiei lui Asparuh şi migraţia pecenegilor care deschise seria migraţiilor turanice târzii. In acest interval s-a petrecut şi migraţia maghiară care a schimbat harta Europei Centrale.
Aceste migraţii s-au datorat unei situaţii geopolitice oarecum nefericite. Aici era una din limitele stepei, ori popoarele de care vorbim aveau o cultură de stepă fapt care le permitea să se deplaseze rapid pe suprafeţe întinse. Al doilea obiectiv era că dincolo de Dunăre deşi era podiş se afla totuşi Imperiul Bizantin.

IV. Starea de conservare a sitului
La tabloul premiselor favorabile trebuie să adaugăm şi un aspect mai puţin plăcut care ne-a determinat să începem săpături de salvare în anul 2000 şi mă refer la starea de conservare a sitului care era foarte degradată datorită lucrărilor agricole efectuate în cei 50 de ani de comunism. Din păcate situaţia nu e rezolvată nici acum. Lucrările agricole au distrus practic toate complexele arheologice de suprafaţă rămânând doar cele adâncite, din care unele se delimitează imediat sub stratul arabil.

REZULTATE

Pornind de la aceste premise deosebite am început cercetările arheologice pe Popina Blagodeasca în anul 2000. In cele 10 campanii arheologice destul de scurte am descoperit o aşezare mare a cărei cultură materială are analogii cu cetăţile bizantine din Dobrogea în privinţa fazelor de locuire şi a complexelor arheologice.
Au fost cercetate integral peste 50 de complexe dintre care 10 locuinţe, 24 de gropi de bucate, 9 cuptoare menajere în aer liber, două vetre de suprafaţă, patru segmente de palisadă şi două şanţuri aparţind unui sistem defensiv.
Până în prezent este singura aşezare medieval-timpurie de la nordul Dunării în care s-a descoperit un sistem defensiv şi gropi de bucate comparabile cu cele din cetăţile bizantine Capidava şi Dinogeţia.
Aşezarea prezintă un plan. Este orientată NV-SE. Locuinţele sunt dispuse în două şiruri paralele. Gropile de bucate sunt dispuse câte două pe o anumită direcţie.

Locuinţele
Locuinţele sunt adâncite până la aproximativ un metru de la suprafaţa actuală a solului ceea ce înseamnă că în vechime aveau o adâncime mult mai mică de circa 0,60 m. Au dimensiuni de aproximativ 3,50 m x3,70 m. De regulă sunt dotate fie cu un cuptor cotlonit, fie cu un cuptor din pietre.
O parte din locuinţe au fost intersectate de cuptoare menajere şi acest fapt este un element de stabilire a fazelor de locuire ale aşezării, implicit a evoluţiei.

Cuptoare
Cuptoarele menajere erau compuse din camera de acces şi vatră. Camera de acces era destul de mare de 2 x 3 m iar vatra cuptorului de formă rotundă sau de potcoavă avea diametrul între 1,50 m-2 m. Dimensiunile impresionante ale acestor cuptoare sunt dovada indirectă a unei comunităţi numeroase.

Gropi de bucate
In fine, gropile de bucate sunt adevărate silozuri. Majoritatea au adâncimea de 2 m dar sunt unele care ajung şi la 2,50- 3 m. Doar una singura a fost mai mică de -1,30 m. In câteva au fost descoperite cereale carbonizate sau în stare reletiv bună de conservare. Mă refer la mei, dar analizele carpologice au arătat printre boabele de mei amestecate şi grâu şi orz şi secară.

Palisada
Din palisadă s-a păstrat doar talpa palisadei din care am surprins până acum patru segmente din care unul de peste 30 m şi care continuă. Adâncimea acesteia ajunge la 0,80-1 m şi lăţimea de 0,80m. Din datele păstrate palisada a fost ridicate din trei rânduri de stâlpi de lemn fixaţi în această temelie şi pământ galben.
Cele două şanţuri sunt paralele cu palisada şi au lăţimea de 9 m şi adâncimea de aproximativ 2 m.

Toate aceste rezultate vor fi publicate în prima parte a monografiei ,,Vlădeni-Popina Blagodeasca- O aşezare de acum 1000 de ani, pe care intenţionez să o public anul acesta.

VALERIU GAFENCU VA FI CANONIZAT


Valeriu Gafencu va fi canonizat dar nu în România ci în Republica Moldova şi nu de Mitropolia Basarabiei ci de Mitropolia Chişinăului şi a Moldovei. Este părerea la care am ajuns după ce în cadrul unui interviu mitropolitul Chişinăului a manifestat această intenţie. Or, atunci când ruşii fac o declaraţie înseamnă că lucrul e pe jumătate făcut.

Cum ar trebui să reacţionăm? Toate lucrurile ar trebui privite din trei părţi, sufleteşte, trupeşte şi duhovniceşte.

Sufleteşte mă bucur pentru Valeriu. Ceata sfinţilor e una pentru toată ortodoxia. Prin urmare un sfânt canonizat să zicem în Egipt poate fi sărbătorit la fel de frumos şi în SUA sau România. Prin urmare Valeriu Gafencu va putea fi cinstit din SUA până la Moscova. Cu atât mai mult cu cât Basarabia chiar are nevoie de un sfânt ca Valeriu Gafencu.

Sub aspectul derulării evenimentelor nu pot decât să deplâng birocratismul din BOR. Conform procedurilor canonice Mitropolia Chişinăului va întreba mai întâi Sf. Sinod al BOR dacă dosarul de canonizare al lui Valeriu se află pe masa de lucru. Iar BOR va răspunde, aşa cum face de obicei, că acum e rândul sfinţilor de acum 500 de ani.De parcă poporul acesta ar fi născut zece milioane de sfinti pe an şi comisia de canonizare înnoată în dosare. Sfinţilor contemporani le va veni rândul peste câteva sute de ani, că asta e mai nou, procedura şi canonul în BOR.
Sfinţii trebuie să stea la coadă. Dacă voiau să-l canonizeze o făceau în cei 20 de ani de când se tot discută.

Mult mai limpezi mi se par înţelesurile duhovniceşti. Cred că mai întâi ar trebui să ascultăm parabola nunţii fiului de împărat în care bucuria nunţii e împletită cu netrebnicia refuzului. În aşa situaţie nu poate fi nici bucurie şi nici tristeţe.
Noi sântem în situaţia invitaţilor care au refuzat. BOR şi-a luat nevastă politica românească şi trebuie să se îngrijească acum de spaimele fasciste, de carduri şi cipuri. Nu mai e vreme de sărbătorit fii de împăraţi. Cei care au refuzat însă au fost pedepsiţi aspru şi imediat, aşa cum e pedepsit neamul acesta de 20 de ani şi nimeni nu pricepe.
Apoi au fost invitaţi toţi de pe la răspântii, alte neamuri. Aceia au răspuns invitaţiei şi dintre toţi doar unul nu a avut haină de nuntă şi acela a fost aruncat afară. Aşa că, nota bene, şi pe la răspântii şi în alte neamuri pot fi oameni cinstiţi.
Dacă Mitropolia Chişinăului nu are haină de nuntă vom trăi şi vom vedea. Nu vor putea face nici o canonizare. Insă, până una alta, ei sunt în situaţia mult mai fericită a acelora care au răspuns invitaţiei de nuntă. Invitaţie pe care noi o refuzăm de 20 de ani.

NU S-A SCHIMBAT PAPA!

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA:
Nu s-a schimbat papa!

S-a schimbat papa? Nu s-a schimbat.
Nu vedeţi? A ieşit din Roma. A luat avionul şi a zburat cu culorile regatului său papal şi s-a dus la Sfintele Locuri, s-a dus la Iordan, s-a dus la Golgota, s-a dus la locurile de închinare, s-a dus pretutindeni.
S-a dus şi la Iesle, acolo unde S-a născut Hristos şi acolo s-a oprit şi a vorbit. Şi ce-a spus?
Sunt suficiente cele puţine pe care le-a spus. Le am scrise în „Spitha” şi cine poate, n-are decât să le demistifice.
Pentru că, în urma acestora pe care le-am scris, una din două trebuie să se întâmple: sau Augustin să fie caterisit, sau Patriarhul. Nu există altă rezolvare. Dacă există justiţie în Biserică, să mă dea jos pe mine, ieromonahul Augustin şi să-mi spună: Cum te numeşti? Unde locuieşti?… şi să mă caterisească. Să mă ducă într-o mănăstirioară. Pentru că asta spun ei, că eu sunt un pericol pentru Biserică. Să mă ducă deci şi să mă închidă acolo şi s-a terminat istoria şi să-i lăsăm pe ei afară să treiere întreaga Ortodoxie.
Am aşteptat cu toţii o uşurare, să-l auzim pe papa vorbind. Nimic. Este leit acelaşi. Ce-a spus? Puteţi să citiţi în „Spitha” (vezi mai sus). Vă voi spune aici simplu.
Zice papa: Există doar o singură Biserică. Doar Roma, doar papa. A spus şi că toţi ceilalţi, adică noi toţi, care am fost botezaţi în numele Sfntei Treimi, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, toţi câţi ne împărtăşim nu doar cu Trupul, cum se împărtăşesc ei, ci cu Trupul şi Sângele lui Hristos spre viaţa veşnică, noi toţi suntem în afara staulului, suntem eretici, suntem copiii pierduţi, fiii risipitori din strunga papei, suntem oile cele rătăcite; şi dacă ne ducem să batem la poarta lui, atunci va deschide şi ne va primi în braţele sale. Aceasta este istoria.
Dar ar fi trebuit să spună altceva şi eu aş fi fost de acord; însă n-a spus-o şi toţi au îngheţat.
Cu toate că am luptat cu asprime împotriva lui Benedict, Patriarhul Ierusalimului, ca împotriva unui mason, sunt dator să mărturisesc că de această dată Benedict a abordat o tactică infinit mai bună decât tactica Patriarhului.
S-a schimbat papa? Cum s-a schimbat?
Spune un proverb: „Lupul, chiar dacă a îmbătrânit şi i s-a albit părul, nu şi-a schimbat nici părerea, nici capul”. Lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba. Sau, mai degrabă, lupul poate să şi-l schimbe, dar papa nu şi-l schimbă. Nu mă refer la persoană, ci la instituţie.
Zic „nu şi-l schimbă”, pentru că papismul se întemeiază pe anumite principii. Lupul, dacă încetează să mai mănânce oi, nu mai este lup. Dacă distrugi principiile sau temeliile, întreaga zidire se va dărâma. Şi principiile sau temeiurile papismului le-am analizat. V-am făcut o predică întreagă. Am scos o broşură specială.
Principiile sau temeiurile papismului sunt două învăţături anticreştine, care merg contra Evangheliei. Primul temei este primatul papei, iar al doilea este infailibilitatea sau negreşelnicia. Dacă papa le va schimba pe acestea două, nu mai există papism. De aceea vă zic că papismul este neschimbabil sau imuabil. Schimbă doar când poartă diferite măşti spre înşelarea celor naivi. V-aş fi înfăţişat o imagine mai vie, mai atrăgătoare, mai bubuitoare, dar n-o zic, ca să nu râdeţi. Ajunge asta.
Deci dacă papa nu s-a schimbat, atunci ce vrea de la noi? Ce vrea cu ortodocşii?
Aaa, aici este secretul! Joacă la cărţi. Papa are o „carte” mai puternică în acest moment, pentru că are în faţă jucători mai slabi.
Cei care sunt jucători de cărţi caută să aibă în faţa lor jucători mai slabi; când au înainte jucători mai tari, nu joacă, pentru că se tem.
De data aceasta, papa este un jucător puternic. Ţine în mâinile lui „cărţi” mari şi spune: Acum ori niciodată. Dacă nu-i câştig, măcar să-i dezbin; să-i fac bucăţi, să se mănânce între ei. Chiar dacă nu reuşesc ceea ce vreau, tot voi câştiga ceva: zece, douăzeci, treizeci, şaizeci, o sută; ceva voi lua. Acesta va fi succesul meu…
Pentru că, fraţii mei, vă spun un cuvânt, pe care să-l ţineţi minte. Condiţiile în care se ţine acest dialog, condiţiile pe care le pune papismul pentru acest dialog între Răsărit şi Apus, sunt foarte profitabile pentru papism, dar defavorabile pentru Ortodoxie.
Nu mai este timp. Nu mai este de-acum timp pentru astfel de discuţii! De ce, fraţii mei? Faceţi răbdare, vă voi spune cinci motive.
Vreau să vă luminez, fiecare din voi să devină sabie şi să-i lumineze şi pe alţii.

(trad. Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, fragment
din cartea Episcopului Augustin Kandiotis, „Trădarea credinţei ortodoxe”, Florina, 2007, pp. 16-19)
PRELUAT DE LA PELERIN ORTODOX

ZIUA CULTURII NAŢIONALE

Prin Legea nr. 238/7 decembrie 2010 privind declararea zilei de 15 ianuarie Ziua Culturii Naţionale, România are în sfârşit, în calendarul sărbătorilor laice, o zi dedicată culturii naţionale. Legea a fost publicată în MO 831/13 decembrie 2010

LEGE privind declararea zilei de 15 ianuarie Ziua Culturii Naţionale
Parlamentul României adoptă prezenta lege.

Art. 1. — Se declară ziua de 15 ianuarie Ziua Culturii Naţionale
(2) Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional elaborează, în
colaborare cu reprezentanţii organismelor deconcentrate, un ghid anual al manifestărilor dedicate acestei sărbători.

Ârt. 2. — (1) Autorităţile administraţiei publice centrale şi
locale sprijină material si financiar organizarea de manifestări cultural-artistice şi de acţiuni social-culturale dedicate sărbătoririi

Art. 3. — Societatea Română de Televiziune şi Societatea
Română de Radiodifuziune vor realiza şi vor include în
acestei zile.cultural-artistice şi de acţiuni social-culturale dedicate sărbătoririi programele lor emisiuni dedicate acestei zile.

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 si ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR
ROBERTA ALMA ANASTASE

PREŞEDINTELE SENATULUI
MIRCEA-DAN GEOANĂ
Bucureşti, 7 decembrie 2010.
Nr. 238.

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI
DECRET
pentru promulgarea Legii privind declararea zilei de 15 ianuarie Ziua Culturii Naţionale
în temeiul prevederilor art. 77 alin. (1) şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată,
Preşedintele României decretează:
Articol unic. — Se promulgă Legea privind declararea zilei de 15 ianuarie Ziua Culturii Naţionale şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea l.
PREŞEDINTELE ROMÂNIEI
TRAIAN BĂSESCU
Bucureşti, 6 decembrie 2010. Nr. 1.185.

NE VORBEŞTE PĂRINTELE AUGUSTIN


Ieri am cumpărat şi al –IV-lea exemplar din ,,Ne vorbeşte părintele Augustin,, scos prin nevoinţa Frăţiei Ortodoxe Misionare ,,Sfinţii Trei Noi Ierarhi,, care s-a ocupat de traducerea, editarea şi publicarea prezentului volum supranumit ,,Din braţele lui Hristos,,.
Pentru cei care nu ştiu cine a fost părintele Augustin le spunem câteva cuvinte. Mai multe găsiţi în cărţile sale. Părintele Augustin a trăit în Grecia de azi. A trecut la Domnul în 2010, în ajunul Praznicului Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul, la vârsta de 104 ani. A fost mitropolit de Florina (Grecia) dar nu funcţiile de episcop şi mitropolit l-au făcut cunoscut, ci predicile sale vii.
A fost poate cel mai fervent predicator al ortodoxiei contemporane. Predicile sale erau scurte dar aspre. Nu filosofa mult asupra înţelesurilor evenghelice ci le aplica direct la lumea în care trăim, la provocările şi păcatele lumii contemporane. Chiar şi când vorbea din Sinaxar găsea o legătură între viaţa sfinţilor de pe vremuri şi lumea noastră de azi. Se poate spune că era predicatorul Evangheliei aplicate. Stilul său viu şi neobosit, critica directă, sfatul drept uneori greu, i-au adus duşmănia nu doar a factorilor politici ai timpului ci şi a unor membri ai clerului grec.
Predicile sale simple mergeau însă direct la inima poporului simplu. Şi mulţimile care l-au înţeles l-au urmat.
Redau un fragment din începutul unei omilii.

DESPRE DUMNEZEIASCA DRAGOSTE

“Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său
Cel Unul Născut L-a dat, ca tot cel ce crede într-însul
să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”(Ioan, 3,16)

Iubiţii mei, încep cu o anecdotă. Un împărat din antichitate nu putea să doarmă într-o noapte, îl preocupa o nedumerire. Dimineaţă, a chemat la palat un înţelept şi-i zice:
- Cred că există Dumnezeu, dar ce este Dumnezeu? Spune-mi tu, care ai citit.
înţeleptul a căzut pe gânduri.
- Dă-mi termen de trei zile, îi zice. După trei zile s-a înfăţişat înaintea împăratului şi i-a spus: .
- N-am rezolvat problema.
A cerut un nou termen. Când s-a terminat şi acesta, s-a înfăţişat din nou şi-i zice:
- Nici n-am început…
Şi, ca să nu mă lungesc, a cerut multe termene până când, în sfârşit, a mărturisit:
- Nu pot să răspund.
Avea dreptate. Pentru că o taină acoperă întreg universul. Universul material (cerul, stelele, pământul, natura), cele mai mici şi cele mai mari, cuprind taine uluitoare. Şi ştiinţa doar le descrie, nu le explică, nu intră mai adânc. Şi de vreme ce universul material are taine, cu cât mai mult cel spiritual? Universul spiritual este o piramidă, al cărei vârf este Dumnezeu…

Bibliografie: Ne vorbeşte părintele Augustin, Din braţele lui Hristos, vol.IV, Omilii ale mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kandiotis, Frăţia Ortodoxă Misionară ,,Sfinţii Trei Noi Ierarhi,,. 2010.

BOTEZUL CU APĂ ŞI BOTEZUL CU PĂMÂNT


Mare bucurie este în sufletele noastre. Ca şi odinioară, întreaga creaţie se bucura de Botezul Domnului.
Iordanul se întoarce la vederea focului dumnezeirii, apele se sfinţesc, norii dau glas, munţii se pleacă, pădurile se înălţă pentru a-L cinsti cum se cuvine pe Cel care se bucură de lauda Soarelui şi de slava Lunii (am citit că Eminescu a vrut să-şi intituleze primul său volum de poezii “Lumină de lună”, un aspect la care poate ar trebui să medităm).

Să ne bucurăm cu toţii de această mare sărbătoare, a treia ca importanţă după Învierea şi Naşterea Domnului, şi să nu uităm că Iisus Hristos S-a botezat pentru a-şi arăta dragostea lui faţă de noi. Părintele Stăniloae mărturisea că Sfânta Treime S-a arătat atunci ca dovadă a iubirii. Botezul Domnului este un mesaj al iubirii de oameni, de natură, ca dar al lui Dumnezeu (privită dintr-o perspectivă a creştinismului cosmic, cum inspirat l-a numit Mircea Eliade, şi nu una a stângii ecologiste). Modelul Sfintei Treimi este modelul dragostei perfecte.
Aş vrea să spun câteva cuvinte şi despre botezul cu pământ. Părintele Profesor Ilie Moldovan îmi evoca un obicei din vremea plăsmuirii etnogenezei, pe care l-a descoperit în satul său natal, Albeşti. Acolo se păstrează obiceiul ca la fiecare înmormântare să se împartă nişte bucăţi de sare; e vorba de 72 de bucăţi de sare, după numărul celor 72 de ucenici ai Domnului). Odată cu tradiţia aceasta înregistrăm un cuvânt care priveşte actul înmormântării în sine. Sicriul este dus până în preajma gropii deschise şi, din sicriu, s-ar auzi tuturor celor prezenţi un apel: ”Botează-mă cu pământ!”. Expresia nu se referă doar la botezul omului obişnuit, din apă şi din Duh, ci se referă la botezul însuşi al Domnului, care s-a botezat sfinţind întreg Cosmosul. Hristos nu s-a botezat pentru păcatele proprii. Firea omenească pe care a luat-o Mântuitorul nu a fost îmbibată de păcat. „Botează-mă cu pământ” ne spune că şi înmormântarea e un fel de botez. Trecerea de la viaţă la veşnicie are o semnificaţie profundă. E o semnificaţie pe care o întâlnim în Evanghelia Sfântului Ioan, în care Mântuitorul zice: ”Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi”. Dar dacă ziua de apoi nu este momentan, totuşi cu omul respectiv se întâmplă ceva. Şi atunci noi venim să zicem că e în cauză un botez. Pământul în care se îngroapă omul nu mai este pământul acela care poartă urmele păcatului. Şi mormântul are ceva sfânt în el. Este pământul pe care Hristos L-a sfinţit cu propriul lui botez.
Continuare la Romania Uneste-te

ANUL CUNUNIILOR ŞI BOTEZURILOR. EVIDENT!


Anul 2011 a fost decretat în Biserica Ortodoxă Română drept Anul omagial al Sf. Botez şi al Sf. Cununii.. Frumos şi necesar. Deja mă aştept ca Sf. Arhanghel Rafael să vestească fiecăruia care cui este sortit de la începuturi.Până să citesc în Cartea lui Tobie povestea Sarei lui Raguel şi al lui Tobie, fiul lui Tobit, eram convinsă că toate căsătoriile se bazează pe iubirea şi atracţia dintre soţi. Se pare că nu sunt de ajuns.

Povestea în sine este foarte profundă şi multivalentă, antrenând reflecţii teologice, psihologice, duhovniceşti.
Pe scurt! Sarei ii mureau soţii exact în noaptea nunţii. Şi nu unul, doi, ci şapte. In aşa situaţie şi eu aş fi zis ca şi slujnica ei: Incetează cu mărituşul! Insă Sara s-a plâns la Dumnezeu şi El a auzit-o. In acest timp, datorită credinţei tatălui său, Tobie se afla la un drum lung dar nu singur ci însoţit de Sf. Arhanghel Rafail.Călătoria lui Tobie alături de Rafael, ascuns în chip de om, era o minunăţie.

Apropiindu-se de oraşul în care locuia Sara, Rafael îi spune lui Tobie să o ia de nevastă pe Sara. Iniţial acesta refuză: Fata aceea e iubită de un demon care îi ucide soţii, zice Tobie. ,,Dar îţi e sortită ţie,,! insistă Rafael. După ce îi arată cum poate scăpa de demon, afumând camera cu măruntaiele unui peşte (mai târziu simbol al creştinismului) Rafael îl convinge. Tobie se căsătoreşte cu Sara şi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Trecând la lucruri mai glumeţe, una din prietene, neîmpacată cu coafura mea, mi-a zis odată: Ce faci, tu, cu cozile astea când mergi la o nuntă, un eveniment, ceva…? Le răsucesc în coc, dragă, ca toate cucoanele! am asigurat-o eu. Aşa că, se poate să mă invitaţi la nuntă.

DESTINUL IZVOARELOR ISTORICE. LEGENDA AUREEA


DESTINUL IZVOARELOR ISTORICE

Spre deosebire de aşezările, necropolele şi artefactele arheologice care pot fi interpretate şi analizate doar în contextul lor, izvoarele istorice scrise cum ar fi cronicile, istoriile, hagiografiile etc. au un destin oarecum tragic. In primul rând că sunt traduse din limba arhaică vorbită acum câteva sute de ani în forma modernă a limbii respective sau în altă limbă. Traducerea ca orice traducere înrudită oarecum cu trădarea şi dependentă de profesionalismul traducătorului devine un fel de mumie a textului istoric, adică seamănă întocmai dar îi lipseşte întotdeauna ceva.

Odată tradus, textul este datat pe o scară cronologică în vigoare. După ce am citit ,,Mileniul Pierdut,, şi am tăcut patologic vreo două zile, mă gândesc că şi operaţiunea de datare presupune un risc şi că bietul text poate fi îmbătrânit precoce.

Trecut şi de etapa cronologică şi publicat textul istoric devine un fel de bun obştesc al întregii comunităţi istorice. Conştient sau nu, istoricii lucrează doar cu informaţii istorice, adică doar cu părticele infime pe baza cărora ei ţes istoriile la care fiecare în parte lucrează. Aşa că, în timp, izvorul este disecat, analizat, trunchiat. Fiecare istoric ia din izvor doar informaţia de care are nevoie, uitând uneori contextul în care informaţia a fost redată. Aşa se face că de multe ori istoricii nici nu mai văd frumuseţea operei literare sau mentalitatea derivată din aceasta ci doar informaţiile seci plasate strict într-o anumită dată.

Legenda Aurea

Să luăm de pildă ,,Legenda de Aur,, păstrată în mai multe manuscrise din perioada secolelor XIII-XV aflate la Biblioteca Apostolică Vaticana, în fondul Vaticano Latino. Manuscrisele sunt copii ale unei lucrări hagiografice scrise de Giacomo, episcop de Genova, pe la 1255. Numită ,,Legenda Sfinţilor,, şi decorată cu superbe miniaturi aurite a devenit datorită frumuseţii ei ,,Legenda de Aur,,. Era de fapt o variantă a ,,Vieţilor Sfinţilor,, destinată ca şi azi, educării credincioşilor. De-a lungul timpului a fost copiată, deci ,,reeditată,, de mai multe ori şi cum în evul mediu nu exista conceptul de păstrare cu sfinţenie a operei originale i s-au mai adăugat o sută de capitole.

Legenda Sf. Gerard

In această lucrare se află şi Legenda mare a Sf. Gerard, trăitor în secolul XI, mai precis între anii 981-1046. Gerard era un călugăr benedictin, originar din Veneţia care a ajuns în misiune la curtea regelui maghiar Ştefan. A fost numit episcop de Morisena, în Banat, regiune pe care regele Ştefan tocmai o cucerise de la un domnitor numit Achtum, înfrânt prin trădare. După ce a mutat călugării ortodocşi aflaţi acolo, noul episcop a făcut o mănăstire probabil benedictină. Aflat într-o vizită la Pesta, episcopul Gerard a fost ucis de păgâni şi aruncat în Dunăre. Datorită martirului său a fost trecut în rândul sfinţilor chiar după trecerea lui la cele veşnice.

Şi destinul ei actual

Dacă ar fi ştiut Giacomo ce destin va avea opera lui, cu siguranţă ar fi dedicat-o în întregime Sf. Gerard. Nu avea cum să ştie că trecerea timpului poate schimba lucrurile din temelii. Că oraşul în care sfântul a fost martirizat de păgâni a devenit superbul oraş Budapesta. Iar din Imperiul Bizantin a mai rămas doar numele de Romania purtat de o ţară care nu a fost niciodată inclusă în fruntariile lui, dar în care, culmea, caracterul bizantin e la el acasă.

Când se vorbeşte despre statalitate, istoricii unguri menţionează cucerirea Banatului de către Regatul Maghiar încă din secolul X, conform Legendei Aureea. Tot în ea, istoricii români afirmă existenţa formaţiunilor prestatale româneşti încă din secolul X, dovadă voievodatul lui Achtum care deţinea o armată, era înconjurat de nobili şi era de credinţă ortodoxă.
Şi acelaşi izvor este revendicat ca argument privind vechimea şi istoria lor de Biserica Ortodoxă, dar şi de Biserica Romano-Catolică şi mai nou de Biserica Greco-Catolică.

Cei care susţin ecumenismul afirmă că pe atunci încă nu avusese loc Marea Schismă din 1054 şi prin urmare Gerard a acţionat canonic faţă de ortodocşii găsiţi la faţa locului. Cei care combat ecumenismul au şi ei o dovadă clară că chiar înainte de schismă între cele două Biserici nu mai exista nici o comuniune, dovadă acelaşi comportament al lui Gerhard.

Şi iată cum, o banală hagiografie făcută fărâmele de informaţie poate servi unor istorii diferite care fiecare luate în parte sunt adevărate. Paradoxul acesta este posibil pentru că adevărul istoric poate avea mai multe feţe. Adevărul istoric are faţă umană adică nu este acelaşi cu adevărul din ştiinţele exacte unde întotdeauna 1+1 = 2. De aceea se recomandă ca istoriile bazate pe izvoare scrise să fie completate întotdeauna şi cu alte categorii de izvoare istorice. Nu întâmplător teoriile născute doar din legende vechi nasc atâtea controverse.

Bibliografie, I. Dumitriu-Snagov, Monumentae Romaniae Vaticana, Regia Monitorul Oficial, p.58-61
Foto; Miniatură din Legenda Aureea, manuscris de sec. XV, Bilbioteca Apostolica Vaticana.