IN APĂRAREA EUGENIEI VODĂ

Niciodata nu e prea târziu. In sfârşit, probabil la iniţiativa Mariei-France Ionescu, fiica lui Eugen Ionesco, o parte dintre fruntaşii intelectualităţii româneşti au luat o atitudine necesară şi aşteptată în ,,cazul Cristoiu,,.

Redăm mai jos integral scrisoarea celor zece:

In apararea Eugeniei Voda

Suntem cu totii de acord ca spatiul public trebuie protejat de efectele oricarui discurs abuziv din punct de vedere moral, politic, ideologic. Extremismul, xenofobia, fundamentalismele de orice fel trebuie evacuate, iar cand se manifesta, trebuie amendate prompt. Pe de alta parte, o asemenea precautie nu este legitima decat ca expresie a unui discernamant exercitat in deplina libertate. A contracara o ideologie pernicioasa in numele unei ideologii de sens contrar, izvorata din partizanat, calcul strategic sau inregimentare conformista nu e de natura sa rezolve lucrurile.

Spiritul conformist presupune sa gandesti potrivit unui canon, sa spui nu ce crezi, sau ce este adevarat, ci doar ceea ce se asteapta de la tine sa spui; sau sa te indignezi pentru ca ti se cere s-o faci, pentru ca e la moda indignarea, pentru ca “da bine” sa te manifesti intransigent. Unul dintre numele spiritului conformist este, astazi, “corectitudinea politica”. E un tip de comportament adoptat de numerosi ganditori oportunisti, dispusi sa afiseze, la tot pasul, o combativitate de circumstanta si sa arunce anatema in toate directiile, montand perfide procese de intentie.

Gandindu-ne la aceasta forma, arbitrara, de corectitudine, atragem atentia Consiliului National al Audiovizualului ca s-a grabit sa judece fara o argumentatie solida cazul Eugeniei Voda, ca urmare a emisiunii “Profesionistii”, difuzata pe 13 noiembrie a.c. la TVR 1.

1. S-a incitat astfel la un veritabil atac mediatic al autoarei, motivat strict de ipocrizia spiritului conformist. Iar spiritul conformist este, inainte de orice, liberticid. Nu intra aici nici o clipa in discutie partitura invitatului Ion Cristoiu, ale carui opinii pot fi, pentru unii dintre noi, mai mult decat discutabile. Atata doar ca, pentru a fi discutate, ele trebuie mai intai sa fie cunoscute. Este o datorie a jurnalistului sa aduca la cunostinta publicului o paleta cat mai larga de pozitii, pareri, tipuri de discurs. In cazul la care ne referim, jurnalistul, Eugenia Voda, asculta, isi incita partenerul de discutie si lasa telespectatorilor libertatea de a judeca. Pentru ce este ea acuzata? Pentru ca nu a manifestat acea pioasa indignare, atat de draga spiritului conformist. Or, nu acesta este rolul ei in formatul emisiunii. Rolul ei este “de a scoate la iveala” si tocmai acest rol da miezul deontologiei jurnalistului. El nu va practica cenzura “mironositei virtuoase”, spunandu-ne dinainte ceea ce se cuvine sa spunem, luandu-ne dreptul de a gandi si de a vorbi cu mintea si cu vocea noastra.

2. Sanctionand emisiunea Eugeniei Voda, CNA se face vinovat si de practica dublei masuri. El invoca art. 47 din Codul Audiovizualului, potrivit caruia este interzisa “prezentarea apologetica a crimelor si abuzurilor regimurilor totalitare, a autorilor unor astfel de fapte”. Or, e greu sa ne explicam felul in care CNA se grabeste, in cazul Eugeniei Voda, sa invoce un articol de care a uitat cu desavarsire cand, pe numeroase alte posturi de televiziune, s-au tolerat, fara sanctiuni, emisiuni intregi incurajand, explicit, nostalgia fata de regimul comunist. Cel mai recent exemplu: acum cateva saptamani, cu ocazia funeraliilor lui Adrian Paunescu, majoritatea posturilor TV din Romania au facut zile in sir apologia unuia dintre actorii principali ai unui regim totalitar “vinovat de crime si abuzuri”.

Nu credem ca asemenea masuri sunt probe de vigilenta adevarata si ca ele pot intretine o atmosfera de libertate responsabila. Si nu credem ca a te solidariza cu astfel de actiuni cochet conformiste doar pentru a-ti confectiona un portret convenabil este un model de atitudine civica. Dimpotriva.

Marie-France Ionesco (Franta)
David Esrig (Germania)
Gabriel Liiceanu
Cristian Mungiu
Toma Pavel (SUA)
Lucian Pintilie
Andrei Plesu
Corneliu Porumboiu
Cristi Puiu
Silviu Purcarete

Preluat de pe HotNews

A se vedea si:
Emilia Corbu-Lepădarea de bandiţi
Emilia Corbu- Ia, mai respectaţi pluralitatea ideilor şi opiniilor, domnilor
victor roncea – ,,cazul Cristoiu,,

O INTREBARE DELICATĂ

Mircea Platon mă întreabă ,,Ce se întâmplă cu presa din România?,,. Pentru că răspunsul ne priveşte pe toţi îi răspund scurt ,,Care presă?,,. Un răspuns detaliat ar fi prea dureros.
Nedumeririle, întrebările dar şi răspunsurile lui în articolul de mai jos.

PRIN MAHALAUA IMPERIULUI

de Mircea Platon

1. Summitul de la Bruxelles în presa internaţională

Cancelarul german Angela Merkel le-a spus parlamentarilor germani înainte de summit-ul de joi de la Bruxelles că nici o ţară din eurozonă nu va fi abandonată, dar că acest lucru va duce la o mai mare integrare politică şi economică a ţărilor din UE. (Irish Times: http://www.irishtimes.com/newspaper/world/2010/1216/1224285654001.html şi Financial Times: http://www.ft.com/cms/s/0/bb9bea42-085f-11e0-8527-00144feabdc0.html#axzz18Iuypfih)

2. Summitul de la Bruxelles în presa din România

Adevărul: “Cancelarul german, Angela Merkel, a declarat miercuri că nici o ţară europeană nu va fi abandonată de către partenerii săi şi că euro a demonstrat că este “rezistent la crize”.”Este de necontestat că unele ţări europene se confruntă cu provocări dificile, dar este tot atât de necontestat că euro a dovedit că este rezistent la crize”, a afirmat dna Merkel, citată de Agerpres, referindu-se la criza datoriei care a zguduit recent Republica Irlanda, după Grecia în primavară, şi care afectează, de asemenea, Portugalia şi Spania. Şefii de stat şi de guvern din UE vor să decidă joi şi vineri în legatură cu un mecanism pentru a face faţă unor astfel de crize după 2013, precum şi în legătură cu schimbările din tratate necesare pentru introducerea unui astfel de mecanism. Acesta va include “toate elementele pentru care suntem angajaţi şi pe care le consider indispensabile”, a mai spus Angela Merkel.” (http://www.adevarul.ro/international/europa/Angela-Merkel-lasat-cada-Europa_0_391160889.html)

Evenimentul Zilei: “Liderii UE se reunesc în această după-amiază, la Bruxelles, pentru un summit de două zile, al şaptelea din acest an, dedicat crizei economice şi financiare care a lovit puternic statele din zona euro, relateaza AFP. Principalul obiectiv al reuniunii care va debuta în jurul orei locale 17.00 (18.00, ora României) este convenirea modului concret de schimbare limitată a Tratatului de la Lisabona, în vederea creării unui mecanism permanent de susţinere financiară a zonei euro. Un proiect de modificare limitată a documentului va fi prezentat, la Bruxelles, de preşedintele Consiliului European, Herman Van Rompuy. Amendarea Tratatului a fost convenită la Consiliul European din luna octombrie, când liderii statelor UE au decis înfiinţarea unui astfel de mecanism permanent de susţinere. Mecanismul va obliga băncile care au contribuit la creşterea datoriei publice să contribuie financiar la planul de salvare a unei ţări din zona euro aflată în dificultate. Preşedintele Traian Băsescu a ajuns deja la Bruxelles. Din delegaţia care îl însoţeşte pe şeful statului la Bruxelles fac parte şi Bogdan Manoiu, şeful Departamentului pentru Afaceri Europene al Guvernului şi consilierul prezidential pentru afaceri europene, Leonard Orban. Traian Băsescu urmează să participe astăzi la lucrările Summit-ului Partidului Popular European, la reuniunea Consiliului European cu preşedintele Parlamentului European, precum şi la prima sesiune de lucru a Consiliului, potrivit Agerpres. ” (http://www.evz.ro/detalii/stiri/summit-ue-pentru-consolidarea-zonei-euro-al-saptelea-din-2010-915917.html)

Hotnews: “Şefii de stat si de guvern din Uniunea Europeană se reunesc, joi şi vineri, la Bruxelles, la ultimul summit din acest an. Pe agenda discuţiilor figurează probleme economice, urmând ca “cei 27” sa aprobe o serie de modificări aduse Tratatului Uniunii, pentru a fi pus la punct un mecanism permanent de ajutorare a ţărilor care s-ar afla in criză la un moment dat. La aceste discuţii participă şi preşedintele Traian Băsescu.

După cum transmite Radio România Actualităţi, liderii europeni speră că vor ajunge la un acord pe un text pregătit deja de preşedintele Consiliului European, Herman van Rompuy, căruia i-a fost incredinţată această sarcină la summitul de la sfârşitul lunii octombrie. De asemenea, participanţii la discuţii sunt conştienţi că orice semn de slăbiciune şi de lipsă de unitate poate fi speculat de pieţele financiare, care, după Grecia şi Irlanda, îşi îndreaptă acum atenţia spre Spania şi Portugalia şi, mai nou, spre Belgia.

Potrivit preşedintelui Herman van Rompuy, modificările aduse Tratatului să intre în vigoare la 1 ianuarie 2013, fapt ce ar face ca mecanismul permanent pentru gestionarea crizelor să intre în funcţiune în iunie 2013. Mecanismul permanent va fi creat pe modelul celui temporar aprobat în luna mai pentru Grecia şi îl va inlocui pe acesta, care va expira la jumătatea anului 2013. După cum se arată într-un comunicat dat publicităţii de Administraţia Prezidenţială, în cadrul dezbaterilor, vor avea loc un schimb de opinii între şefii de state şi de guvern şi înaltul reprezentant al Uniunii pentru Politică Externă şi Securitate privind obiectivele UE în relaţiile cu o serie de parteneri strategici, precum Statele Unite, China si Rusia. Vineri, vor fi discutate parteneriatele strategice ale Uniunii şi va fi dată undă verde Muntenegrului pentru statutul de candidat la aderarea la UE. ” (http://www.hotnews.ro/stiri-international-8133120-summit-european-bruxelles-agenda-figureaza-chestiuni-economice.htm)

3. Aşadar, o ştire care are de a face, coform presei internaţionale, cu realismul politic/cinismul Angelei Merkel, care avertizează că “ajutorul” financiar german vine doar cu preţul “integrării” UEuropene sporite, devine în România o ştire menită a-i reasigura pe români, în stil ceauşist, că Preşedintele Băsescu a ajuns la Bruxelles unde va purcede negreşit la un “schimb de opinii” şi că marele frate de la Vest e gata oricând să se jertfească pentru idealul european fără a cere nimic în schimb. Dacă în presa internaţională editorialiştii deplâng dispariţia suveranităţii naţionale sub presiunea Reichului UEuropean 1, în principalele ziare din România continuă să se tacă în privinţa avantajelor aduse Germaniei de eurozonă, precum şi asupra faptului că Germania e hotărâtă să “ajute” cu forţa şi deci să controleze statele de la “periferia” eurozonei. Chiar şi cei care, asemenea proverbialei bătrânici, nici nu se gândesc să traverseze strada vor fi înşfăcaţi de viguroasa Big Sister teutonă şi îmbrânciţi pe trotuarul euro 2. Unde vor face trotuarul euro, adică se vor se vor prostitua politic, cultural şi economic pentru a-şi asigura subzistenţa de buruieni la umbra marelui Reich.
Cititi restul articolului la MIRCEA PLATON

DE LA DALMAŢIA ROMANĂ LA CROAŢIA SLAVĂ

Textul de mai jos face parte dintr-o carte de învăţătură scrisă de împăratul Constantin al VII-lea pentru fiul său Romanos la anul 952 d.Hr. şi adună toate datele istorice, politice, etnografice pe care înţeleptul împărat voia să le lase moştenire fiului său. Deci cartea avea o destinaţie specială, de educaţie a viitorului împărat. Deşi pentru cercetătorii de azi este un banal izvor istoric, cartea îmi trezeşte nostalgia pentru vremurile când istoria era mai puţin complicată decât azi şi îmi ridică o serie de întrebări.

V-aţi gândit vreodată că schimbările din istorie pot fi rapide şi de necontrolat? Că un popor poate fi schimbat cu altul în doar câteva generaţii? Nu, pentru că istoria din zilele noastre este o ştiinţă complicată care nu mai vede pădurea din pricina copacilor. Dar povestea dalmaţilor cuceriţi de avari, a avarilor cuceriţi de croaţi, a croaţilor stăpâniţi de franci şi apoi de alţii, şi alţii ne dovedeşte că în istorie contează întâmplările esenţiale.

Dintre popoarele menţionate în text mai trăiesc azi croaţii şi ungurii care nu sunt altcineva decât acei turci nomazi de care Constantin al VII nu ştia prea multe, dat fiind faptul că erau sosiţi de curând în regiune.

Fireşte că populaţia romanică din Dalmaţia s-a repliat în alte regiuni ale Imperiului îngroşând rândurile vlahilor, aromânii de mai târziu.

30. Povestire despre provincia Dalmaţia

Dacă pentru toţi cunoaşterea e un bine şi noi, dacă dobîndim cunoaşterea lucrurilor, nu sîntem departe de situaţia aceasta. De aceea le şi facem cunoscute tuturora din cei de după noi, pe de-o parte acestea, pe de alta însă şi altele cîteva demne de ştiut, ca binele să vină pe urmă de două ori pe atîta.

Prin urmare, şi aceia care caută să cunoască ocuparea Dalmaţiei, cum a fost luată de popoarele slave, trebuie să afle din cele spuse; dar trebuie mai întîi să vorbim despre aşezarea ei. Dalmaţia, aşadar, din timpurile vechi se începea de la marginile Dirahiului, adică de la Antivari, şi se întindea pînă în munţii Istriei, iar în lăţime pînă la fluviul Dunărea. Şi toată întinderea de acest fel era sub domnia romanilor şi, dintre alte provincii de apus, mai vestită s-a întîmplat să fie aceasta, numai că a fost ocupată de popoare slave în următorul chip. în apropiere de Aspalatos se află un oraş care se cheamă Salona, întemeiat de împăratul Diocleţian; dar Aspalatos a fost durat şi el de către Diocleţian şi cele ale împăratului se întîmpla să fie acolo, marii lui demnitari însă locuiau în Salona si mulţime destulă de norod. Oraşul acesta însă era capitala Dalmaţiei întregi. Şi din toate celelalte oraşe ale Dalmaţiei erau strînşi, an de an, ostaşi călări; şi din Salona erau trimişi pînă la o mie şi stăteau de pază la Dunăre din pricina avarilor.

Căci avarii îşi duceau traiul dincolo de fluviul Dunării, pe unde nu de multă vreme trăiesc viată de nomazi turcii64. Cei trimişi, an de an, din Dalmaţia, deseori se uitau dincolo de fluviu şi vedeau animalele şi oamenii, într-o vreme, s-au hotărît deci să treacă dincolo şi să cerceteze cine sînt cei ce-şi duc traiul pe acolo. Trecînd deci dincolo, au dat numai peste femeile şi copiii avarilor, bărbaţii si tineretul mai în vîrstă fiind plecaţi, năvălind deci pe neaşteptate, au luat prizonieri şi cu uşurinţă s-au înapoiat, ducînd cu dînsi la Salona aşa pradă. Deci cînd avarii s-au întors din călătoria lor şi au aflat ce s-a întîmplat, de la cine au avut de suferit, nelinişte ce-i drept i-a cuprins, dar nu ştiau din ce parte le-a venit aşa lovitură.

S-au hotărît aşadar să pîndească vreun prilej şi să afle pe urmă totul. Şi ca de obicei au fost iarăşi trimişi din Salona pîndari, dar nu erau aceiaşi, ci alţii, şi li s-a dat acelaşi ordin şi aceştia si-au pus în cap să-1 îndeplinească. Au trecut deci contra avarilor, au dat însă peste ei adunaţi cu toţii, nu ca mai înainte împrăştiaţi; şi atunci nu numai că n-au făcut nici o ispravă, ci au îndurat şi suferinţe mai straşnice ca oricare altele. Căci unii din ei au fost omorîţi, iar ceilalţi au fost prinşi şi nimeni dintr-înşii n-a scăpat din mîna lor. Cercetîndu-i cine-s şi de unde-s şi aflînd că iarăşi din partea lor au îndurat amintita lovitură, dar mai ştiricind încă si ce fel este locul de unde vin, numai din auzite le-a plăcut; şi cîţi erau în viată, i-au ţinut legaţi; s-au şi îmbrăcat în hainele lor, întocmai ca şi aceia şi, încălecînd pe cai, au plecat cu toată tabăra asupra Salonei cu steagurile şi celelalte semne, pe care le purtau aceia cu sine.

Cercetînd au aflat şi timpul în care pîndarii s-au întors de peste Dunăre (a fost sfînta sîmbăta mare); şi au venit într-aceeaşi zi. Şi cînd mulţimea de armată a ajuns aproape, s-a ascuns; pînă la o mie însă, care aveau caii şi mantiile dalmatienilor, spre a-i amăgi, au înaintat pînă la capăt. Cei din oraş însă recu-noscînd semnele şi îmbrăcămintea ca ale lor, ci încă şi ziua de întoarcere-, precum le era obiceiul, le-au deschis porţile şi i-au primit cu mare bucurie. Aceia însă, odată ce au intrat şi s-au făcut stăpîni pe porţi, au făcut cunoscut printr-un semnal armatei isprava lor şi au pregătit să alerge si să intre în oraş. Şi pe toţi locuitorii oraşului i-au măcelărit şi de atunci avarii au pus stăpînire pe toată ţara Dalmaţiei şi s-au aşezat cu sălaşele în ea. Numai oraşele de la marginea mării nu li s-au predat, ci au rămas sub stăpînirea romeilor, pentru că posibilităţile lor de trai depindeau de mare. Avarii aşadar văzînd că un pămînt ca acesta este foarte bun, s-a n sălăşluit în el.
Croaţii însă locuiau atuncia dincolo de Yaghivaria, unde se află chiar acuma bielocroaţii. O rubedenie despărţindu-se de ei, anume cinci fraţi: adică Clucâs, Lovelos, Cosenţis, Muhlo şi Hrovât, precum şi două surori, Tuga şi Buga, au venit dimpreună cu norodul lor în Dalmaţia; si i-au găsit pe avari deţinînd un pămînt ca acesta. Cîţiva ani în şir războindu-se întreolaltă, au rămas mai tari croaţii; şi dintre avari pe unii i-au ucis, pe ceilalţi i-au silit să li se supună. De atunci deci, o ţară ca aceasta a fost stăpînită de croaţi; şi urmaşi de-ai avarilor tot mai sînt încă în Croaţia şi se recunosc chiar că sînt avari.

Ceilalţi croaţi au rămas înspre Frîncia şi-şi spun chiar bielocroaţi, adică croaţi albi, avîndu-şi domnitor propriu, sînt însă supuşi lui Oto cel Mare, regele Frîneiei si Saxoniei; sînt nebotezaţi si încheie căsătorii cu turcii65 şi au legături de aproape cu ei. De croaţii care au venit în Dalmaţia s-a despărţit o parte şi au pus stăpînire pe Iliricum şi Panonia; şi ei au un domnitor de sine stătător, trimis regulat numai din prietenie la domnitorul Croaţiei. Pînă la un timp, şi croaţii din Dalmaţia erau supuşi frîncilor, precum au fost, şi mai înainte, în ţara lor; frîncii însă au fost aşa de barbari faţă de ei, încît omorînd copii în faşă de-ai croaţilor, îi aruncau cîinilor de mîncare.

Croaţii însă nemaiputînd răbda acestea din partea frîncilor, s-au lepădat de ei, ucigînd şi pe domnitorii pe care îi aveau de la ei. De aceea, oaste mare a pornit din Frîncia contra lor şi războindu-se timp de şapte ani unii cu alţii, în sfîrşit, cu greu croaţii s-au dovedit mai tari şi au ucis pe toţi frîncii şi pe domnitorul lor cu numele Coţilis. De atunci rămînînd stăpîni pe sine şi liberi, au cerut de la Roma sfîntul botez; şi au fost trimişi episcopi, de i-au botezat în vremea domnitorului lor Poriiios. Şi atunci ţara lor a fost împărţită în 11 jupanate, anume Hleviana, Ţenzina, Imota, Pleva, Pesenda,
Paratalasia, Yreveri, Nona, Tnina, Sidraga, Mna; şi boanul lor stăpîneşte Crivasa, Liţa şi Guţisca…

Bibliografie:
Constantin Porfirogenetul, Carte de învăţătură pentru fiul său Romanos, Bucuresti, 1971, p.47-49

CÂND ŞTIINŢA CONFIRMĂ CREDINŢA

Am primit rândurile de mai jos prin mail. Pentru credincioşi nu sunt o noutate dar e bine de confirmat.

Interesant…

Fenomenele mistice” cum erau denumite pana de curand, au suport stiintific dat de ultimele cercetari in domeniu. Tot mai multi cercetatori din intreaga lume s-au axat in ultimul timp pe experiente si cercetari specifice.

Oamenii pot să se vindece într-adevăr în biserici atunci când ating sfintele moaşte sau sanctuarele. Oamenii de ştiinţă din Petersburg au dovedit-o şi au descoperit şi mecanismul “material” al acestui fenomen divin..[1]

> “O rugăciune este un remediu puternic”, spune Valeri Slezin, şeful Laboratorului de Neuropsihofiziologi e al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică Bekhterev din Petersburg .

> “Rugăciunea nu numai că reglează toate procesele din organismul uman, dar ea repară şi structura grav afectată a conştiinţei.”[2]

> Profesorul Slezin a făcut ceva de necrezut – a masurat puterea rugăciunii. El a înregistrat electroencefalogramele unor călugări în timp ce se rugau şi a captat un fenomen neobişnuit – “stingerea” completă a cortexului cerebral.

> Această stare poate fi observată numai la bebeluşii de trei luni, atunci când se află lângă mamele lor, în siguranţă absolută. Pe masură ce persoana creşte, această senzaţie de siguranţă dispare, activitatea creierului creşte şi acest ritm al biocurenţilor cerebrali devine rar, numai în timpul somnului profund sau al rugăciunii, aşa după cum a dovedit omul de ştiinţă. Valeri Slezin a numit aceasta stare necunoscută “trezie uşoară, în rugăciune” şi a dovedit ca are o importanţă vitală pentru orice persoană.

> Este un fapt cunoscut că bolile sunt cauzate mai ales de situaţii negative şi afronturi care ne rămân înfipte în minte. În timpul rugăciunii, însă, grijile se mută pe un plan secundar sau chiar dispar cu totul. Astfel, devine posibilă atât vindecarea psihică şi morală cât şi cea fizică.

> Slujbele bisericeşti ajută şi ele la ameliorarea sănătăţii.
> Inginera şi electrofiziciana Angelina Malakovskaia, de la Laboratorul de Tehnologie Medicală şi Biologică a condus peste o mie de studii pentru a afla caracteristicile sănătăţii unor enoriaşi înainte şi după slujbă. A rezultat că slujba în biserică normalizeaza tensiunea şi valorile analizei sângelui.

> Se pare că rugăciunile pot să neutralizeze chiar şi radiaţiile. Se ştie că după explozia de la Cernobîl, instrumentele de masură pentru radiaţii au arătat valori care depăşeau capacitatea de măsurare a instrumentului. În apropierea Bisericii Arhanghelului Mihail, însă, aflată la patru km de reactoare, valoarea radiaţiilor era normală.

> Oamenii de ştiinţă din Petersburg au confirmat, cu ajutorul experimentelor efectuate, că apa sfinţită, semnul Crucii şi bătutul clopotelor pot să aibă, de asemenea, proprietăţi vindecătoare.. De aceea, în Rusia, clopotele bat întotdeauna în cursul epidemiilor.

> Ultrasunetele emise de clopotele care bat omoară viruşii de gripă, hepatită şi tifos.
> Proteinele viruşilor se încovoaie şi nu mai poartă infecţia, a spus A. Malakovskaia. Semnul crucii are un efect şi mai semnificativ : omoară microbii patogeni (bacilul de colon şi stafilococi) nu numai în apa de la robinet, ci şi în râuri şi lacuri. Este chiar mai eficient decât aparatele moderne de dezinfecţie cu radiaţie magnetică.

> Laboratorul ştiinţific al Institutului de Medicină Industrială şi Navală a analizat apa înainte şi după sfinţire.

> A rezultat că dacă se citeşte rugăciunea Tatăl Nostru şi se face semnul Crucii asupra apei, atunci concentraţia bacteriilor dăunătoare va fi de o sută de ori mai mică. Radiaţia electromagnetică dă rezultate mult inferioare. Astfel, recomandările Ortodoxe de a binecuvânta orice mâncare sau băutură nu au numai o valoare spirituală, ci şi una preventivă.

> Apa sfinţită nu este numai purificată, ci ea îşi schimbă şi structura, devine inofensivă şi poate să vindece. Aceasta se poate dovedi cu aparate speciale.

> Spectrograful indică o densitate optică mai mare a apei sfinţite, ca şi cum aceasta ar fi înţeles sensul rugăciunilor şi l-ar fi păstrat.
> Aceasta este cauza acestei puteri unice de a vindeca..

> Singura limită este că vindecă numai pe cei credincioşi.

> “Apa “distinge” nivelul de credinţă al oamenilor.”, spune A. Malenkovskaia. Atunci când un preot sfinţeşte apa, densitatea optică este de 2,5 ori mai mare, atunci când sfinţirea este efectuată de o persoană credincioasă laică, numai de 1,5 ori mai mare, dar cu un om botezat şi necredincios, fără cruce la gât, schimbările au fost nesemnificative.

Tradus din rusă în engleză de Julia Bulighina

Trad. Din engleză în română Cristina M. C1999-2009 “Pravda Ru”

> De fapt, după cum se va vedea, au fost capabili să măsoare unele efecte, dovedind cu mijloacele ştiinţifice actuale ceea ce Sfinţii Părinţi ştiu, prin experinţă, de 2000 de ani, dar “mecanismul” , fiind divin, nu poate fi explicat în termeni omeneşti.

> Această putere vindecătoare pe plan fizic, moral şi spiritual a rugăciunii Tatăl Nostru şi a rugăciunii, în general, spusă cu credinţă, am vazut-o cu ochii mei în programul 12 Paşi pentru Alcoolici Anonimi şi Al-Anon (pentru familii afectate de alcoolism).

> Oameni care erau la un pas de moarte sau pacienţi în spitale de boli mentale au suferit transformări miraculoase. Nu numai că le-a dispărut obsesia alcoolului, dar au ajuns să aibă o sănătate perfectă. Pentru a-şi menţine această stare, continuă să se roage, să practice cei 12 Paşi şi să se abţină de la orice substanţă cu prorpietăţi psihotrope, inclusiv uneori anestezia la dentist. Părintele Ortodox Melethios Weber, în cartea sa “Doisprezece Paşi de Transformare” (Twelve Steps of Transformation) explică bazele ortodoxe ale programului, care are efecte pozitive şi asupra neortodocşilor, cu condiţia să aibă credinţă în Dumnezeu.(N. T.)

IA, MAI RESPECTAŢI PLURALITATEA IDEILOR ŞI OPINIILOR, DOMNILOR!

Decizia CNA urmare a ,,scrisorii celor 11,, de sancţionare a Eugeniei Vodă în ,,cazul Cristoiu,, pe motiv că nu a asigurat pluralitatea ideilor şi a punctelor de vedere e mai tare decât credeţi. Un câmp deschis de bătălie. De acum înainte moderatorii vor avea la dispoziţie în studio, o coasă.

Pusă în practică în emisiunea Eugeniei Vodă ar fi arătat aşa. Iată scenariul.
Cristoiu pe baza zecilor de dosare studiate spunea opinia lui că Zelea Codreanu e un erou romantic şi a fost incoruptibil. In acel moment Eugenia Vodă trebuia să sară ca arsă şi să zică exact cu cuvintele celor 11 reprosându-i că ,, , ignoră caracterul fascist şi terorist al acestei grupări politice, contribuţia ei la pregătirea Holocaustului din România, responsabilitatea ei (şi a liderului ei) pentru asasinarea unor oameni nevinovaţi, între care şi personalităţi ale vieţii politice şi culturale româneşti din perioada interbelică,,.
In acel moment Cristoiu trebuia să sară de şapte metri şi să spună că el nu vorbea despre asasinate ci opinia lui era vis-a-vis de corupţie. In replică E.V. trebuia să-i înfigă unghia în gât şi să spună că măsura moralităţii este criminalitatea.

Şi atunci Cristoiu, documentat cum este şi pentru ca lupta să fie dreaptă trebuia să spună că există o opinie generală bazată pe mai multe documente istorice şi memorialistice conform cărora legionarii la rândul lor au fost cele mai numeroase victime ale holocaustului românesc în care au suferit câteva milioane de oameni şi sute de mii au fost asasinaţi. Şi că singura deosebire dintre holocaustul evreiesc şi cel românesc este aceea că primul este teoretizat, recunoscut internaţional şi există o reţea internaţională de căutare a criminalilor persoane fizice sau juridice şi de acţionare a acestora în judecată în timp ce, cel de-al doilea se află de 60 de ani încoace la stadiul de opinie, de idee împărtăşită de câteva milioane de români, de problemă pe care aşteptăm să o rezolve Dumnezeu.
Dar şi aşa conform deciziei CNA, aflat la stadiul de idee bazată pe realitatea istorică holocaustul românesc are dreptul de a intra în discuţie, de a fi prezentat. Iar dacă moralitatea se reduce doar la criminalitate atunci moral ar fi să fie găsiţi, urmăriţi, pedepsiţi şi criminalii poporului român.

Astfel realizatoarea emisiunii ar fi respectat pluralitatea ideilor şi a opiniilor. Cu E.V. pe post de amazoană şi cu un Cristoiu băgat de frică sub birou, cei 11 ar fi fost cu siguranţă mulţumiţi.

Cu toată încrederea în obiectivitatea CNA şi a,, celor 11,, şi pentru că suntem în Postul Crăciunului şi despre moralitate pot vorbi doar victimele le dedic o pagină din memoriile unui tânăr legionar care a trecut prin ,,experimentul Piteşti,,. Şi memoriile lui au valoare istorică. Fie ca mărturia acestui om să îi învăluie ca o binecuvântare dacă au fost cinstiţi dar neinformaţi şi să le pătrundă ca un blestem în oase dacă au crezut că istoria este o tarabă de vechituri din care îţi alegi doar ce îţi foloseşte. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Dumitru Bordeianu povesteşte.

Crăciunul lui 1950. Degradarea

Aşa cum n-am uitat Crăciunul lui 1948 de la Suceava, tot. aşa nu~l voi uita niciodată pe cel din 1950, petrecut în camera 3 subsol.

Eram atât de deshidrataţi şi de slăbiţi în urma însetării, că păream mai degrabă nişte umbre decât oameni. Dacă până atunci torturile administrate prin bătăi şi însetare nu atinseseră încă degradarea absolută, ceea ce voi mărturisi în continuare avea să intre în domeniul patologiei, iar satanizarea să atingă paroxismul. Nu mi-am putut închipui vreodată că omul, fiinţă raţională, ar putea să-şi înjosească semenul în aşa grad. Ce minte de demon a putut să născocească atâta cruzime? Chiar în ziua de Crăciun, când fiecare dintre noi, în intimitatea sa, îşi mai amintea cum sărbătorea Crăciunul împreună cu cei dragi, am fost puşi în faţa unor fapte care ne-au uluit. *
In acea dimineaţă – îndată ce a sunat deşteptarea, la ora şase – Zaharia, care în ultima săptămână lipsise din cameră, a dat ordin ca de acum încolo în fiecare dimineaţă să luăm poziţia fixă pe prici, iar cei care aveau nevoie să iasă la urină şi scaun, nu o vor mai face la tinetă, ci în propria lor gamelă pentru mâncare. Am rămas îngroziţi de ceea ce auzeam. Aşa ceva nu mai auzisem şi nu mai văzusem vreodată.
în dimineaţa aceea, mulţi dintre noi n-au avut nevoie de scaun deoarece, din cauza hranei insuficiente, se ieşea afară numai la două-trei zile. De aceea, numai cam a treia parte dintre noi şi-au făcut nevoile în gamelă, în cameră era un miros dezgustător, dar îl suportam, căci ne obişnuisem cu el de atâta timp. După ce unii şi-au făcut necesităţile în gamelele lor, Zaharia le-a ordonat să se aşeze pe marginea priciului, să-şi ia lingura şi să-şi mănânce fecalele. Doamne, ce scabrozitate, ce înjosire, ce degradare! Mulţi au refuzat să-şi mănânce fecalele, iar alţii au avut reflexe de vomă de aveai impresia că-şi vărsau maţele din ei. Era un spectacol pe care nici o imaginaţie, chiar bolnavă, nu şi l-ar fi putut închipui.
în faţa acestei stări de nedescris, mulţi îşi doreau moartea. Şi totuşi au fost unii dintre noi care şi-au mâncat fecalele: din pudoare însă, nu le voi da numele. Din cauza refuzului altora, a început o bătaie cum numai în camera 2 parter trăisem; se lovea peste cap, peste faţă, pe unde se apuca, cu toate instrumentele de tortură. Mulţi dintre noi am scăpat gamelele pe jos, murdărind în acelaşi timp şi priciul cu fecalele care degajau un miros greţos. Cei care vărsaseră pe ei au fost duşi la w.c. să-şi spele hainele pătate, iar fecalele căzute pe jos au fost strânse cu pumnii şi aruncate în tinetă.
Cei care au fost sortiţi să-şi mănânce fecalele, după bătăile pe care le-au îndurat erau atât de schilodiţi, că stăteau ca nişte statui nemişcate pe priciuri. Au fost crunt bătuţi şi cei care au avut curajul să-l înfrunte pe Zaharia şi să-i spună că nici cei mai odioşi monştri n-ar fi fost în stare să-şi degradeze semenul într-un chip atât de bestial. Pentru Pintilie a fost începutul asasinării, în timp ce pentru Nedelcu al nebuniei. Vlad Drăgoescu, nelegionar, fire sensibilă, avea în continuare un reflex de vomă de-ţi lăsa
impresia că-şi dădea sufletul Mă gândeam cu groază cum voi reacţiona eu când îmi va veni şi mie rândul.
Peste resturile de fecale rămase în gamelele noastre, s-a turnat apoi zeama de toate zilele, obligându-ne să mâncăm această scârboşenie. Cu toate că Pintilie şi Nedelcu au refuzat să mănânce, ie-au pus căluş la gură şi li s-a introdus acest amestec pe gât cu linguriţa. Aşa că, dragi camarazi şi cititori, vedeţi cum am petrecut noi prima zi de Crăciun a anului 1950. Iertaţi-i însă şi voi, cum i-am iertat şi noi, pe toţi cei care ne-au supus la astfel de degradări.
După masă, în aceeaşi zi de Crăciun, Zaharia s-a dus la camera 4 spital de unde s-a întors cu nişte hârtii pe care le~a aruncat pe priciul lui Măgirescu şi Păvăloaia, să le citească; iar el a început să se plimbe prin cameră cu mâinile la spate, fredonând repertoriul său. După vreo jumătate de oră de muzică, s-a oprit şi i-a cerut lui Măgirescu să-i spună pe cei ce ştiau să cânte colinde de Crăciun şi care se pregătiseră în acest sens înainte de începerea demascărilor. Cum acesta îi cunoştea pe toţi cei ce pregătiseră colindele ca să sărbătorească Crăciunul în închisoare, i-a adunat pe priciul lung într-un colţ şi le-a distribuit la fiecare hârtiile aduse. Pe ele erau scrise, pe melodiile colindelor, cele mai scabroase cuvinte la adresa Fiului lui Dumnezeu şi la adresa Sfintei Fecioare Măria.40
Pentru că sunt creştin şi toată fiinţa mea se cutremura când pronunţam numele lui Dumnezeu, nu puteam şti dacă voi putea să spun acele cuvinte de hulă, de insultă aduse Majestăţii şi Sfinţeniei lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului de către slugile Satanei, în acea zi sfântă a anului 1950, în camera 3 subsol. Nici cele mai depravate femei din lume, nici un om, oricât de depravat ar fi fost el, nu şi-ar fi îngăduit să rostească atari cuvinte de hulă la adresa Sfinţeniei lui Dumnezeu. Neavând ureche muzicală, eu n-am fost obligat să fac parte din corul satanic. Au mai refuzat să cânte aceste monstruozităţi Pintilie, Nedelcu, Zelică Berza, Reus Gheorghe, Dinescu şi Gelu Gheorghiu. Pentru asta, au fost supuşi la groaznice bătăi, iar cântecele au fost intonate în toate cele trei zile ale Crăciunului. Acelaşi lucru necurat s-a petrecut în toate camerele de la subsol şi parter.
A doua zi, ne-au obligat iar să ne facem nevoile în gamelele în care mâncăm şi, din acea zi blestemată şi până după Pastile Iui 1951, nimeni dintre noi n-a mai avut voie să-şi spele gamelele şi lingurile. De asemenea, nu mai aveam voie să bem apă din ceaşca de pe capacul tinetei, ci trebuia să turnăm apa din ceaşcă în gamela noastră, înainte de a o bea. Mulţi dintre noi, ca să mai lungească timpul până când aveau să fie obligaţi să-şi mănânce fecalele rămase în gamelă, se abţineau să aibă scaun, fapt ce a dus repede la constipaţie, care a antrenat alte complicaţii şi mai grave.
Tot a doua zi de Crăciun, mi-a venit şi mie rândul la această degradantă încercare, neîntâlnită nici măcar pentru animale. Mi-e greu să descriu aceste nelegiuiri şi nu numai pentru noi, cei ce le-am suportat, ci şi pentru cititori, care vor avea aceeaşi reacţie de repulsie, scârbă şi greaţă. Ca şi în prima zi, unii dintre noi am avut o puternică reacţie de vomă^numai văzând în gamelele din care trebuia să mâncăm aceste dejecţii. Unii au încercat să închidă ochii, ţinându-se cu mâna de nas, iar alţii n-au putut lua nici măcar o lingură. Cei care s-au opus categoric au fost Petrică Tudose, Eneea, Virgil Mitan, Ion Grigoraş, Huţuleac Ion şi alţii.
Printre cei vizaţi de Zaharia, care asista la acest spectacol grotesc, eram şi eu. Oricât am fost silit şi bătut şi oricât aş fi încercat, reflexul de vomă a fost mai puternic şi m-a împiedicat să înghit propriile mele fecale, în această atmosferă de miros de vomă, eram convins că fiecare în sinea lui trăia o revoltă vecină cu nebunia.
Şi atunci – bătăile continuând cu mai multă bestialitate, până a treia zi de Crăciun – n-a scăpat unul fără să treacă prin această siluire. Toată operaţia s-a făcut fără ca gardianul să fie la curent, pentru că nu el ne distribuia masa ca să ne vadă gamelele infecte, ci unul din comitet, în zilele următoare, s-a procedat în acelaşi fel şi cu urina, cu rezultate mai eficace.
Culmea degradării a fost atunci când o parte din noi au fost forţaţi să mănânce fecalele altuia (eu, nu ştiu de ce, nu am fost obligat să o fac). S-a ajuns atât de departe în această nemaipomenită degradare, încât unii dintre noi au preferat să mănânce propriile fecale, pentru a nu fi obligaţi să le mănânce pe ale altuia. Această siluire paranoică a durat vreo trei săptămâni iar pentru alţii câteva luni, timp în care am fost atât de crunt bătuţi pentru că refuzam să ne supunem, încât aceste săptămâni au fost pentru noi începutul unui delir colectiv.
Anul Nou 1951, după mărturisirile de mai sus, refuz să mi-l mai amintesc.
In aceste săptămâni de oroare, Pintilie şi Nedelcu au fost atât de sălbatic torturaţi, că primul a murit iar celălalt a înnebunit.

Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p.188-192

AMNEZIA MINORITĂŢILOR DIN ROMÂNIA. (II)

De curând guvernul a aprobat revenirea la denumirea de ţigan în loc de rrom pe considerentul confuziei create la nivel internaţional în ultimii 20 de ani.
Decizia guvernului trebuia să aibă în vedere nu doar confuzia ci mai ales:
1) istoria termenului;
2) realitatea etnografică şi anume aceea că în România modernă existau deja două categorii de ţigani, sedentari şi nomazi, ceea ce scoate istoria nomazilor din context românesc şi îl plasează într-unul internaţional;
3) Practica istorică a schimbării denumirii unei populaţii. Cum, când şi de ce se recurge la acest lucru.

1) Denumirea de ţigan nu este nici poreclă şi nu are un sens peiorativ ci este pur şi simplu numele etniei cu pricina. Terminaţia ,,gan,, înseamnă la popoarele asiatice ,, popor,, ( a se vedea denumirea ,,afgan,,). Nu este nici o noutate.

In toate documentele oficiale emise de cancelariile statelor medievale româneşti membrii acestei etnii sunt denumiţi cu termenul de ,,ţigan,, şi în documentele oficiale nu sunt admise porecle. Câteva din cele câteva sute de documente medievale pe care le-am studiat cu privire la judeţul Ialomiţa, cel mai mare judeţ al Ţării Româneşti, menţionează fie persoane ,,ţigani,, sau ,,aţigani,, fie ,,sălaşe de ţigani,, în sensul de familii.

Faptul că în epoca modernă până aproape în contemporaneitate în mediul rural sau cvasi-urban se menţionează etnia acestor oameni ţine de mentalitatea veche românească. In evul mediu deşi nu existau state naţionale ca în zilele noastre se păstra obiceiul ca străinii să poarte alături de numele propriu şi atribuirea etnică, de pildă Iane grecul, Ion ţiganul, etc. Aceasta se datora în primul rând faptului că pe atunci comunităţile rurale majoritare în arealul românesc şi cvasiurbane erau omogene etnic şi fiecare străin era individualizat prin atribuirea etnică. Practica era întâlnită însă şi în restul Europei iar tradiţia românească se baza pe obiceiul întâlnit în Imperiul Roman de Răsărit sau Bizantin de a utiliza denumiri etnice pentru diversele ,,neamuri, seminţii, popoare,,. . In teritoriile slave se foloseau denumiri geografice sau chiar de ocupaţii sau obiceiuri.

Chiar şi formarea unui nou sat impunea precizările etnice. De pildă după ce satul Vaidei a fost robit de tătari la sfârşitul secolul al XVI-lea, postelnicul Ianache îl reface. Documentul din 1614 menţionează că au fost aduşi ruşi şi moldoveni. Noii aşezări i s-au acordat mai multe scutiri de dări numite ,,slobozii,, şi aşa a apărut Slobozia lui Ianache, adică Slobozia de azi. Coloniştii poartă denumirea etniei: Rusu, Moldoveanu, Sasu, Sârbu, Secuiu etc. Aceste precizări etnice nu aveau nici un aer naţionalist ci pur şi simplu se evita confuzia din onomastica românească. In tradiţia creştină fiecare purta doar un singur nume la care se asocia eventual funcţia (popa Ilie, Dragul cnezul) sau dregătoria (Ianache postelnicul) sau locul de baştină (Dragomir din Mierlari). Doar în zapise mai apar poreclele (Radu Gălăgie ot Lipereşti vinde lui Radu logofăt din Ţigăneşti parte de moşie în Lipereşti…).

2) In târgurile şi oraşele din secolul al XIX existau ţigani sedentari, creştini şi integraţi societăţii timpului. Ocupaţiile lor erau utile. Mă refer la fierarii absolut necesari unui timp în care trasportul se făcea cu căruţele. La argintarii care lucrau podoabe ieftine şi la îndemâna tuturor, la lăutarii necesari şi ei de vreme ce aceeaşi tradiţie românească de influenţă bizantină nu permitea femeilor să cânte în public iar rapsozii populari cântau doar ocazional la hore. La fel de necesari erau şi zlătarii care prelucrau materiale neferoase lucrând piese de orfevrărie pentru biserici, conace etc.

Până la începutul secolul al XX-lea breslele de meşteşugari români erau foarte puţine. Iar calificarea unui meşter în breslele altor etnii săseşti sau ungureşti costa foarte mult. In breslele evreieşti nici nu erau admişi. Prin urmare ţiganii meşteşugari şi lăutari erau parte activă a societăţii româneşti moderne. Erau probabil urmaşii robilor ţigani menţionaţi în documentele medievale şi care datorită convieţuirii seculare au asimilat civilizaţia timpului fără însă a fi asimilaţi etnic. Apar în continuare denumiţi cu numele etniei.

Altceva sunt însă ţiganii nomazi şi care din vechime se deplasau pe vaste teritorii aparţinând după 1918 statelor naţionale de azi. Comunismul nu doar că a închis frontierele blocându-i în spaţiul est-european ci i-a sedentarizat forţat. Efectul a fost un dezechilibru demografic şi un conflict deschis între cultura lor tradiţională şi civilizaţia în care au fost prinşi. Ţiganii aveau o rată a natalităţii foarte mare dar în condiţiile de nomadism aceasta era compensată de o rată a mortalităţii infantile la fel de mare. Sedentarizarea a produs scăderea mortalităţii şi creşterea speranţei de viaţă. Rezultatul a fost că în 50 de ani de comunism au apărut trei generaţii, practic populaţia ţiganilor nomazi triplându-se. Acest lucru s-a petrecut în toate ţările fostului lagăr comunist şi prin urmare este o problemă internaţională, o moştenirea comunistă şi nu o problemă a României.

2) Practica istorică dovedeşte că sunt momente în istoria unui popor când se recurge la schimbarea denumirii oficiale. Deşi foarte rare, aceste momente coincid cu apariţia unui nou stat. De pildă în 1864 statul român format din unirea a două din principatele române a luat denumirea oficială de România deşi până atunci statele medievale purtaseră fie denumiri etnice (Valahia) fie denumire etnice corelate cu cele geografice (Ungrovlahia, Moldovlahia), fie denumiri geografice (Moldova). Denumirea statului trebuia să conţină elementul definitoriu şi comun pentru istoria, limba, evoluţia statului respectiv. De pildă Regatul Unit al Marii Britanii şi Scoţiei este o denumire istorică. Şi cu siguranţă există şi alte exemple.

Evenimentele de după 1990 arată că în cadrul etniei ţigăneşti nu s-a produs nici un eveniment major care să impună schimbarea denumirii etnice. Prin urmare schimbarea denumirii nu a respectat practica istorică internaţională. Iar consecinţa nerespectării acesteia a fost confuzia care a costat imaginea României şi a afectat relaţiile comunităţilor românilor din Italia, Spania, Franţa etc.
Efectele confuziei s-au răsfrânt şi asupra ţiganilor sedentari din România, parte integrantă a societăţii româneşti, mulţi dintre ei intelectuali sau muzicieni recunoscuţi băgaţi în aceeaşi oală cu ţiganii nomazi şi făcuţi într-un fel responsabili de faptele acelora. O mare eroare!

Am speranţe însă că actualul conflict dintre cultura tradiţională ţigănească şi civilizaţia europeană se va stinge treptat.
Până atunci diplomaţii şi politicienii responsabili de confuzia creată să iasă în faţa naţiunii şi să îţi asume public toate efectele ei. Ţara s-a săturat de explicaţii ştiinţifice şi de veşnica pisică moartă aruncată în bătătura Europei.

AMNEZIA MINORITĂŢILOR DIN ROMÂNIA. MAGHIARII UITĂ CINE SUNT. ŢIGANII UITĂ CUM ÎI CHEAMĂ

O boală nouă şi necruţătoare face ravagii printre minorităţile din România. Maghiarii uită cine sunt. Ţiganii uită cum îi cheamă.

Periodic liderii maghiari din România fac referire la Ungaria Mare şi cel puţin o dată pe an, de regulă de sărbători ca să nu ne tihnească pastrama, Laszlo Tokes face o declaraţie belicoasă. Şi asta de ani şi ani de zile. Acum vor schimbarea Zilei Naţionale a României. Că ii doare. Dar au uitat de ce. Să le amintim noi!

Nici unul pare să nu priceapă că destinul lor va fi legat pe vecie de al nostru şi ei vor locui aşa cum trăiesc de o mie de ani adică înconjuraţi de români. Şi asta pentru că Ungaria nu va mai fi niciodată ce a fost. Graniţele statelor se stabilesc întotdeauna în condiţii de război sau mai precis la finalul unui război.
Şi cine va duce acest război? Istoria îi arată ca perdanţii secolului XX. Au pierdut ambele războaie mondiale. Mai precis, au fost învinşi de două ori, adică bătuţi măr. Hai, să zicem că nu şi-au dat seama de importanţa primului război mondial, că sorţii le-au fost potrivnici, că în timpul războiului s-a schimbat paradigma ideii de stat şi a învins ideea statelor naţionale. Şi, aşa, au pierdut!

Dar la al doilea război mondial nu mai au nici o scuză. Douăzeci de ani au scrâşnit din dinţi. Douăzeci de ani s-au pregătit. Şi când a venit războiul tot în tabăra învinşilor au ajuns. A doua oară. Prin urmare din punct de vedere militar şi tactic s-au dovedit slabi. E o realitate dovedită istoric pe care nu o mai pot schimba. Degeaba vin ei cu o glorie de acum 1000 de ani, când în ultima sută de ani au pierdut două războaie. Amintirea gloriei lui Arpad nu ţine loc de victorie. Nu te poate aşeza la masa învingătorilor
Să zicem că generaţiile actuale ar fi mai pline de vitejie, dar sunt puţini. Opt milioane are Ungaria cu tot cu minorităţi. Chiar dacă s-ar încumete să îi ajute prietenii lor bulgarii sub aripioara Rusiei. Nu îi va lăsa Europa. Şi ea are visul ei statal şi nu doreşte schimbarea actualului statu-quo teritorial. România nu e Iugoslavia şi altădată am spus şi de ce.

Şi acum să vedem împotriva cui vorbesc liderii maghiari. Împotriva României care a câştigat două războaie mondiale. Adică, stimaţi lideri, România a stat de două ori la masa învingătorilor. Fireşte că meritul a fost nu doar al armatei ci şi al diplomaţiei şi al celor din spatele frontului. Dar, iată că, ciobanii de la Bucureşti au fost mai deştepţi decât nobilii de la Budapesta.

Şi ţiganilor va trebui să le amintim numele pe care îl poartă cam de 500 de ani de când sunt în România. Numele menţionat în documentele oficiale, în limba scrisă şi vorbită. (va urma)

ŞI STATELE MOR, NU-I AŞA?

ŞI STATELE MOR, NU-I AŞA?

Uneori adevărul pare cinic dar este o realitate. Doar diplomaţii români cu o carenţă cronică de cultură politică par să uite acest fapt dovedit istoric. Am văzut diplomaţi care confundă naţiunea cu statul spunând că românii sunt o naţiune tânără din pricina faptului că au un stat doar de 90 de ani. Sau confundă Ziua Naţională cu o petrecere câmpenească. Nu toate naţiunile au stat, aşa cum ne-a binecuvântat pe noi Dumnezeu şi nu toate statele se constituie pe o naţiune.

Ziua naţională a unui stat este sinonimă cu ziua lui de naştere. Statul român de azi s-a născut la 1 decembrie 1918. Şi această dată nu poate fi schimbată pe una mai caldă. Şi, pentru ce? Să mănânci fasole cu ciolan? Un meniu mai dispreţuitor nu puteau găsi. Să mânânce ei mâncare de mahalagii. Eu prefer ceva mai tradiţional.

Statele pot muri pur şi simplu de bătrâneţe, atunci când principiile pe care s-au constituit nu mai sunt valabile, când condiţiile în care s-au dezvoltat dispar. De pildă, Ungaria medievală fondată pe principiile militare ale timpului şi care stăpânea şi principatul autonom al Transilvaniei s-a năruit atunci când a pierdut primul război mondial. Cu sabia s-a ridicat, de sabie a căzut. Lumea în care luaseră fiinţă dispăruse. Şi mortul de la groapă nu se mai întoarce, cu toată jelania ungurimii de pe tot pământul. N-au decât să-şi pună doliu şi pe pijamale şi pe oliţele de noapte. Regatul Ungariei s-o dus! Pentru vecie, dom`le Tokes!

Statele pot muri pur şi simplu hăcuite economic. Este cazul statelor colonii în care pot locui popoare omogene etnic ca în America Latină, de pildă. Aşa perspectivă nu poate intra în mintea pitecantropilor care au pus labele pe România postdecembristă şi pe care o vând bucată cu bucată.

Statele naţionale, cum e cazul nostru pot muri atunci când naţiunea sau cel puţin sentimentul naţional care a constituit-o dispare. De ce credeţi că e atâta luptă împotriva acestor concepte? Şi ideile pot clădi.

Statele pot muri atunci când se doreşte crearea unor state noi care să corespundă anumitor viziuni politice. De pildă UE se vrea un stat fondat pe principii economice şi de civilizaţie. Cred ei că aşa s-a ridicat SUA. Se înşală. SUA s-a ridicat creînd o naţiune mai întâi, cultivând valori naţionale, patriotice etc. Punându-şi steagul naţional pe chiloţi şi batoanele de ruj. Toţi cei care delirează că Ungaria Mare se va regăsi în Europa Unită sau că cele două state româneşti se vor uni tot în Noua Europă sunt fie bieţi naivi dacă nu ştiu ce vorbesc, fie criminali dacă ştiu ce urmează.

Statele create pe principii economice, relaţionând în cadrul unei anumite civilizaţii şi apărate de armată sunt sinonime imperiilor antice care se mai numeau şi sclavagiste. Ce s-a întâmplat cu ele ştim cu toţii. Civilizaţia a intrat în conflict cu cultura. Pentru că în timp ce civilizaţia crează dependenţe, cultura asigură nu doar independenţă ci şi supravieţuire. Economia a avut o evoluţie imprevizibilă pentru că monstrul sacru al civilizaţiei nu reuşea mereu să înghită cultura şi să pompeze în gura economiei sclavii necesari. Economiile sunt mai instabile decât bănuim şi mai crizate decât ne închipuim. Criza financiară din zilele noastre o dovedeşte din plin . Şi în final au picat.

Doar că aceia care pun la cale state ştiu bine lecţia istoriei. Şi-au luat măsuri de siguranţă. Au început cu distrugerea culturilor. Comunismul a reuşit distrugerea culturii tradiţionale în doar 50 de ani. Şi fenomenul continuă. Doar nu credeţi că o cultură se păstrează printr-o expoziţie la muzeu. Să fim serioşi! O cultură se trăieşte.

Dar dacă ştim că statele pot muri atunci trebuie să învăţăm să le facem să trăiască. Deşi, pare paradoxal, chiar şi în cazul acesta, alegerea ne aparţine.
Un stat nu înseamnă nişte însemne, administraţie şi armată. Inseamnă şi o economie naţională dacă statul este naţional. Inseamnă şi o cultură tradiţională şi naţională. Inseamnă şi o civilizaţie corelată culturii statului respectiv. Dacă statul are o cultură ortodoxă atunci nu vii cu forme de civilizaţie anticreştine cum sunt actele cu cip decât dacă vrei un război intern între popor şi mecanismul de stat. Dar probabil că asta se doreşte. Implozia statelor naţionale.