DESTINUL IZVOARELOR ISTORICE. LEGENDA AUREEA


DESTINUL IZVOARELOR ISTORICE

Spre deosebire de aşezările, necropolele şi artefactele arheologice care pot fi interpretate şi analizate doar în contextul lor, izvoarele istorice scrise cum ar fi cronicile, istoriile, hagiografiile etc. au un destin oarecum tragic. In primul rând că sunt traduse din limba arhaică vorbită acum câteva sute de ani în forma modernă a limbii respective sau în altă limbă. Traducerea ca orice traducere înrudită oarecum cu trădarea şi dependentă de profesionalismul traducătorului devine un fel de mumie a textului istoric, adică seamănă întocmai dar îi lipseşte întotdeauna ceva.

Odată tradus, textul este datat pe o scară cronologică în vigoare. După ce am citit ,,Mileniul Pierdut,, şi am tăcut patologic vreo două zile, mă gândesc că şi operaţiunea de datare presupune un risc şi că bietul text poate fi îmbătrânit precoce.

Trecut şi de etapa cronologică şi publicat textul istoric devine un fel de bun obştesc al întregii comunităţi istorice. Conştient sau nu, istoricii lucrează doar cu informaţii istorice, adică doar cu părticele infime pe baza cărora ei ţes istoriile la care fiecare în parte lucrează. Aşa că, în timp, izvorul este disecat, analizat, trunchiat. Fiecare istoric ia din izvor doar informaţia de care are nevoie, uitând uneori contextul în care informaţia a fost redată. Aşa se face că de multe ori istoricii nici nu mai văd frumuseţea operei literare sau mentalitatea derivată din aceasta ci doar informaţiile seci plasate strict într-o anumită dată.

Legenda Aurea

Să luăm de pildă ,,Legenda de Aur,, păstrată în mai multe manuscrise din perioada secolelor XIII-XV aflate la Biblioteca Apostolică Vaticana, în fondul Vaticano Latino. Manuscrisele sunt copii ale unei lucrări hagiografice scrise de Giacomo, episcop de Genova, pe la 1255. Numită ,,Legenda Sfinţilor,, şi decorată cu superbe miniaturi aurite a devenit datorită frumuseţii ei ,,Legenda de Aur,,. Era de fapt o variantă a ,,Vieţilor Sfinţilor,, destinată ca şi azi, educării credincioşilor. De-a lungul timpului a fost copiată, deci ,,reeditată,, de mai multe ori şi cum în evul mediu nu exista conceptul de păstrare cu sfinţenie a operei originale i s-au mai adăugat o sută de capitole.

Legenda Sf. Gerard

In această lucrare se află şi Legenda mare a Sf. Gerard, trăitor în secolul XI, mai precis între anii 981-1046. Gerard era un călugăr benedictin, originar din Veneţia care a ajuns în misiune la curtea regelui maghiar Ştefan. A fost numit episcop de Morisena, în Banat, regiune pe care regele Ştefan tocmai o cucerise de la un domnitor numit Achtum, înfrânt prin trădare. După ce a mutat călugării ortodocşi aflaţi acolo, noul episcop a făcut o mănăstire probabil benedictină. Aflat într-o vizită la Pesta, episcopul Gerard a fost ucis de păgâni şi aruncat în Dunăre. Datorită martirului său a fost trecut în rândul sfinţilor chiar după trecerea lui la cele veşnice.

Şi destinul ei actual

Dacă ar fi ştiut Giacomo ce destin va avea opera lui, cu siguranţă ar fi dedicat-o în întregime Sf. Gerard. Nu avea cum să ştie că trecerea timpului poate schimba lucrurile din temelii. Că oraşul în care sfântul a fost martirizat de păgâni a devenit superbul oraş Budapesta. Iar din Imperiul Bizantin a mai rămas doar numele de Romania purtat de o ţară care nu a fost niciodată inclusă în fruntariile lui, dar în care, culmea, caracterul bizantin e la el acasă.

Când se vorbeşte despre statalitate, istoricii unguri menţionează cucerirea Banatului de către Regatul Maghiar încă din secolul X, conform Legendei Aureea. Tot în ea, istoricii români afirmă existenţa formaţiunilor prestatale româneşti încă din secolul X, dovadă voievodatul lui Achtum care deţinea o armată, era înconjurat de nobili şi era de credinţă ortodoxă.
Şi acelaşi izvor este revendicat ca argument privind vechimea şi istoria lor de Biserica Ortodoxă, dar şi de Biserica Romano-Catolică şi mai nou de Biserica Greco-Catolică.

Cei care susţin ecumenismul afirmă că pe atunci încă nu avusese loc Marea Schismă din 1054 şi prin urmare Gerard a acţionat canonic faţă de ortodocşii găsiţi la faţa locului. Cei care combat ecumenismul au şi ei o dovadă clară că chiar înainte de schismă între cele două Biserici nu mai exista nici o comuniune, dovadă acelaşi comportament al lui Gerhard.

Şi iată cum, o banală hagiografie făcută fărâmele de informaţie poate servi unor istorii diferite care fiecare luate în parte sunt adevărate. Paradoxul acesta este posibil pentru că adevărul istoric poate avea mai multe feţe. Adevărul istoric are faţă umană adică nu este acelaşi cu adevărul din ştiinţele exacte unde întotdeauna 1+1 = 2. De aceea se recomandă ca istoriile bazate pe izvoare scrise să fie completate întotdeauna şi cu alte categorii de izvoare istorice. Nu întâmplător teoriile născute doar din legende vechi nasc atâtea controverse.

Bibliografie, I. Dumitriu-Snagov, Monumentae Romaniae Vaticana, Regia Monitorul Oficial, p.58-61
Foto; Miniatură din Legenda Aureea, manuscris de sec. XV, Bilbioteca Apostolica Vaticana.

2 thoughts on “DESTINUL IZVOARELOR ISTORICE. LEGENDA AUREEA

  1. & Petru,

    Din pacate, netul nu este o sursa serioasa de informare pentru istorici. Nu cred ca se afla pe net cele 280 de capitole ale lucrarii. Fiecare isi selecteaza ce are nevoie.
    Eu v-am indicat la finalul postarii bibliografia din care m-am inspirat eu si care mi-a fost la indemana.
    In legenda originala Legenda Sf. Gerard se afla la filele 68-69, dar nu stiu daca va ajuta cu ceva.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>